Cassian Maria SPIRIDON

 

Rostirea sacrului

 

În Frică si cutremur (Lirică dialectică), Soren Kierkegaard are ca temei capitolul 22, Isaac adus spre jertfă, din Facerea biblică, capitol în care citim cum Dumnezeu a încercat pe Avraam si i-a zis : «Avraame, Avraame!» Iar el a răspuns: «Iată-mă !»

2. Si Dumnezeu i-a zis: «Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubesti, si du-te în pămîntul Moria si adu-l acolo ardere de tot pe un munte, pe care ti-l voi arăta Eu!»

3. Sculîndu-se deci Avraam dis-de-dimineată, a pus samarul pe asinul său si a luat cu sine două slugi si pe Isaac, fiul său; si tăind lemne pentru jertfă, s-a ridicat si a plecat la locul despre care-i grăise Dumnezeu.

4. Iar a treia zi, ridicîndu-si Avraam ochii, a văzut în depărtare locul acela.

5. Atunci a zis Avraam slugilor sale: «Rămîneti aici cu asinul, iar eu si copilul ne ducem pînă acolo si, închinîndu-ne, ne vom întoarce la voi».

6. Luînd deci Avraam lemnele cele pentru jertfă, le-a pus pe umerii lui Isaac, fiul său; iar el a luat în mîini focul si cutitul si s-au dus amîndoi împreună.

7. Atunci a grăit Isaac lui Avraam, tatăl său, si a zis: «Tată!» Iar acesta a răspuns: «Ce este, fiul meu?» Zis-a Isaac: «Iată, foc si lemne avem; dar unde este oaia pentru jertfă?»

8. Avraam însă a răspuns; «Fiul meu, va îngriji Dumnezeu de oaia jertfei Sale !» Si s-au dus mai departe amîndoi împreună.

9. Iar dacă au ajuns la locul, de care-i grăise Dumnezeu, a ridicat Avraam acolo jertfelnic, a asezat lem­nele pe el si, legînd pe Isaac, fiul său, l-a pus pe jertfelnic, deasupra lemnelor.

10. Apoi si-a întins Avraam mîna si a luat cutitul, ca să junghie pe fiul său.

11. Atunci îngerul Domnului a strigat către el din cer si a zis: «Avraame, Avraame!» Răspuns-a acesta: «Iată-mă!»

12. Iar îngerul a zis: «Să nu-ti ridici mîna asupra copilului, nici să-i faci vreun rău, căci acum cunosc că te temi de Dumnezeu si pentru Mine n-ai crutat nici pe singurul fiu al tău».

13. Si ridicîndu-si Avraam ochii, a privit, si iată la spate un berbec încurcat cu coarnele într-un tufis. Si ducîndu-se, Avraam a luat berbecul si l-a adus jertfă în locul lui Isaac, fiul său”.

Povestea lui Avram este una dintre cele mai cutremurătoare, pe care multi o binecunosc, dar cîti însă, vorba danezului, si-au pierdut somnul de pe urma ei? Pe cîti i-a tulburat si nelinistit? Privită sub lumină etică intentia patriarhului era de a-l ucide pe Isaac, în schimb, religios, urma să împlinească un sacrificiu. În această contradictie rezidă pentru filosof angoasa ce-l poate lipsi pe om de odihnă, iar fără această teamă, Avraam nu mai este ceea ce este. Astfel prin credintă cădem în paradoxul care transformă o crimă într-o faptă sacră, una plăcută Domnului, un paradox care-l întoarce din pragul mortii pe Isaac tatălui său Avraam, paradox pe care, ne spune Kierkegaard, nici o gîndire nu-l poate cuprinde, deoarece credinta începe în locul în care gîndirea încetează si, am adăuga noi, doar poezia mai cuvîntă. E un paradox înecat în angoasa neputintei, a faptului că, omeneste spus, patriarhul nu se poate face înteles în nici un sens. Vorbind despre amărăciunea si angoasa din paradoxul credintei, autorul Fărîmelor filosofice, scrie: „Eroul tragic se resemnează fată de sine pentru a exprima universalul. Cavalerul credintei se resemnează fată de universal pentru a deveni individual”.

Avraam cînd a plecat spre muntele Moria cu fiul său Isaac, la porunca lui Dumnezeu, n-a spus nimic familiei sale despre intentiile sale, a păstrat tăcerea pentru că el nu poate vorbi. Aici îsi află izvorul amărăciunea si angoasa patriarhului – în singurătatea credintei lui, supusă unei încercări cutremurătoare.

În 1844, la un an de la publicarea cărtii Frică si cutremur, despre care afirmă că îi va asigura nemurirea numelui, apare Conceptul de angoasă (anxietate) – semnat cu pseudonimul Vigilius Haufniensis. Plecînd de la Adam si Eva si păcatul lor de a nu-l fi ascultat pe Dumnezeu, care-i oprise de a mînca din pomul cunoasterii, echivalează nevinovătia cu nestiinta. Comentînd această stare, în care nu există nimic care să te tulbure, se întreabă: Ce să fie atunci? Si răspunsul este: Nimic. Si continuă: Cum actionează însă nimicul? El dă nastere anxietătii. Aceasta este profunda taină a nevinovătiei, că este – în acelasi timp – si anxietate. Spiritul îsi proiectează visător propria-i realitate – care realitatea este însă „nimic”. Care nimic însă vede nevinovătia mereu ca fiind în afara sa.

Este nimicul care premerge nimicul heideggerian, nimicul care nelinisteste, nimicul care înspăimîntă. Întemeiat pe dialectica hegeliană, danezul vede în om o sinteză de sufletesc si trupesc. Dar, atentionează, o sinteză e de neconceput (după modelul din dialectica lui Hegel – teză, antiteză, sinteză) fără ca ambele părti să se unească într-un tert. Acest tert, pentru Kierkegaard, este spiritul. Cred că nu în sînul sintezei si-ar afla odihna spiritul, ci mai firesc, vorbind transdisciplinar, în bratele largi ale tertului inclus sau si mai sigur ale tertului tainic inclus. Tert care ar fi un răspuns mai potrivit la întrebarea celui care a scris Sau-Sau: Cum se repartizează spiritul fată de sine însusi si fată de conditia lui?

În fond, chiar interdictia divină privind accesul la pomul cunoasterii este generatoare de neliniste. Poate aici, în încercarea de a scăpa de angoasă aflăm impulsul care a provocat încălcarea poruncii si muscarea din fructul oprit. În cîntul V din Oamenii găunosi, poemul lui T.S. Eliot, citim în primele două strofe: Aici ne-nvîrtim în jurul perei ghimpoase/ Pară ghimpoasă, pară ghimpoasă/ Aici ne rotim în jurul perei ghimpoase/ La orele cinci dimineata./ Între idee/ si realitate/ între miscare/ Si faptă/ Se lasă Umbra/ Căci a Ta este Împărătia.

E para ghimpoasă pentru că Domnul ne-a oprit să ne-nfruptăm din ea, si a Lui este Împărătia.

Nevinovătia ajunge la paroxism. „Este anxioasă fată de lucrul interzis si de pedeapsă. Nu este vinovată, si totusi este anxioasă, ca si cum ar fi fost pierdută” (Soren Kierkegaard).

În sexualitate, în însotirea lui Adam cu produsul coastei sale, Eva, vede sinteza instituită drept contradictie. Si afirmă: „Aceasta este realitatea ; care este precedată de posibilitatea libertătii. Posibilitatea libertătii nu este însă aceea de a putea alege binele sau răul. Nici Scriptura, nici gîndirea nu sprijină o asemenea nechibzuintă. Posibilitatea este de a putea. Usor de zis, într-un sistem logic, că posibilitatea se preschimbă în realitate. În realitate însă nu-i tocmai atît de usor si avem nevoie de o determinatie intermediară. Determinatia aceasta intermediară este anxietatea, care la fel de putin explică saltul calitativ pe cît de putin îl justifică din punct de vedere etic. Anxietatea nu poate fi definită nici de necesitate si nici de libertate; ea este o libertate captivă, unde libertatea nu este liberă în sine, ci captivă; nu în necesitate, ci în sine-însăsi”.

Filosoful danez consideră nimicul drept obiectul anxietătii, cele două îsi corespund reciproc întotdeauna. Nu altceva afirmă Heidegger, dar nu atît ca realitate psihologică, cum face danezul, cît ca deschidere a fiintei.

Peste libertate si vină, între ele coboară cetoasă si grea nelinistea, ea apasă pînă cînd libertatea de a păcătui se converteste, revine ca pocăintă. E o cădere în precaritate ce ne văduveste de certitudine.

Se năpusteste peste noi norul întunecat al nelinistii care zdruncină edificiul certitudinii, fie în dragoste, în credintă si/ sau prietenie. Nelinistea care ne aglutinează în imperiul îndoielii, fie de sine, fie de aproapele tău, mai mult – de Dumnezeu. Angoasa ne apartine, este un produs al omului, al sinelui – e o iluzie care ne macină, o nălucă, nu are corp, nu-i definibilă, dar ne urmează precum umbra. E angoasa în fata existentei.

Nelinistea ne fagocitează sufletul.

Doar prin credintă, si îndrăznim să aditionăm si poezia, avem sansa să accedem la împăcare, la a păsi în imperiul certitudinii. Cum si Hegel vede în credintă, lăuntrica certitudine care anticipează infinitul.

Numai trecerea prin bolgiile pe care doar angoasele posibilului ti le oferă îti fac mult mai suportabile grozăviile vietii. Încît, cum consemnează Kierkegaard în finalul Conceptului de anxietate, cel care, în raport cu vina, este educat de anxietate nu va găsi odihnă decît în împăcare.

Martin Heidegger, pentru a răspunde la întrebarea Ce este metafizica? (în prelegerea cu acelasi titlu, sustinută la 39 de ani, pe 24 iulie 1928, în aula Universitătii din Freiburg, cu prilejul preluării conducerii catedrei de filosofie, la propunerea lui Husserl) porneste de la fiintare (Dasein) si află Nimicul (Nichts). Încercînd a afla ce este Nimicul, totul se tulbură, sare din cadrele stiintei: „Nimicul, în întrebarea formulată astfel, este înteles din capul locului ca ceva ce este într-un anume chip, ca ceva din ordinul fiintării. Dar în realitate tocmai de fiintare se deosebeste el în mod absolut. Interogarea privitoare la Nimic – ce este si cum este el – răstoarnă obiectul întrebării în opusul său. Întrebarea îsi răpeste propriul său obiect”.

Pentru a ajunge în procesul elaborării întrebării, la altă interogatie:

„Survine în Dasein-ul omului o dispozitie în care el este adus în fata Nimicului însusi?

Desi îndeajuns de rară, o asemenea survenire este posibilă si chiar reală – ce-i drept numai pentru cîteva clipe – în acea dispozitie fundamentală care este teama (Angst)”.

Atentie, e o teamă nedeterminată, cu totul diferită de frica de un anume pericol real sau imaginar, o frică în raport cu altceva, un ceva ce ne înspăimîntă, ne zăpăceste.

Teama ne revelă Nimicul. Angoasa, anxietatea, nelinistea este răspunsul nostru în fata neantului. E o neliniste care năruie cu totul fiintarea. „Abia în noaptea luminoasă a Nimicului ivit odată cu teama se naste starea originară de deschidere (Offen-heit) a fiintării ca fiintare: faptul că ea este fiintare – si nu Nimic. Acest «si nu Nimic» adăugat de noi în vorbire; nu este însă o explicatie survenită ulterior, ci ceea ce în prealabil face cu putintă starea-de-revelare a tot ce e fiintare în genere. Esenta Nimicului care, în chip originar, nimicniceste, constă în aceasta: abia Nimicul aduce Desain-ul în fata fiintării ca fiintare”.

Nimicul scoate în lumină fiintarea. „Metafizica, ne spune filosoful, este modalitatea de a întreba trecînd dincolo de fiintare, în asa fel încît fiintarea să poată fi redobîndită, ca atare si în întregul ei, pentru întelegere.

În întrebarea privitoare la Nimic survine o asemenea trecere dincolo de fiintarea ca fiintare în întregul ei. Drept care ea este adeverită în calitatea ei de întrebare «metafizică». De la început am caracterizat întrebările de felul acesta prin două trăsături; prima: orice întrebare metafizică îmbrătisează de fiecare dată întregul metafizicii; a doua: în orice întrebare metafizică, Dasein- ul care pune întrebarea este si el, de fiecare dată, prins în întrebare”.

Lucretius, în De rerum natura, spune ex nihilo nihil fit (din nimic nu se naste nimic), propozitia care pune în dificultate creatia divină – fapt care a si dus la eludarea acestei probleme. Si totusi, Heidegger crede că, atunci însă cînd Nimicul devine într-un fel sau altul o problemă, acest raport de opozitie cunoaste nu numai o determinare mai lămurită, ci, totodată, prin el se trezeste, acum abia, interogarea metafizică propriu-zisă asupra fiintei fiintării.. Nimicul încetează să mai fie contratermenul nedetermi­nat al fiintării si se dezvăluie ca apartinind fiintei fiintării .

Îndreptătind afirmatia hegeliană din Stiinta logicii: „Fiinta pură si Nimicul pur sînt deci unul si acelasi lucru”.

Sînt afirmatii care pentru autorul tratatului Fiintă si timp argumentează căderea stiintei.

Întrebarea asupra nimicului este una fundamental metafizică. Prin filosofie avem sansa unui salt pe alt nivel de Realitate în care Nimicul provoacă neascunderea fiintei: „Filosofia – ceea ce numim noi astfel – este punerea-în-miscare a metafizicii. Abia astfel filozofia ajunge la sine însăsi si la sarcinile ei explicite. Filozofia se pune în miscare numai prin saltul pe care propria existentă îl realizează în posibilitătile fundamentale ale Dasein- ului considerat în întregul lui. Pentru a împlini acest salt, hotărîtor este să acorzi spatiu fiintării in întregul ei, de asemenea să te lasi prins în Nimic, adică să te eliberezi de idolii pe care fiecare dintre noi îi are si în preajma cărora obisnuieste să se furiseze si, în sfîrsit, să dai curs liber acestei plutiri pentru ca, în nesfîrsita ei legănare, ea să revină mereu la întrebarea fundamentală a metafizicii pe care Nimicul însusi ne constrînge să o punem: De ce este de fapt fiintare si nu, mai curînd Nimic?”

Heidegger vede în metafizică elementul prim al filosofiei si am adăuga si al poeziei. Nu spune Nae Ionescu: metafizica este o lirică. Ea exprimă în permanentă si în cele mai diferite variante, fiinta. Omul, afirmă filosoful, este acea fiintare a cărei fiintă se distinge, dinspre fiintă si în fiintă, prin situarea fermă si deschisă în starea-de-neascundere a fiintei.

În Originea operei de artă a filosofului de la Freiburg, citim: „Proiectul poetic provine din nimic, în sensul că el nu-si ia niciodată darul din realitatea obisnuită si din ceea ce ne-am deprins să considerăm a fi real”, care nelinisteste, ne scoate din imanent, ne saltă din mundan spre a ne împinge în deschiderea fiintei.

Activitatea poetică este considerată drept ctitorie a fiintei împlinită cu ajutorul cuvîntului.

Postfată la „Ce este metafizica”? , afirmă limba drept lăcas al fiintei: „ Gîndirea, ascultînd supusă vocea fiintei, caută, pentru fiintă, cuvîntul de la care pornind, adevărul fiintei ajunge la limbă. Abia atunci cînd limba omului istoric izvorăste din cuvînt, atunci, abia, ea îsi află buna asezare. Însă dacă îsi află buna asezare, atunci ea ajunge în preajma certitudinii pe care o aduce cu sine vocea mută a izvoarelor ascunse. Gîndirea ce gîndeste fiinta ocroteste cuvîntul si împlineste, în această ocrotire, menirea sa. Aceasta este grija pentru felul în care este limba folosită. Rostirea celui ce gîndeste provine dintr-o îndelung ocrotită tăcere (Sprachiosigkeit) si din limpezirea grijulie a domeniului care se luminează si se deschide în această tăcere. Si din aceeasi sursă provine numirea ce cade în seama poetului. Deoarece, însă, ceea ce este identic este identic numai în măsura în care este diferit, creatia poetică si gîndirea, prin ascultarea grijulie a cuvîntului, sînt identice în chipul cel mai pur, dar sînt totodată, în chiar esenta lor, nespus de departe una de alta. Gînditorul rosteste fiinta. Poetul numeste sacrul”.

Se vede că abia poezia face posibilă limba. „Poezia este li mba originară a unui popor care apartine Istoriei. Prin urmare, esenta limbii trebuie în­teleasă pornind de la esenta poeziei si nu invers. Temeiul Dasein-ului uman este dialogul – acea autentică «survenire în Istorie» (Geschehen). Dar limba originară este poezia ca ctitorie a fiintei. Limba însă este «cel mai periculos dintre bunuri». Prin urmare, poezia este opera cea mai periculoasă si, în acelasi timp, «cea mai nevinovată dintre îndeletniciri».

Într-adevăr, asa este. Abia atunci cînd gîndim lao­laltă aceste două determinări ca formînd un singur tot, sesizăm esenta deplină a poeziei”

Datoria poetului, indiferent de vremuri, este să rostească sacrul. Aici e izvorul, tărîmul ascuns al inimii căutătoare din care tîsneste poemul, pentru a domoli nelinistea în fata golului, a neantului, a Nimicului care ne evacuează din fiintă, pentru a opri clipa cea repede/ ce ni s-a dat, întru mîntuirea omului ca fiintă pentru moarte.

Paul Valéry socoteste, nu departe de Heidegger, că esenta Poeziei este, după natura spiritelor, fie de valoare nulă, fie de importantă infinită: ceea ce o face egală cu Dumnezeu însusi.

Poezia deschide sufletul tainic al lucrurilor, amorsează temerile, îndepărtează angoasele, le obscurizează.

Poema eminesciană Odă (În metru antic) ne cutremură inima, ne asază în deschiderea fiintei: „Nu credeam să să-nvăt a muri vrodată;/ Pururi tînăr, înfăsurat în manta-mi./ Ochii mei năltăm visători la steaua/ Singurătătii.// Cînd deodată tu răsărisi în cale-mi,/ Suferintă tu, dureros de dulce.../ Pîn-în fund băui voluptatea mortii/ Nendurătoare.// Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,/ Ori ca Hercul înveninat de haina-i;/ Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/ Apele mării.// De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,/ Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări,/ Pot să mai renviu luminos din el ca/ Pasărea Phoenix?// Piară-mi ochii turburători din cale./ Vino iar în sîn, nepăsare tristă;/ Ca să pot muri linistit, pe mine// Mie redă-mă”.

Ce fac poetii altceva decît să comunice, în încercarea lor de a prinde sensul lumii, de a-i afla rostul.

Poezia, ca rostire a sacrului, este drumul spre mîntuire, victoria în contra Nimicului. Singura.

 

 

 

 

 

Home