UNA CU VIATA OMULUI
Cassian Maria SPIRIDON
Iisus spune ucenicului său, Toma: Eu sînt calea, adevărul si viata (Ioan, 14/6). El este liantul, cel care le adună, le dă sens. Nu altfel vede Novalis în aforismul 166: „Mitologia contine istoria lumii primordiale – Ea cuprinde trecutul îndepărtat, prezentul si viitorul. Universul oamenilor este organul comun al zeilor. Poezia îi uneste ca si pe noi”.
Viata e o casă cu ferestrele toate deschise spre orizontul liric dinspre care adie aerul tare si pur al poemului. Poezia este calea urmată de viată spre a urca în transcendent, aici vîntul rece al metafizicii îi colorează obrajii.
„Dacă mai trăiesc si dacă mai rezist, scandează poetul exilat la Pontul Euxin, Ovidiu, grelelor mele necazuri si nu mi-e silă de nelinistile zilei, tie ti-o datorez – o, Muză a poeziei; tu îmi dai mîngîiere, tu îmi linistesti grija, tu vii la mine ca un balsam. Tu esti călăuza si însotitoarea mea”. Asemeni rimează Goethe întru binefacerile poemului, ca mîngîiere si întărire între ale vietii.
Pentru elvetianul Amiel, viata este cel mai frumos poem. Viata poeziei este una cu a sentimentelor, a trăirilor si existentelor, a bucuriilor si ploilor, a despărtirilor si rătăcirii, a mîntuirii si întîlnirilor, a întrebărilor si fulgilor, a ierbii si inimii… e una cu viata omului.
„Poezia înaltă pe fiecare ins în parte prin legarea anume a lui de restul întregului – iar dacă filosofia abia prin legislatia ei pregăteste lumea spre a suferi înrîurirea eficientă a ideilor, poezia este cheia filosofiei, tinta si întelesul ei, căci poezia formează societatea frumoasă – familia universală – gospodăria frumoasă a adevărului.
După cum prin mijlocirea statului si a sistemului filosofic întăreste fortele individului prin fortele omenirii si ale universului, transformînd întregul în organ al individului si pe individ în organ al întregului, tot acelasi este si rolul poeziei fată de viată. Individul trăieste în întreg si întregul în individ. Prin poezie ia fiintă cea mai înaltă simpatie si co-activitate, cea mai profundă comunitate dintre finit si infinit” (Novalis).
Esential în poezie este bogătia ei de viată; este cu atît mai înăltătoare cu cît e mai cuprinsă de cele ale vietii. Balzac consideră poezia una din plăcerile vietii, dar, ne atentionează, ea nu înseamnă viata toată.
Poezia absoarbe toată stiinta, toată învătătura, toate experientele, toate sentimentele, toate impresiile si întîmplările ce au marcat viata celor care o scriu. Ne spune Ungaretti: „Poezia este lumea, umanitatea, propria viată, înflorite prin cuvînt; limpedea minune a unui ferment delirant cînd găsesc în tăcerea aceasta a mea, un cuvînt, el e dezgropat din viata mea ca dintr-un abis”.
Prin poezie, Robert Frost si-a asigurat un mijloc, o manieră, un mod de a lua viata de gît.
Cum va afirma si Borges, mai tîrziu, Novalis vede prezent în poezie simtul activ al sentimentului.
Cine poate da seamă mai autentic de hazardul nasterii, al iubirii si-ntristării, al vietii călătoare către bratele primitoare ale lui Thanatos, de durerea tunătoare si fericirea oarbă, de toate cele ce ne însotesc? Doar Poemul. El este summa haosmotică, ordonatoare si dătătoare de sens, o profetie vie.
„Poezia este reprezentare a sufletului – a lumii lăuntrice în totalitatea ei. O sugerează, cum aflăm din aforismul lui Novalis, chiar propriul său mediu, cuvintele, căci ele sînt revelatia acelui spatiu de energie interioară. Întocmai este plastica fată de lumea formelor exterioare, iar muzica fată de sunete. În măsura în care este plastică, poezia se opune fătis efectului, dar există si o poezie muzicală care asază sufletul într-un joc variat de miscări”.
Cu cît este mai personal poemul, cu atît este mai adevărat pentru viată, pentru viata fiecăruia dintre noi. Coerenta poemului este una cu a sufletului.
Cel care a scris Imnuri către noapte crede că „există un simt special pentru poezie în noi – o stare de spirit poetică. Poezia este absolut personală, de aceea indescriptibilă si indefinibilă. Celui care nu stie si nu simte nemijlocit ce e poezia, nu i se poate da nici o idee despre ea. Poezia e poezie. Departe, ca de la cer la pămînt, de arta retorică.
Simtul pentru poezie are multe în comun cu simtul pentru misticism. Este simtul pentru singular, personal, necunoscut, tainic, pentru ceea ce e hărăzit revelării, pentru necesarul-întîmplător. El reprezintă nereprezentabilul. Vede nevăzutul, simte imperceptibilul”.
Acest simt special al poeziei impune, celui care o citeste, talent de cititor. Se vede că putini sînt cei care îl au.
Poezia este si rămîne cheia universului si a vietii. Poezia deschide usa prin care ne vedem sufletul cel viu.
Viitoarele numere vor avea ca temă în: 2005 – Poezie si moarte; Poezie si clipă; Poezie si vesnicie. 2006 – Poezie si vin; Poezie si apă; Poezie si foc; Poezie si frig. 2007 – Poezie si religie; Poezie si rugăciune; Poezie si mit; Poezie si geneză. 2008 – Poezie si sugestie; Poezie si ambiguitate; Poezie si aluzie; Poezie si sentiment. 2009 – Poezie si vid; Poezie si somn; Poezie si haos; Poezie si cosmos.
Iisus spune ucenicului său, Toma: Eu sînt calea, adevărul si viata (Ioan, 14/6). El este liantul, cel care le adună, le dă sens. Nu altfel vede Novalis în aforismul 166: „Mitologia contine istoria lumii primordiale – Ea cuprinde trecutul îndepărtat, prezentul si viitorul. Universul oamenilor este organul comun al zeilor. Poezia îi uneste ca si pe noi”.
Viata e o casă cu ferestrele toate deschise spre orizontul liric dinspre care adie aerul tare si pur al poemului. Poezia este calea urmată de viată spre a urca în transcendent, aici vîntul rece al metafizicii îi colorează obrajii.
„Dacă mai trăiesc si dacă mai rezist, scandează poetul exilat la Pontul Euxin, Ovidiu, grelelor mele necazuri si nu mi-e silă de nelinistile zilei, tie ti-o datorez – o, Muză a poeziei; tu îmi dai mîngîiere, tu îmi linistesti grija, tu vii la mine ca un balsam. Tu esti călăuza si însotitoarea mea”. Asemeni rimează Goethe întru binefacerile poemului, ca mîngîiere si întărire între ale vietii.
Pentru elvetianul Amiel, viata este cel mai frumos poem. Viata poeziei este una cu a sentimentelor, a trăirilor si existentelor, a bucuriilor si ploilor, a despărtirilor si rătăcirii, a mîntuirii si întîlnirilor, a întrebărilor si fulgilor, a ierbii si inimii… e una cu viata omului.
„Poezia înaltă pe fiecare ins în parte prin legarea anume a lui de restul întregului – iar dacă filosofia abia prin legislatia ei pregăteste lumea spre a suferi înrîurirea eficientă a ideilor, poezia este cheia filosofiei, tinta si întelesul ei, căci poezia formează societatea frumoasă – familia universală – gospodăria frumoasă a adevărului.
După cum prin mijlocirea statului si a sistemului filosofic întăreste fortele individului prin fortele omenirii si ale universului, transformînd întregul în organ al individului si pe individ în organ al întregului, tot acelasi este si rolul poeziei fată de viată. Individul trăieste în întreg si întregul în individ. Prin poezie ia fiintă cea mai înaltă simpatie si co-activitate, cea mai profundă comunitate dintre finit si infinit” (Novalis).
Esential în poezie este bogătia ei de viată; este cu atît mai înăltătoare cu cît e mai cuprinsă de cele ale vietii. Balzac consideră poezia una din plăcerile vietii, dar, ne atentionează, ea nu înseamnă viata toată.
Poezia absoarbe toată stiinta, toată învătătura, toate experientele, toate sentimentele, toate impresiile si întîmplările ce au marcat viata celor care o scriu. Ne spune Ungaretti: „Poezia este lumea, umanitatea, propria viată, înflorite prin cuvînt; limpedea minune a unui ferment delirant cînd găsesc în tăcerea aceasta a mea, un cuvînt, el e dezgropat din viata mea ca dintr-un abis”.
Prin poezie, Robert Frost si-a asigurat un mijloc, o manieră, un mod de a lua viata de gît.
Cum va afirma si Borges, mai tîrziu, Novalis vede prezent în poezie simtul activ al sentimentului.
Cine poate da seamă mai autentic de hazardul nasterii, al iubirii si-ntristării, al vietii călătoare către bratele primitoare ale lui Thanatos, de durerea tunătoare si fericirea oarbă, de toate cele ce ne însotesc? Doar Poemul. El este summa haosmotică, ordonatoare si dătătoare de sens, o profetie vie.
„Poezia este reprezentare a sufletului – a lumii lăuntrice în totalitatea ei. O sugerează, cum aflăm din aforismul lui Novalis, chiar propriul său mediu, cuvintele, căci ele sînt revelatia acelui spatiu de energie interioară. Întocmai este plastica fată de lumea formelor exterioare, iar muzica fată de sunete. În măsura în care este plastică, poezia se opune fătis efectului, dar există si o poezie muzicală care asază sufletul într-un joc variat de miscări”.
Cu cît este mai personal poemul, cu atît este mai adevărat pentru viată, pentru viata fiecăruia dintre noi. Coerenta poemului este una cu a sufletului.
Cel care a scris Imnuri către noapte crede că „există un simt special pentru poezie în noi – o stare de spirit poetică. Poezia este absolut personală, de aceea indescriptibilă si indefinibilă. Celui care nu stie si nu simte nemijlocit ce e poezia, nu i se poate da nici o idee despre ea. Poezia e poezie. Departe, ca de la cer la pămînt, de arta retorică.
Simtul pentru poezie are multe în comun cu simtul pentru misticism. Este simtul pentru singular, personal, necunoscut, tainic, pentru ceea ce e hărăzit revelării, pentru necesarul-întîmplător. El reprezintă nereprezentabilul. Vede nevăzutul, simte imperceptibilul”.
Acest simt special al poeziei impune, celui care o citeste, talent de cititor. Se vede că putini sînt cei care îl au.
Poezia este si rămîne cheia universului si a vietii. Poezia deschide usa prin care ne vedem sufletul cel viu.
Viitoarele numere vor avea ca temă în: 2005 – Poezie si moarte; Poezie si clipă; Poezie si vesnicie. 2006 – Poezie si vin; Poezie si apă; Poezie si foc; Poezie si frig. 2007 – Poezie si religie; Poezie si rugăciune; Poezie si mit; Poezie si geneză. 2008 – Poezie si sugestie; Poezie si ambiguitate; Poezie si aluzie; Poezie si sentiment. 2009 – Poezie si vid; Poezie si somn; Poezie si haos; Poezie si cosmos.
