Poemul scris de Dumnezeu

Cassian Maria SPIRIDON

Friederich Nietzsche afirmă într-un aforism că Universul e o operă de artă generîndu-se pe sine însusi. Putem spune: cosmosul în sine e Marele Poem, e poemul scris de Dumnezeu, în editii variate, dar mereu strălucit, impecabil, asa cum îl vedem transcris si în zilele Facerii biblice, si în Zend Avesta si în Enuma elis, si în textul antic chinez Hong-fan sau în Vede-le indiene, nu mai putin în Teogonia greacă si romană, la dogoni sau zulusi.
Ideea pitagoreică după care lumea este un întreg rational ordonat defineste cosmosul în viziunea greacă, una care implică armonia si frumusetea. Citim în Iliada lui Homer, cîntul XVIII, 472-478, cum împodobeste Hefoistos, după chipul si asemănarea cosmosului, în proximitatea Facerii biblice, scutul de luptă al lui Ahile: „La început făureste pămîntul si cerul si marea,/ Soarele-n veci călător si luna rotată si plină,/ Stelele toate, ale cerului zodii si mîndra-i cunună,/ Closca cu puii, pe urmă Hiadele si Orionul/ Cel luminos, ba si Ursa, ce-i zice si Carul cel mare,/ Care, ochind Orionul, pe loc în văzduh se roteste,/ Singurul care nu scapătă-n apele lui Ocheanos”.
Nasterea cosmosului, asa cum o prezintă Hesiod, Orfeu si alti poeti antici greci, este sintetizată de exilatul de la Tomis în Metamorfoze, în deschiderea primei Cărti, unde, după ce prezintă haosul, o masă fără formă si fără închegare, aflăm cum zeul a întronat ordinea si a creat pe cel care să o admire: „a despărtit pămîntul de cer, uscatul de ape si a deosebit cerul limpede de aerul cel des al atmo­sferei. Pe acestea, după ce le-a descurcat si le-a scos din îngrămădeala oarbă, le-a pus pe fiecare la locul lor si le-a legat printr-o pace armonioasă. Puterea de foc si fără greutate a cerului boltit s-a ridicat în sus si si-a ales loc în înalt. Vecin acesteia în greutate si spatiu este aerul. Mai vîrtos fiind decît acestea, pămîntul a tîrît cu sine elementele mari si a fost îndesat de propria sa greutate. Ultima parte a luat-o în stăpînire apa în­conjurătoare, care a încercuit uscatul. Astfel, oricare dintre zei va fi fost acela, după ce a pus rînduială în haos si i-a făcut această împărtire, a rotunjit mai întîi pămîntul în forma unui glob mare, ca să fie deopo­trivă în toate părtile sale. A poruncit ca mările să se întindă, să se umfle de vînturi furioase si să înconjoare tărmurile serpuite ale pămîntului. A asezat izvoare si mlastini întinse si lacuri. A mărginit cu maluri povîrnite rîurile ce curg la vale, care, deosebite fiind după tinu­turi, parte sînt absorbite în pămînt, parte ajung în mare si, primite în noianul unor ape mai slobode, izbesc tărmuri în loc de maluri. A poruncit apoi să se întindă cîmpiile, să se astearnă văile, să se acopere pădurile cu frunze si să se înalte muntii de piatră. Si, după cum cerul are în partea dreaptă două zone, la stînga două, iar la mijloc a cincea, mai arzătoare decît celelalte, tot asa prin grija zeului a fost despărtit, în acelasi fel, globul pămîntesc. Tot atîtea zone sînt si pe pămînt…
Deasupra acestora a asezat eterul limpede si lipsit de greutate, care n-are nimic din necurătenia pămîntească…
Si pentru ca să nu fie vreo regiune lipsită de vietuitoarele sale, astrii si zeii au luat în stăpînire cerul, apele au început să fie locuite de pestii cei luciosi, pămîntul de fiare, prin aer au început să zboare păsările.
Lipsea acum o fiintă mai vrednică si înzestrată cu o minte mai înaltă, care să poată stăpîni peste celelalte. S-a născut omul, fie că 1-a creat din sămînta divină acel făcător al lucrurilor si obîrsie a unei lumi mai bune, fie că lutul proaspăt si de curînd despărtit de înaltul eter păstra în sine semintele cerului cu care era înrudit, lut pe care fiul lui Iapet, după ce 1-a amestecat cu apă de rîu, 1-a plăsmuit după chipul zeilor care cîrmuiesc toate. Si în vreme ce celelalte vietuitoare cu capul aplecat în jos privesc spre pămînt, omului i-a dat chip mîndru si i-a poruncit să privească cerul si să-si înalte fata spre stele. Astfel pămîntul, care pînă atunci fusese fără formă si rînduiaiă, s-a schimbat si s-a îmbrăcat cu chipuri de oameni necunoscute înainte”.
Omul făcut pentru a admira întreaga armonie a sferelor, inegalabila lor frumusete, este sfătuit de Pascal, în Cugetările sale, „să nu se mărginească a privi numai lucru­rile ce-1 înconjoară. Să contemple natura întreagă în înal­ta si deplina ei măretie. Să examineze lumina străluci­toare pusă aici ca o lampă eternă pentru a lumina Universul; să i se pară Pămîntul ca un punct prin compara­tie cu vastul cerc pe care-l descrie acest astru. Si să fie uimit de aceea că acest mare cerc nu este el însusi decît un punct foarte mic prin raport cu cel pe care-l descriu astrii ce se învîrtesc pe firmament. Dacă vederea noastră se opreste aici, să treacă atunci închipuirea dincolo. Va obosi, văzînd atîtea lucruri; natura însă nu oboseste punîndu-i-le în fată. Tot ceea ce vede nu este decît o trăsătură imperceptibilă în sînul amplu al naturii. Nici o idee nu se apropie de întinsul spatiilor ei. În zadar ne vom umfla în idei, nu dăm nastere decît la atomi prin comparatie cu realitatea lucrurilor. Totul e o sferă infinită al cărei centru se află pretutindeni, iar circumferinta nicăieri. Închipuirea noastră se pierde la acest gînd”. Gînd echivalat de Parmenides cu a fi.
Haosul si cosmosul coexistă, se află într-o permanentă luptă în care principiul ordonator este în permanentă tulburat de cel perturbator; în găoacea nesfîrsită a Haosului se naste si vietuieste Cosmosul. Modelul arhetipal al gîndirii mitice le cuprinde în concomitentă. Cum subliniază Andrei Oisteanu, în Ordinea si Haos. Mit si magie în cultura traditională românească, „pentru mentalitatea mitică, Haosul nu dispare o dată cu actul cosmogenezei. Tot asa cum toate elementele Cosmosului preexistă, în stare virtuală si latentă, în materia Haosului precosmogonic, acesta din urmă supravietuieste în chiar structura Cosmosului. Boala, moartea, furtuna, seceta, eclipsa, cutremurul, invazia inamicilor etc. sînt receptate ca ipostaze ale Haosului, care disturbă ordinea cosmică.
Principiul Haosului îsi revendică drepturile si primatul. El încearcă să readucă lumea în starea haotică initială, precosmogonică. Universul (sau orice microunivers: corpul, casa, satul etc.) este văzut ca fiind într-un echilibru labil, oscilînd mereu între starea de Haos si cea de Cosmos”.
Totodată, cosmogonia, scria Mircea Eliade, este mo­delul exemplar al oricărei mo­dalităti de actiune: nu numai fiindcă cosmosul este arhetipul ideal atît al oricărei situatii creatoare, cît si al oricărei creatii – ci si pentru că el este o operă divină; ca atare, el este sanctificat în însăsi structura sa. Prin extensie, tot ce este per­fect, împlinit, armonios, fertil, într-un cuvînt, tot ce este «cosmogenizat», tot ce seamănă cu un cosmos este sacru. Cînd faci bine ceva, cînd făuresti, con­struiesti, creezi, structurezi, con­feri o formă, informezi, formezi, înseamnă că aduci ceva din nefiintă la existentă, că îi dai viată si, în ultimă instantă, îl faci să semene cu un organism ar­monios prin excelentă, cos­mosul. Iar cosmosul, repetăm, este opera exemplară a zeilor, capodopera lor.
Prin mijloace mito-rituale, periodic omul participă direct la procesul regenerativ, la reînvierea Cosmosului uzat de fortele întunecate ale Haosului, restabilind astfel ordinea cosmică, tulburată ciclic. Colindele sînt un bun mijloc mitic de mentinere, de întoarcere a lumii în rosturile ei. Colinde definite de Andrei Oisteanu, drept poezii rituale ce se incantează în preajma schimbării anului, atunci cînd omul, natura, Cosmosul întreg se reînnoiesc.
Drama cosmică se perpetuează si se reia ciclic si are loc la timpul prezent. În mentalitatea populară autohtonă, în ce priveste actul ritual al colindului, semnatarul studiului Ordine si Haos subliniază cîteva coordonate: „1. Colinda relatează o dramă cosmică în chiar momentul producerii ei; 2. Colindătorii si colindatii sînt implicati direct în actiunea de scoatere a Cosmosului din criză (din Haos); 3. Între om si Cosmocrator există o colaborare sincronă. Fiecare are menirea lui si neparticiparea unuia poate periclita însăsi existenta Cosmosului; 4. «Muncile» lui Iuda sînt vesnice. Momentul critic, cînd balanta s-ar putea înclina în favoarea lui, este sfîrsitul anului vechi si începutul celui nou”.
Spre exemplificare, în concomitentă cu nasterea Pruncului, Iisus creează si Cosmosul: „De-asta-i seara lui de-Ajun/ Tocma-n noaptea lui Crăciun,/ Cînd Fiul Sfînt s-a născut,/ Si pămîntul l-a făcut,/ Si cerul l-a ridicat, Tocma-n patru stîlpi de-argint. Mai frumos 1-a-mpodobit:/ Tot cu stele măruntele,/ Printre ele-s mai mărele:/ D-una-i luna cu lumina,/ De alta-i soarele cu razele”.
Romulus Vulcănescu, în Mitologie română, vorbeste despre cosmismul mitologiei autohtone, în fapt un crestinism cosmic, în marginea căruia glosează Mircea Eliade, care consideră că „în folclorul religios românesc crestinismul nu este cel al bisericii. Una din caracteristicile crestinismului tărănesc al românilor si al Europei orientale este prezenta a numeroase elemente reli­gioase, păgîne, arhaice, cîteodată abia crestinizate. Este vorba de o nouă creatie religioasă, proprie sud-estului european, pe care noi am numit-o crestinism cosmic, pentru că, pe de o parte, ea proiectează misterul crisiologic asupra naturii întregi, iar pe de altă parte, neglijează elemente istorice ale crestinismului, insistînd, dimpotrivă, asupra dimensiunii liturgice a existentei omului în lume. Acest crestinism cosmic nu este atît de evident în Miorita, cît în alte piese ale folclorului religios românesc. Dar aici, ca si în altă parte, este vorba de un cosmos transfigurat. Moartea nu este considerată o simplă nuntă, ci o nuntă de proportii si de structură cosmice. Balada relevează o solidaritate mistică între om si natură, care nu mai este accesibilăconstiintei moderne. Nu este vorba de un «panteism», pentru că acest cosmos nu este sacru prin el însusi, prin propriul lui mod de a fi, ci este sanctificat prin participarea la misterul nuntii. Si tot ca o nuntă au fost interpretate de mistici si teologii crestini agonia si moartea lui Hristos. Este suficient să amintim un text de Sfîntul Augustin în care Hristos, ca un nou mire (...) vine în patul nuptial al crucii, si urcînd în el, săvîrseste nunta” (De la Zamolxis la Gengis-Khan).
Romulus Vulcănescu consideră cosmismul ca fiind „totodată: o conceptie filosofică, o atitudine etică si un comportament etnocultural.
Românul consideră cosmosul ca o realitate sacră (Cerul sfînt, Sfîntul soare, Sfînta lună, Pămîntul Mumă etc). Cosmosul, în părtile lui componente, e reprezentat ideoplastic prin alegorii, metafore si simboluri sacralizante.
Sacralitatea cosmosului si a elementelor lui este si expresia cunoasterii mitice arhetipale a creatiei concomitente cosmos – om, si a consubstantialitătii trăirii cosmice (a creatorilor si a creaturilor).
Această formă de cosmism relevă din plin sentimentul destinului uman ca un destin cosmic.
Conform cosmismului mitologic, omul este o făptură superioară printre celelalte creaturi, dar o făptură care în ordine ontologică are drep­turi ti datorii cosmice egale cu celelalte făpturi. Românul se consideră frate cu codrul, cu apele, cu animalele domestice, chiar dacă e mai inteligent si mai îndemînatic decît ele, chiar dacă se socoteste uns de divinitate ca «rege al naturii»”.
Novalis nota în aforismul 799: „Poezia este reprezentare a sufletului – a lumii lăuntrice în totalitatea ei. O sugerează chiar propriul ei mediu, cuvintele, căci ele sînt revelatia acelui spatiu de energie interioară”.
Iar Philon din Alexandria scrie, nu departe de primele versete din Evanghelia după Ioan: „Cel care a creat totul a dat cuvîntului deosebitul privilegiu de a fi mijlocitor între creator si creat, dar si de a face distinctia între unul si celălalt”. În continuare vom cita doar versetele 1-5 din cap. 1 al Evangheliei după Iaon: „1. La început era cuvîntul si Cuvintul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvîntul. 2. Acesta era întru început la Dumnezeu. 3. Toate prin El s-au făcut si fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. 4. În El era viată si viata era lumina oamenilor. 5. Si lumina luminează în întuneric si întunericul nu a cuprins-o”.
Haos si Cosmos sînt complementare, în fiecare aflăm sămînta celuilalt, sînt reversibile, dar nu confundabile si permanent antagonice. Multimea haotică a cuvintelor contine în germene Cosmosul întrupat în poem. Din Haosul vorbelor, din aglomerarea unui dictionar în care ca într-un sarcofag îsi dorm somnul cuvintele, din această dezordine se coagulează, se înaltă ca o catedrală unică, irepetabilă poemul. Inima si mintea poetului mereu atente la captarea stării, cu luciditatea intuitiei, captează din plasma haotică a cuvintelor doar pe cele necesare, capabile a da formă unei emotii. O emotie ce se materializează printr-o logică proprie, singulară, de nerepetat, una ordonatoare în cînt. Vibratia lirică a poemului este creatoare propriului său Cosmos, într-o firească concordantă cu legile cosmice ce guvernează macro si microcosmosul, si totul spre a emotiona. De altfel, pentru G. Călinescu (în Universul poeziei): universul este un simplu poem, incoruptibil ca atare.
Doar poetul mai mînuie lingua adamica, doar pentru el, mai ales pentru el limbajul este la fel de vital, precum aerul, hrana; limbă pierdută la înăltarea Turnului Babel, cînd nu s-a pierdut doar limba originară, ci s-a ratat si înăltarea, finalizarea Turnului. Asa nefinalizat, se înăltase atît încît, de la acel loc se auzeau îngerii cum cîntă, iar oamenii nu doar auzeau ci si întelegeau textul. Încurcarea limbilor n-a risipit doar Turnul, ci a rupt puntea de comunicare directă cu cerul. „De la tragicul eveniment al ruinării Turnului Babel, concluzionează Andrei Oisteanu în finalul cărtii sale, privilegiul folosirii limbii paradiziace a rămas la îndemîna cîtorva initiati, a cîtorva poeti, a cîtorva nebuni. Nouă, celorlalti, nu ne rămîne decît vaga sperantă de a rosti cîteodată – într-un moment de inspiratie sau din pură întîmplare – cîteva sunete pe care îngerii le pot întelege”.
Cosmosul, cum spuneam la început, este poemul scris de Dumnezeu. Poetului nu-i rămîne decît să edifice din Haosul cuvintelor, Cosmosul întrupat în imn si rugăciune.

 

Home