HRANA SUFLETULUI
Cassian Maria SPIRIDON
Sufletul este considerat un principiu de viată, sediu al ideilor si sentimentelor. În dictionarul Oxford este echivalat cu eul imaterial care posedă experienta constientă, cel care controlează pasiunea, dorinta si actiunea, de la nastere pînă la stingere, în tot acest timp păstrîndu-si intactă identitatea.
Antichitatea ebraică afirmă, în Cartea sfîntă, dubla identitate de suflet organic si suflet gînditor, la fel la romani, unde avem animus si anima. La orfici aflăm principiul soma sema – corpul temnită a sufletului. Cînd se pune accentul pe sufletul organic se impun principiile vitalismului, cînd se afirmă cele ale sufletului gînditor intrăm în sfera spiritualismului, temă ce a preocupat filosofi de talia lui Platon, Leibniz sau Hegel. Descartes a fost preocupat de uniunea sufletului si corpului si considera că animalele nu au suflet, sînt doar mecanisme vii, teză sustinută si de Petre Tutea. Ultimul apelînd la crestinismul original, consideră „omul integral alcătuit din suflet si corp si real prin eternitatea lui”.
Un întreg dialog închină Platon sufletului: Phaidon (sau Despre suflet: dialog etic). Aici va argumenta si dezvolta, la o manieră exceptională, problema imortalitătii sufletului.
Phaidon, unul din discipolii lui Socrate, relatează prietenului său, Echecrates din Philius, ultimele douăsprezece ore ale filosofului condamnat la moarte de tribunalul atenian, dialogul purtat de acesta cu multimea celor prezenti avînd ca temă centrală nemurirea sufletului.
În fermecătorul dialog platonician, Socrate îsi afirmă credinta plină de nădejde că după moarte îl mai asteaptă ceva, si anume, potrivit unei credinte vechi, ceva mai bun pentru cei buni decît pentru cei răi.
Filosoful născut în Alôpekê, Atica, la anul 470 î.H., definea moartea drept despărtirea sufletului de trup..., despărtit de suflet, trupul să rămînă singur în el însusi, iar sufletul, despărtit de trup, să rămînă singur cu el însusi. În consecintă, preocupările filosofului se îndreaptă către cele ale sufletului, încercînd a se detasa cît mai mult de tirania trupului. Nu altfel face poetul, aflat continuu în căutarea sufletului.
Facultatea de a gîndi a sufletului, calitatea lui de a fi principiu al gîndirii, sustinută si de Aristotel, se manifestă cel mai bine, stiut fiind că toate ale trupului sînt înselătoare, după credinta lui Socrate, „cînd nu îi vine nici o tulburare nici de la auz, nici de la văz, nici de la suferintă, nici de la vreo plăcere, de la nimic din toate acestea; cînd rămîne, atît cît este cu putintă, singur el cu sine, cînd lasă trupul să îsi vadă de-ale sale si cînd, iarăsi atît cît este cu putintă, se desface de orice legătură si de orice apropiere de el, pentru a năzui către realitate”.
Afirmînd, pe urmele lui Orfeu, poetul năzuinta sufletului de a se elibera de trup, drum sigur de acces la cunoasterea adevărului, a realitătii, va apela, în fata discipolilor săi, la ce ar trebui să fie convingerile adevăratilor filosofi: „...ideea că, atîta vreme cît avem un trup si cît sufletul nostru se află plămădit laolaltă cu asemenea năpastă, năzuinta noastră, adică dobîndirea adevărului, nu va fi îndestulată vreodată. Într-adevăr, în nesfîrsitele chipuri ne munceste trupul datorită obligatiei de a-l hrăni, iar dacă se adaugă si vreo boală, iată-ne împiedicati în vînătoarea noastră de realitate. Trupul se pîngăreste cu iubiri si pofte, cu spaime, cu tot felul de năluciri, cu fleacuri fără număr, astfel încît de răul lui, cum vine vorba, nu mai ajungem niciodată să «gîndim» cu-adevărat. Cine altul decît trupul cu dorintele lui ne aduce războaie, răzmerite, lupte?... Dimpotrivă, avem neîndoielnică dovadă că, dacă e să cunoastem vreodată un lucru în toată puritatea lui, trebuie să ne detasăm de trup si să contemplăm, cu sufletul în sine, realitătile de sine. Abia atunci, asa e de crezut, ne vom înstăpîni pe ceea ce răvnim si spunem că este obiectul dragostei noastre: pe cunoasterea deplină. Dar asta nu se va petrece cît sîntem încă în viată, ci, cum reiese din rationament, doar după ce vom fi murit.
Astfel, vedem că sufletul, prin sine însusi, ia calea către acele locuri unde tot ce este este pur, etern, nemuritor, ferit de schimbare. pentru Socrate, gîndirea se numeste experienta aceasta a sufletului de a fi parte la cele neschimbătoare si identice. Prin natura sa sufletul seamănă si este atras de cele divine, iar trupul, dimpotrivă, seamănă si este atras de cele omenesti si muritoare, în continuă schimbare, supus disolutiei.
În orice lucru s-a înstăpîni sufletul, spune Socrate celor care îl însoteau în ultimele ceasuri ale vietii, el vine întotdeauna la el aducîndu-i viată.
Pentru cel care, în curînd, va goli cupa de cucută, sufletul, mai mult decît orice altceva, este nemuritor si indestructibil.
Întemeiat pe această concluzie, creatorul maieuticii cere discipolilor să mediteze la acestea: „Dacă sufletul este într-adevăr nemuritor, se cere ca el să fie îngrijit tinînd seamă nu numai de acest răstimp pe care îl numim viată, ci de întreaga întindere a timpului. Căci a nu-i acorda această îngrijire poate să pară acum o primejdie cumplită. Într-adevăr, dacă moartea ar însemna despărtirea de tot si de toate, ce noroc ar fi pentru cei răi ca, odată morti si despărtiti de trup, să se despartă, cu relele lor cu tot, si de suflet! Dar în clipa în care sufletul se arată ca fiind nemuritor, nu se mai află pentru el nici o altă scăpare si nici o altă mîntuire decît în strădania de a deveni cît mai bun si cît mai întelept. Căci, coborînd la Hades, sufletul duce cu el numai atîta: cultura lui întru bine si felul în care s-a purtat în viată”.
Catharsisul – concept estetic vehiculat de Aristotel în Poetica sa, cu trimitere la tragedie, pe care o definea ca imitatia unei actiuni alese si întregi, de o oarecare întindere, în grai împodobit cu felurite soiuri de podoabe osebit după fiecare din părtile ei, imitatia închipuită de oameni în actiune, ci nu povestită, si care stîrnind mila si frica săvîrseste curătenia acestor patimi.
Catharsisul este o cale, prin apel la artă, la marea poezie de purificare sufletească, de curătirea inimii de zgura celor care tin de închisoarea trupului.
Hegel, în Estetica, arată ce face arta, poezia pentru suflet: „… trebuie să afirmăm despre artă că ea transformă fiecare formă, în toate punctele suprafetei vizibile, în ochi, care sînt sediul sufletului si fac să apară spiritul – sau, cum exclamă Platon către stea în cunoscutul distih:
Cînd privesti stelele, steaua mea oh! de-as fi cerul
Să privesc atunci în jos, la tine, cu mii de ochi!
Astfel, arta face invers, din fiecare plăsmuire a sa un Argus cu mii de ochi, ca sufletul interior si spiritualitatea să fie văzute în toate punctele aceleia. Si nu numai forma corporală, figura fetei, gestul si tinuta le-a transformat arta pretutindeni în ochi în care se face pe sine cunoscut sufletului liber în nemărginirea lui interioară, ci a făcut ochi de asemenea si din actiuni si întîmplări, din vorbiri si tonuri si din seria desfăsurării lor în toate conditiile aparitiei lor. (...)
Întreaga viată sufletească a omului, cu tot ce miscă în străfundurile ei si constituie o putere în ea, fiecare sentiment si pasiune, orice interes mai adînc al inimii, această viată concretă formează materialul viu al artei, iar idealul este reprezentarea si exprimarea acestuia”.
Izvorul si cauza poeziei par a fi sufletul, la fel cum sufletul, fără această permanentă hrană este pe cale de a se usca, de a se acoperi de tina celor trecătoare.
Cultura, în viziunea lui Eminescu, preface sufletul într-un organism, pentru care fiece experientă e un nutriment, pe care el o receptează înlăuntrul său, o prelucrează organic, cari nu contribuieste numai la păstrarea ci si spre desfăsurarea sa internă si activitatea vie”.
Cu înaltă spiritualitate si pregnantă poetică ne spune poetul national: „Sufletele sînt fiinte si îngeri înamorate în corpuri de oameni; cu cît mai mult îsi iubeste sufletul în corpul său, cu atît omul e mai virtuos”.
Afirmatiile de mai sus se află în manuscrisul 2262, datînd de la vîrsta de 15-18 ani, cînd, se vede, îl preocupa viziunea orfică a lui soma sema.
Încercînd o definire a poeziei, în manuscrisul 2257, Eminescu nu poate să n-o pună în strictă conexiune cu sufletul: „Adevărat cum că poezia nu poate să descifreze ci, din contra, are să incifreze o idee poetică în simbolele si hieroglifele imaginilor sensibile – numai cum că aceste imagini trebuie să constituie haina unei idei, căci ele altfel în colori amestecate fără înteles – astfel încît o mînjitură neînteleasă de colori nu poate fi un tablou, cum o grămadă de bucăti de marmură nu e o statuă. Ideea e sufletul, si acest suflet poartă în sine ca imanentă deja curgerea corpului său...”.
Poezia scrisă fără suflet nu credem să existe, fără suflet nu există simtăminte, si fără el nu accedem la adevăr, iar portile mari ale inimii se deschid întru poezie numai pe căile sufletului.
Atunci, ce altă hrană mai înaltă si mai cu folos ar putea avea Sufletul decît Poezia!
Sufletul este considerat un principiu de viată, sediu al ideilor si sentimentelor. În dictionarul Oxford este echivalat cu eul imaterial care posedă experienta constientă, cel care controlează pasiunea, dorinta si actiunea, de la nastere pînă la stingere, în tot acest timp păstrîndu-si intactă identitatea.
Antichitatea ebraică afirmă, în Cartea sfîntă, dubla identitate de suflet organic si suflet gînditor, la fel la romani, unde avem animus si anima. La orfici aflăm principiul soma sema – corpul temnită a sufletului. Cînd se pune accentul pe sufletul organic se impun principiile vitalismului, cînd se afirmă cele ale sufletului gînditor intrăm în sfera spiritualismului, temă ce a preocupat filosofi de talia lui Platon, Leibniz sau Hegel. Descartes a fost preocupat de uniunea sufletului si corpului si considera că animalele nu au suflet, sînt doar mecanisme vii, teză sustinută si de Petre Tutea. Ultimul apelînd la crestinismul original, consideră „omul integral alcătuit din suflet si corp si real prin eternitatea lui”.
Un întreg dialog închină Platon sufletului: Phaidon (sau Despre suflet: dialog etic). Aici va argumenta si dezvolta, la o manieră exceptională, problema imortalitătii sufletului.
Phaidon, unul din discipolii lui Socrate, relatează prietenului său, Echecrates din Philius, ultimele douăsprezece ore ale filosofului condamnat la moarte de tribunalul atenian, dialogul purtat de acesta cu multimea celor prezenti avînd ca temă centrală nemurirea sufletului.
În fermecătorul dialog platonician, Socrate îsi afirmă credinta plină de nădejde că după moarte îl mai asteaptă ceva, si anume, potrivit unei credinte vechi, ceva mai bun pentru cei buni decît pentru cei răi.
Filosoful născut în Alôpekê, Atica, la anul 470 î.H., definea moartea drept despărtirea sufletului de trup..., despărtit de suflet, trupul să rămînă singur în el însusi, iar sufletul, despărtit de trup, să rămînă singur cu el însusi. În consecintă, preocupările filosofului se îndreaptă către cele ale sufletului, încercînd a se detasa cît mai mult de tirania trupului. Nu altfel face poetul, aflat continuu în căutarea sufletului.
Facultatea de a gîndi a sufletului, calitatea lui de a fi principiu al gîndirii, sustinută si de Aristotel, se manifestă cel mai bine, stiut fiind că toate ale trupului sînt înselătoare, după credinta lui Socrate, „cînd nu îi vine nici o tulburare nici de la auz, nici de la văz, nici de la suferintă, nici de la vreo plăcere, de la nimic din toate acestea; cînd rămîne, atît cît este cu putintă, singur el cu sine, cînd lasă trupul să îsi vadă de-ale sale si cînd, iarăsi atît cît este cu putintă, se desface de orice legătură si de orice apropiere de el, pentru a năzui către realitate”.
Afirmînd, pe urmele lui Orfeu, poetul năzuinta sufletului de a se elibera de trup, drum sigur de acces la cunoasterea adevărului, a realitătii, va apela, în fata discipolilor săi, la ce ar trebui să fie convingerile adevăratilor filosofi: „...ideea că, atîta vreme cît avem un trup si cît sufletul nostru se află plămădit laolaltă cu asemenea năpastă, năzuinta noastră, adică dobîndirea adevărului, nu va fi îndestulată vreodată. Într-adevăr, în nesfîrsitele chipuri ne munceste trupul datorită obligatiei de a-l hrăni, iar dacă se adaugă si vreo boală, iată-ne împiedicati în vînătoarea noastră de realitate. Trupul se pîngăreste cu iubiri si pofte, cu spaime, cu tot felul de năluciri, cu fleacuri fără număr, astfel încît de răul lui, cum vine vorba, nu mai ajungem niciodată să «gîndim» cu-adevărat. Cine altul decît trupul cu dorintele lui ne aduce războaie, răzmerite, lupte?... Dimpotrivă, avem neîndoielnică dovadă că, dacă e să cunoastem vreodată un lucru în toată puritatea lui, trebuie să ne detasăm de trup si să contemplăm, cu sufletul în sine, realitătile de sine. Abia atunci, asa e de crezut, ne vom înstăpîni pe ceea ce răvnim si spunem că este obiectul dragostei noastre: pe cunoasterea deplină. Dar asta nu se va petrece cît sîntem încă în viată, ci, cum reiese din rationament, doar după ce vom fi murit.
Astfel, vedem că sufletul, prin sine însusi, ia calea către acele locuri unde tot ce este este pur, etern, nemuritor, ferit de schimbare. pentru Socrate, gîndirea se numeste experienta aceasta a sufletului de a fi parte la cele neschimbătoare si identice. Prin natura sa sufletul seamănă si este atras de cele divine, iar trupul, dimpotrivă, seamănă si este atras de cele omenesti si muritoare, în continuă schimbare, supus disolutiei.
În orice lucru s-a înstăpîni sufletul, spune Socrate celor care îl însoteau în ultimele ceasuri ale vietii, el vine întotdeauna la el aducîndu-i viată.
Pentru cel care, în curînd, va goli cupa de cucută, sufletul, mai mult decît orice altceva, este nemuritor si indestructibil.
Întemeiat pe această concluzie, creatorul maieuticii cere discipolilor să mediteze la acestea: „Dacă sufletul este într-adevăr nemuritor, se cere ca el să fie îngrijit tinînd seamă nu numai de acest răstimp pe care îl numim viată, ci de întreaga întindere a timpului. Căci a nu-i acorda această îngrijire poate să pară acum o primejdie cumplită. Într-adevăr, dacă moartea ar însemna despărtirea de tot si de toate, ce noroc ar fi pentru cei răi ca, odată morti si despărtiti de trup, să se despartă, cu relele lor cu tot, si de suflet! Dar în clipa în care sufletul se arată ca fiind nemuritor, nu se mai află pentru el nici o altă scăpare si nici o altă mîntuire decît în strădania de a deveni cît mai bun si cît mai întelept. Căci, coborînd la Hades, sufletul duce cu el numai atîta: cultura lui întru bine si felul în care s-a purtat în viată”.
Catharsisul – concept estetic vehiculat de Aristotel în Poetica sa, cu trimitere la tragedie, pe care o definea ca imitatia unei actiuni alese si întregi, de o oarecare întindere, în grai împodobit cu felurite soiuri de podoabe osebit după fiecare din părtile ei, imitatia închipuită de oameni în actiune, ci nu povestită, si care stîrnind mila si frica săvîrseste curătenia acestor patimi.
Catharsisul este o cale, prin apel la artă, la marea poezie de purificare sufletească, de curătirea inimii de zgura celor care tin de închisoarea trupului.
Hegel, în Estetica, arată ce face arta, poezia pentru suflet: „… trebuie să afirmăm despre artă că ea transformă fiecare formă, în toate punctele suprafetei vizibile, în ochi, care sînt sediul sufletului si fac să apară spiritul – sau, cum exclamă Platon către stea în cunoscutul distih:
Cînd privesti stelele, steaua mea oh! de-as fi cerul
Să privesc atunci în jos, la tine, cu mii de ochi!
Astfel, arta face invers, din fiecare plăsmuire a sa un Argus cu mii de ochi, ca sufletul interior si spiritualitatea să fie văzute în toate punctele aceleia. Si nu numai forma corporală, figura fetei, gestul si tinuta le-a transformat arta pretutindeni în ochi în care se face pe sine cunoscut sufletului liber în nemărginirea lui interioară, ci a făcut ochi de asemenea si din actiuni si întîmplări, din vorbiri si tonuri si din seria desfăsurării lor în toate conditiile aparitiei lor. (...)
Întreaga viată sufletească a omului, cu tot ce miscă în străfundurile ei si constituie o putere în ea, fiecare sentiment si pasiune, orice interes mai adînc al inimii, această viată concretă formează materialul viu al artei, iar idealul este reprezentarea si exprimarea acestuia”.
Izvorul si cauza poeziei par a fi sufletul, la fel cum sufletul, fără această permanentă hrană este pe cale de a se usca, de a se acoperi de tina celor trecătoare.
Cultura, în viziunea lui Eminescu, preface sufletul într-un organism, pentru care fiece experientă e un nutriment, pe care el o receptează înlăuntrul său, o prelucrează organic, cari nu contribuieste numai la păstrarea ci si spre desfăsurarea sa internă si activitatea vie”.
Cu înaltă spiritualitate si pregnantă poetică ne spune poetul national: „Sufletele sînt fiinte si îngeri înamorate în corpuri de oameni; cu cît mai mult îsi iubeste sufletul în corpul său, cu atît omul e mai virtuos”.
Afirmatiile de mai sus se află în manuscrisul 2262, datînd de la vîrsta de 15-18 ani, cînd, se vede, îl preocupa viziunea orfică a lui soma sema.
Încercînd o definire a poeziei, în manuscrisul 2257, Eminescu nu poate să n-o pună în strictă conexiune cu sufletul: „Adevărat cum că poezia nu poate să descifreze ci, din contra, are să incifreze o idee poetică în simbolele si hieroglifele imaginilor sensibile – numai cum că aceste imagini trebuie să constituie haina unei idei, căci ele altfel în colori amestecate fără înteles – astfel încît o mînjitură neînteleasă de colori nu poate fi un tablou, cum o grămadă de bucăti de marmură nu e o statuă. Ideea e sufletul, si acest suflet poartă în sine ca imanentă deja curgerea corpului său...”.
Poezia scrisă fără suflet nu credem să existe, fără suflet nu există simtăminte, si fără el nu accedem la adevăr, iar portile mari ale inimii se deschid întru poezie numai pe căile sufletului.
Atunci, ce altă hrană mai înaltă si mai cu folos ar putea avea Sufletul decît Poezia!
