Toti cei preocupati de poezie, si mai ales de forma ei cea mai înaltã, poezia liricã, încearcã a ne dumiri asupra rupturii dintre viata realã a poetului si expresia poeticã a acestuia.
Suferintele si bucuriile poetului sînt doar un posibil punct de pornire, care, de ar fi redat ca atare, n-ar depãsi o descriere psihologizantã, încãrcatã de concepte, constatativã si, din nefericire, aproape complet lipsitã de fior liric.
Într-un text liric sîntem datori a nu confunda litera cu spiritul. Copilul, si, în genere, cititorul naiv este gata a lua subiectul cuprins în text drept adevãr, drept o „întîmplare realã” ce nu-i exclus a-l turbura. Putem fi siguri, un astfel de cititor nu lectureazã, potrivit poeziei, în sensul intuitiei estetice, el îsi obtureazã sansa de a accede la însãsi opera poeticã. Nicolai Hartmann face în Estetica sa, o observatie de bun-simt asupra atitudinii noastre naturale de a lua „ceea ce se afirmã drept adevãrat”. Si e firesc, acesta fiind rostul comunicãrii: de a transmite date exacte despre ceea ce este sau a fost. În caz contrar, asistãm la un abuz, ades coincident cu minciuna. Nu aceeasi este situatia în cazul poeziei. Aici, tot esteticianul german atentioneazã cã „apare un sens al vorbirii care se aflã dincolo de ponderea adevãrului si neadevãrului, un sens care nu se preocupã de opozitia aceasta, si care, în orice caz, este lipsit de etosul mãrturisirii sau al tãgãduirii unor lucrãri reale. Sensul acesta al vorbirii constã în a face sã aparã ceva, de dragul lui: «fabularea», «poezia» propriu-zisã. În fãptura realã a cuvîntului, în sunet, nu se schimbã prin aceasta nimic – poate doar faptul cã folosirea lui devine mai liberã –, se schimbã însã desigur sensul vorbirii. El se aflã fatã de vorbirea zilnicã în acelasi raport cu visul fatã de realitate...”.
Ruptã de simtul curent al realitãtii, rostirea poeticã tinde spre o modelare de alt ordin, prin care cuvîntul dobîndeste o transparentã mai înaltã „care reveleazã ceea ce altminteri în viatã nu poate fi exprimat” (N. Hartmann). Calea spre aceastã transparentã e posibilã printr-un accentuat grad de indiferentã fatã de adevãr si de neadevãr, luate în sens strict literal, la modul comun de percepere. Prin poezie, cuvîntul este eliberat de functia sa initialã, de mãrturisitor al realitãtii directe, palpabile.
În acelasi timp, apelînd tot la cuvîntul cel despovãrat, „poezia face sã aparã o întreagã viatã omeneascã în fata privirii noastre interioare; noi putem sã ne încorporãm vietii lumii care apare, putem sã trãim o bucatã de viatã alãturi de personajele înfãtisate. Vedem oamenii actionînd si suferind si retrãim noi însine actiunea si suferinta odatã cu ei, întocmai asa cum facem si în viata realã.
Totusi, nu propria noastrã viatã realã este aceea în care facem aceasta, ci o alta, o viatã a aparitiei, o viatã a poeziei si a fabulatiei. Ea nu trebuie sã fie din aceastã cauzã mai putin semnificativã; dimpotrivã, destul de adesea ea este superioarã în continut semnificativ propriei noastre vieti reale, si tocmai superioritatea aceasta este esentialul în poezia «mare»; dar raportul de aparitie nu este, datoritã acestui lucru, readus la raportul real obisnuit nouã, – nu se stimuleazã realitatea. Lucrul aceasta e adevãrat chiar atunci cînd temele sînt scoase din problematica de viatã a prezentului.” (N. Hartmann)
Poetul nu urmãreste, nu-i interesat, în opera sa, sã simuleze realitatea, ceea ce înfãtiseazã eul liric nu „existã” decît în poezie. Aparentele, umbrele din pestera lui Platon sînt elementele asupra cãrora actioneazã versul, aici vom afla „lumea poetului”, universul sãu, situat dincolo de adevãrul si minciuna vietii. Un cititor cît de cît avizat nu va confunda, transpusi, cum ne aflãm prin lecturã, în timpul si spatiul creat de poet, cu adevãrul, realul de „aici” si „acum”, unde vietuim în timp ce citim.
Rareori – în poezie – vom întîlni redarea directã a frãmîntãrilor sufletesti ce-l preocupã, sau, adesea, au fost izvorul, materia primã ce a declansat constructia întregului poem. Vom avea acces doar la faptele exterioare, ca astfel, intuitiv, sã pãtrundem la adevãratele sale intentii, la esenta vietii omenesti. Refuzul cuvîntului poetic de a exprima direct frãmîntãrile poetului, cu toate cã în viata diurnã o facem ades, pentru N. Hartmann este motivat: „deoarece cuvîntul, în vorbirea directã despre lucruri sufletesti, este abstract si neajutorat si spune numai generalitãti. Expresia devine conceptualã si neintuitivã. Poezia însã tinteste la concret si la intuitiv. De aceea, poezia cautã sã ne facã sã «vedem» în gesturile exterioare ale personajelor interiorul lor, asa cum în viatã vedem cu ochii, la cei cu care trãim, dispozitia, mentalitatea, emotia, pasiunea lor, fãrã ca ei sã vorbeascã de ele. Cãci fiecare om se reveleazã necontenit în ceea ce face si ceea ce nu face, în conduita pe care o vedem, întocmai ca în vorbirea pe care o auzim (ori despre ce ar vorbi). El face aceasta fãrã sã vrea, «se trãdeazã». Lucrul acesta îl foloseste creatia poeticã: ea pune personajele sã se manifeste, sã se trãdeze; ea le aratã în situatii variate si le face sã se caracterizeze singure prin conduita lor. Ce dobîndeste ea prin aceasta, nu este însã plasticitatea acestei conduite a lor, ci aceea a continutului lor sufletesc, a grijii si a sperantei, a temei lor, a neîncrederii sau a orice ar fi”.
Poetul nu e psiholog, nu analizeazã si nici nu defineste prin concepte viata sufleteascã a omului. Vai de poetul care apeleazã prea des la abstractiile conceptuale, va fi orice, numai poet nu!
Nu imitatia aristotelicã a vietii este totul, ci transfigurarea, sansa de a capta pe cititor pe cale intuitivã, de a-i transmite anumite stãri doar prin gesturi, prin aluzii ambiguizante, alteori extrem de concrete, dar care, în realitate, transcend faptele si întîmplãrile narate.
Sã citãm din Sappho, poemul Pãrere de rãu: „Luna s-a stins. Si luceferi/ Ard întru miez de noapte./ Orele curg nevãzute. –/ Vai! si sînt singurã-n pat...” Sînt rînduri constatative, direct aflãm cã-i miezul noptii, cã-i fãrã somn si singurã. Nicãieri nu se vorbeste de dorul poetei pentru iubitul ei, dar care citeste si nu sesizeazã, sigur poezia nu i-ar fi de ajutor. Aceasta e, se pare, cu adevãrat arta poeziei, de a apela la aparente, la lucruri exterioare, cum spune N. Hartmann, „ea nu exprimã adevãratul lucru de care este vorba”.
În poezie asistãm la un constant melanj între mistificare si adevãr, la o continuã ambiguizare în care minciuna pare mai adevãratã decît adevãrul si invers.
„Un poet – ne spune Paul Valéry – nu are ca functie sã resimtã starea poeticã: aceasta este o problemã particularã. El are ca functie sã creeze aceastã stare la ceilalti. Un poet se recunoaste – sau cel putin fiecare îsi recunoaste poetul sãu – dupã acest simplu fapt: cã transformã cititorul în «inspirat». Inspiratia este, pozitiv vorbind, ceva ce e generos acordat de cititor poetului sãu; cititorul ne oferã meritele transcendente ale puterilor si harurilor care se dezvoltã în el. Cititorul cautã si gãseste în noi cauza minunatã a minunãrii sale”.
Se scriu multe versuri proaste cu intentii bune, sînt pline de cãldurã si dorintã, dar nu si de poezie. S-au scris dintotdeauna mult mai multe versuri bune la rece, cu detasare si inteligentã. Nu-i totul simtirea. Toti simtim ca Shakespeare, dar cîti au sansa de a-i fi egali sau în apropiere? Pentru poet, cînd îsi asterne pe hîrtie rîndurile sale, mai importantã e starea pe care o poate trezi în cititor, cît de tare îl poate emotiona, si nu sentimentele ce îl animã.
Prin orice poem se construieste o aparentã, ce capãtã sensul si substanta pe care i le dã cititorul.
Pe orice cale poetul va cãuta sã disimuleze adevãrata genezã a poemului, cauza primã.
În Caietele sale, Paul Valéry considerã drept o glumã uzatã a spune despre poet cã exprimã în versuri durerile, mãretiile si aspiratiile sale. Aceasta poate fi adevãrat doar în cazul poetilor vulgari. E de natura evidentei cã poemul instituie o cu totul altã lume decît a universului strict personal al poetului.
Si pentru a argumenta suplimentar faptul cã poezia nu are nimic de-a face cu adevãrul vietii, cã este minciuna la rang de adevãr doar în lumea artei, vom cita dintr-o scrisoare a lui Flaubert, adresatã prietenei sale, Louise Colet: „Mã întrebi, scrie el, dacã cele cîteva rînduri pe care ti le-am trimis au fost scrise pentru tine. Ai vrea sã stii pentru cine, geloaso? Pentru nimeni, ca tot ce am scris. M-am oprit totdeauna de a pune ceva din mine în operele mele, si totusi am pus mult. Totdeauna am încercat sã nu reduc arta la satisfactia unei personalitãti izolate. Am scris pagini pline de afectiune si pagini fierbinti fãrã nici o înflãcãrare a sîngelui. Am închipuit, mi-am reamintit si am combinat. Rîndurile pe care le-ai citit nu corespund nici unei amintiri”.
Ce poate fi mai adevãrat decît minciuna poeziei!?
 
 

Home