INIMA VINULUI
Cassian Maria SPIRIDON
Vinul, de măcar trei milenii continuă a se afla la mare cinste; precum ceaiul si cafeaua, dar cu mult înaintea lor. Vinul îi stă omului aproape în tot lungul vietii, de la botez, cînd cei apropiati beau un pahar spre a se bucura si cinsti nasterea, pînă la prohod cînd trupul, părăsit de suflet, este pentru ultima oară stropit cu vinul sfînt. Care, între băuturi, se mai află atît de îngemănată cu viata omului?!
Noe, după încetarea potopului, după încheierea legămîntului curcubeului, a iesit din corabie si, o aflăm din Facerea, 9, 20, atunci a început Noe să fie lucrător de pămînt si a sădit vie. Se vede că prima grijă a celui ales să salveze neamul omenesc de la Potop a fost plantarea vitei de vie. De altfel va fi primul care, gustînd din rodul tescuit al viei îi va cunoaste efectele: A băut vin si, îmbătîndu-se, s-a dezvelit în cortul său (Facerea, 4, 21), prilej de a-i vedea Ham, mezinul, goliciunea. Constantăm că nici patriarhii nu erau scutiti de a fi ispititi de vraja licorii produsă de vitis vinifera; prezentă si prosperă încă din Egiptul antic si pînă astăzi între paralele 35o si 48o, în tot locul unde cele patru anotimpuri se manifestă. Desi Egiptul se află în afara acestei arii, faraonii, prin devierea partială a Nilului către lacul Moesis, aflat sub nivelul Mediteranei, au reusit să aclimatizeze via si să se dedulcească din produsele ei.
Procesul detaliat al producerii vinului este bogat ilustrat, după cum afirmă egiptologii, în mormintele din vechiul imperiu (mastabos), cît si în cele de la Teba.
Vechii egipteni sînt si cei care stabilesc plantarea în rînduri paralele la distante reglate de numărul de aur, rezultat din raportul dintre înăltimea faraonului si înăltimea de la ombilic la crestetul capului = 1,66 m.
Daniel Combes, în Epopeea vinului, precizează: „Pentru a planta vita de vie, arpentorii egipteni au folosit o sfoară cu noduri distantate la trei coti de 54 cm, plus trei degete a 1,4 cm. Măsura 166 cm sau 1,66 m. Această dimensiune apare în alte raporturi de proportie ale corpului omenesc, după o traditie a Egiptului, care a inspirat pe sculptorii greci, pe pictorii si sculptorii Renasterii. Egiptenii nu adoptaseră la întîmplare aceste cifre. Pentru ei, vita de vie evoca, prin nodurile ei, articulatiile corpului uman. Din aceste noduri tîsneau mugurii fructiferi, asa cum viata si miscarea se transmit prin genunchii, gleznele, bratele si mîinile omului, divinizat în persoana regelui-faraon. De aici, omul care e «măsura cerului», care e măsura «universului fizic». El măsoară cîmpurile si aliniază vita de vie…”
Vechii greci vor prelua această stiintă tot de la egipteni. Plantarea în pătrat, care asigură circa 4000 de butuci la hectar (mostenire egipteană), este utilizată si în prezent între paralele 35o si 48o.
Tot la egipteni există un ritual al betiei. După cum consemnează acelasi Combes, „ceea ce sochează în cronicile acestei societăti este constatarea intemperantei. Vinul se găsea pretutindeni si, cum constată Sinouhé, «omul bea la bucurie, bea si cînd e trist. La succes, el îsi bucură inima cu vin, iar în deceptie se consolează».
Deprinsi cu orgiile pe cîmpul de victorie, soldatii erau băutori din obicei. Pentru muncitori, vinul reîmprospăta fortele, însela monotonia existentei. Cît priveste pe nobilii de la curte, ei nu se multumeau cu «vinul de seară», ci goleau numeroase sticle pe stomacul gol si la orice oră din zi… Culmea acestui consum abuziv era atinsă de vîrfurile ierarhiei faraonice, cu ocazia sărbătorii betiei, celebrate după cultul ritual al lui Hathor. Timp de o zi, oamenii de la curte se pregăteau pentru sărbătoare prin ofrandele din produsele pămîntului, simboluri ale solului hrănitor. În noaptea care urma, un cortegiu plecat din Egiptul de Jos urca pe Nil si, timp de sase zile, pe mai multe nave, demnitarii regimului jertfeau obiceiului degradant al serbărilor betiei. Ca turist, Herodot urmărise aceste boubastie, cu care ocazie – scrie el – «se consumă mai mult vin decît în tot restul anului». Încăierări mortale însoteau aceste manifestări absurde”.
Iar Hesiod, contemporanul lui Homer, pe lîngă multe si întelepte sfaturi date celor care lucrează pămîntul sînt si cîteva, ce tin cont de miscările astrelor, rezervate recoltării strugurilor si preparării lor: „Cînd Sirius si Orion vor fi atins jumătatea boltei/ Si Areturus e zărit de Aurora cu degete trandafirii,/ Atunci toti strugurii, o, Perses, culege-i, să-i aduci acasă./ Îi tin acolo zece zile si deopotrivă, zece nopti,/ Apoi cinci zile-i pui la umbră, iar în a sasea tragi în vase/ Licoarea veselului Bacchus”.
Aflăm în Iliada si Odiseea lui Homer de numeroase trimiteri la vie, la vin, la banchete si toate cele ce însotesc ale vietii cu licoarea produsă de vitis vinifera. În Cîntul IX îmbie pe Meleagru cu Tarină pentru mosie,/ Loc de pogoane cin’zeci jumătate să-l aibă de vie./ Iar jumătatea cealaltă să fie pămînt de arătură. Raportul este edificator pentru locul de cinste la care era pusă cultura vitei de vie. Homer stie a împleti benefic mîncarea si cheful, cum aflăm din primul Cînt, la jertfa de ispăsire a aheilor: „După ce dînsii se roagă si orzul presară-ntre coarne,/ Vitele-njunghe, grumazul sucindu-le, si le jupoaie;/ Coapsele taie din trup, le înfăsoară apoi în grăsime,/ Împăturindu-le-n două, deasupra pun crudele cărnuri./ Despicături cuviosul aprinde si toarnă vin negru;/ Stau împrejuru-i feciori si-l ajută cu tepele-n mînă./ După ce arseră buturi si din măruntaie mîncară,/ Carnea rămasă tăind-o felii, în frigări o trecură,/ O rumeniră frumos si o traseră de pe jeratic./ Cînd isprăviră cu totului tot si ospătul în gata,/ Benchetuiau; avea parte la fel fiecare-ntre dînsii./ Cînd după asta ei toti potoliseră setea si foamea,/ Cănile ochi le umplură cu vin si cu apă feciorii,/ Si tuturor în pocale turnau ca să-nceapă-nchinarea”.
Ulise, în aventurile întoarcerii la Penelopa, se va întîlni cu plăcutele arome ale vinului, acel vin care ne face o inimă de om.
Plinius ne lasă numeroase mărturii asupra vinului, dar si a efectelor nefaste asupra celor care întrec măsura, în a sa Istorie naturală: „Vinul, mai plăcut si mai spirtos decît laptele sau decît băuturile extrase din cereale, are nenumărate virtuti. El întăreste nervii si vederea, cu conditia să fie băut cu măsură, căci efectul e contrar pentru cei ce beau în exces. El alungă tristetea si nelinistile, măreste căldura, provoacă urinele si e foarte salutar pentru somn. Pentru ca să nu poată produce nici un efect rău, trebuie ca orice vin să fie simplu si cu savoarea lui proprie”.
Atîta se răspîndise via si vinul în Imperiul Roman că Domitian (contrar lui Octavian Augustus ce încuraja cultura vitei de vie), în anul 91 d.H., convins că ar fi prea mult vin si insuficient grîu, decretează ca nimeni să nu mai planteze vie în Italia, iar în unele provincii a impus ca jumătate din vii să fie smulse. Edictul a fost doar partial îndeplinit, iar împăratul Probius, la 281 d.H. îl va revoca. Legenda spune că, Burebista speriat de nemăsurata poftă de vin a dacilor, va lua la rîndu-i o măsură mai drastică decît a lui Domitian, impunînd stîrpirea viei pe întreg teritoriul Daciei. Măsură aplicată, se pare, cu mult mai putin avînt decît în Imperiul Roman.
Vinul, mierea si uleiul sînt în Biblia veterotestamentară sursele bogătiei; calamitătile, ca pedeapsă, privează pe israeliti, în principal, de aceste bunătăti. David, în psalmul CIII slăveste binefacerile roadelor pămîntului: Ca să scoată pîine din pămînt si vinul veseleste inima omului. La fel cum Eclesiastul îndeamnă: Du-te si mănîncă cu bucurie pîinea ta si bea cu inimă bună vinul tău….
În Cîntarea cîntărilor a lui Solomon, iubirea si vinul sînt împletite precum coarda vitei pe arac.
Nici Legea Nouă nu duce lipsă de îndemnuri spre cinstirea vinului. Sf. Pavel, în Epistola întîia către Timotei se străduia a-l abate pe episcopul de Efes de la băutul apei, îndemnîndu-l să înceteze a fi doar băutor de apă: De acum înainte nu bea numai apă, ci foloseste putin vin, pentru stomacul tău si pentru desele tale slăbiciuni.
Pildele si psalmii lui Solomon afirmă efectele euforizante ale vinului băut cu măsură si nu uită a marca împrejurările cînd să-l savurăm: „Cei cu amărăciune în suflet să bea ca să-si uite mizeria, căci dacă pîinea întăreste, vinul însufleteste si, mai mult ca uleiul, face să strălucească fata. Creat la început pentru înveselire, nu pentru betie, vinul luat cu măsură e bunăstare fizică si morală”.
Isus Sirah, înteleptul, constată că, întocmai ca apa pentru viată este vinul pentru om, de-l va bea cu măsură, bucuria inimii, veselia sufletului este vinul, cînd se bea la vreme cu măsură.
La Cina cea de Taină, Hristos, constient că doar în Împărătia cerurilor se va mai bucura de licoarea vitei, spune apostolilor: Nu voi mai bea de acum din rodul vitei, pînă ce nu va veni Împărătia lui Dumnezeu.
În Evanghelia după Matei aflăm taina Euharistiei instituită de Hristos la Cina cea de Taină 26/26-28: „Iar pe cînd cinau ei, Iisus, luînd pîine si binecuvîntînd, a frînt si, dînd ucenicilor, a zis: Luati, mîncati, acesta este trupul Meu.
Si luînd paharul si multumind, le-a dat zicînd: Beti dintru acesta toti.
Că acesta este sîngele Meu, al Legii celei noi, care pentru multi se varsă spre iertarea păcatelor”.
La fel în Luca 22/17-19 si Marcu 14/22-24.
Nici Islamul nu-i cu totul în contra vinului. Într-un manuscris arab aflăm, ca într-o parabolă, stadiile evolutive ale viei, dar si ale celor ce-i consumă darurile: „Cînd Noe a sădit via, Satan a venit s-o ude cu sîngele unui păun; cînd i-au crescut frunzele, a udat-o cu sîngele unei maimute; cînd au apărut ciorchinii, a udat-o cu sîngele unui leu; cînd strugurii s-au copt, a udat-o cu sîngele unui purcel. Vita stropită cu sîngele acestor patru animale a luat caracterele lor. Astfel, la primul pahar, sîngele băutorului devine mai însufletit, vivacitatea lui este mai mare, obrazul mai rumen; în această stare, el are strălucirea păunului. Cînd fumurile vinului încep să i se urce la cap, e vesel, sare, topăie ca o maimută. Cînd băutura îl prinde, e un leu furios. E la culmea ei? Asemenea purcelului, se întinde pe burtă si adoarme”. De altfel, alcool si alambic sînt cuvinte de origine arabă.
Lavoisier a fost interesat de fermentatia vinului, rezultat prin procedeul fermentării exclusive a strugurilor proaspeti sau a sucului de struguri proaspeti – ori ce iese în afara acestor parametri este un produs artificial preferabil a fi evitat de oricine iubeste această licoare si vrea să-si păstreze sănătatea.
Poetii lumii au închinat versuri, epigrame, ode viei, vinului si bucuriilor si veseliei aduse de el în inima întristatilor, dar si a fericitilor.
Omar Khayyam, închinător lui Alah, în rubaiyatele sale, cînta vinul eliberator: „Beau vin precum bea apă o salcie din rîu./ Alah le stie toate, spui tu. Cînd m-a creat/ Stia c-are să-mi placă să beau. Dacă m-abtiu/ Eu i-as stirbi stiinta si-as face un păcat.// Bea vin, căci el dă mintii supremă strălucire./ Credintelor lumină si inimii uimire./ De-ar fi băut si dracul un strop, s-ar fi-nchinat/ Cu o mie de mătănii la tot Adamul beat.// ‘Nainte ca al mortii pahar să te îmbete/ Si-a timpului rotire în neant să te alunge,/ Tu soarbe vin din cupă cît pentr-un ev de sete./ Să nu ai mîna goală, în lut cînd vei ajunge.// Păi cei ce beau se spune că Ceru-o să-i condamne/ Cît adevăr e-n asta, eu n-as putea să stiu/ Dar dacă băutorii si-ndrăgostitii, Doamne,/ Vor merge-n iad, desigur că raiul e pustiu”.
Vinul este un îndemn la viată pentru François Villon: „Iubiti-vă, dar, mult si bine,/ mergeti la chef si la betii/ că toate or să se termine/ si pierdeti capul într-o zi!/ Pe prosti iubirea îi urzi!/ Ea duse în idolatrie/ pe Solomon; Samson orbi…/… Ferice-i omul cînd n-o stie!” (De două ori baladă – avînd acelasi miez).
Tot el închină o ovatie unui prieten mort… de beat: „Tătută Noe, săditor de vie,/ la fel tu, Loth, ce-n pesteră-mbătat,/ prins de-a iubirii dulce viclenie/ de-a tale fete te-ai apropiat/ (o, nu-ti scot ochii c-ai făcut păcat!),/ Architriclin ce ai acelasi har,/ tustrei săltati la cer, că-i răposat,/ prea dreptul suflet al lui Jehan Cotard.// Era din tagma voastră; la betie/ bea vin si scump si foarte aromat./ Nu-i trebuiau parale ca să fie/ din toti betivii cel mai înzestrat./ Nicicînd din mînă oala n-a scăpat,/ că vinul bun îl pretuia avar. Slăvitilor, lăsati ne-mpiedicat/ prea dreptul suflet al lui Jehan Cotard.// De-abia putea ca mosii să se tie/ cînd se-nturna acasă mort de beat./ Cîndva, dînd peste-un trunchi de căsăpie,/ căzu în cap si s-a încucuiat./ Pe scurt: un alt betiv mai devotat/ decît fu dînsul, cauti în zădar./ Deschideti-i, cînd va striga-nsetat/ pe dreptul suflet al lui Jehan Cotard.// ÎNCHINARE:/ Mărite, niciodată n-a scuipat;/ striga: – Văleu, îmi arde gîtul iar!/ Dar cum să-si stingă setea, n-a aflat/ prea dreptul suflet al lui Jehan Cotard” (Baladă si oratie – zisă a lui Jehan Cotard).
În Balada dreptei învătături, magistrul François Villon ne atentionează: „Faci stihuri, rîzi, sufli-n chimvale,/ te bati, înseli, umbli hoinar,/ te strîmbi, înjuri, cînti din cavale/ sau esti prin bîlciuri păpusar,/ boscar sau dăntălău sprintar,/ ori joci popice, cărti, băiete,/ aduni ceva? E în zadar:/ totu-i la crîsme si la fete!”.
Cum vin contrafăcut a fost de cînd e vinul, un greu blestem aruncă peste cei ce-l negustoreau falsificat, stricau inima vinului, cel ce-a cîntat zăpezile d’antan: „De sulită, de lance aruncată,/ de ghioagă si de buzdugan strunjit,/ de bardă, de săgeată ferecată,/ de palos, de baltag si de cutit,/ de teapă si de furcă otrăvită,/ de iatagan, de cange, de cusură/ si de banditi pîndind la cotitură/ să fie dati grămadă la pămînt,/ străpunsi în inimi, sfîrtecati pe rînd,/ tăiati la beregăti să-i rupă chinul/ si-n fund de iad să stea cît mai curînd/ crîsmarii care ne botează vinul!” (Baladă veselă despre crîsmari).
Dintre ultimele versuri ale lui Rimbaud, aflăm în Comedia setei, ce-i trebuie unui om: „Sîntem ai tăi străbuni,/ Cei buni!/ Sub recea năduseală-a lunii/ Si-a ierburilor, colo-n beci/ Avem vîrtoase vinuri seci/ Sub soarele, dusman minciunii,/ Ce-i trebuie-unui om? Să bea”.
Un imn vinului aflăm si în poema eminesciană Umbra lui Istrate Dabija-Voievod: „Moldova cu stejari si cetini/ Ascunde inimi mari de domn,/ Să bem cu toti, să bem, prietini,/ Să le vărsăm si lor în somn./ Pîn’ la al zilei blînd luceafăr/ Să bem ca buni si vechi tovarăsi;/ Si toti cu chef, nici unul teafăr,/ Si cum sfîrsim să-ncepem iarăsi”.
Un nobil îndemn amantilor aflăm la Baudelaire: „Frumos e azi văzduhul! Sprinteni,/ Fără căpăstru, fără pinteni,/ Să ne-avîntăm călări pe vin/ Spre-un cer feeric si divin!” (Betia amantilor). Tot autorul Florilor răului, închină un poem pentru Sufletul vinului, excelent tradus de Alexandru Philippide: „Cîntă-n butelii vinul, duh pasnic, într-o seară:/ «Om urgisit, eu tie cu dragoste-ti închin,/ În temnita-mi de sticlă cu-acoperis de ceară,/ Un cîntec de lumină si de frătie plin.// Stiu truda, stiu sudoarea, stiu arzătorul soare/ De care e nevoie pe-un dogorit colnic/ Ca eu să capăt viată si suflet si vigoare;/ De-aceea nu-s miselnic cu tine, ci amic.// Cînd în gîtlejul unui biet om, de muncă frînt,/ Si-o bucurie fără de margini mă petrece,/ Si pieptu-i cald e-un molcom si minunat mormînt/ Ce-mi place mult mai tare decît o hrubă rece.// Auzi tu cum sună refrene de dumineci,/ Cum ciripind Speranta în pieptul meu zvîcneste?/ Slăvindu-mă, te bucuri cu mine să cumineci,/ Cu coatele pe masă proptit prieteneste.// Sotiei fermecate vreau ochii să-i aprind,/ pe fiul tău cel firav să-l fac voinicul vietii,/ Să-i rumenesc obrajii, cu vlaga să-l deprind,/ Cum îsi mlădie muschii cu untdelemn atletii.// Semănătorul vesnic, stiindu-mi frenezia,/ Ca pe-o sămîntă scumpă în tine mă strecoară,/ Din dragostele noastre să iasă Poezia/ Si-naltă către Ceruri să crească, floare rară!»”.
Despre ametitoarea voluptate a iubirii vorbeste si Kavafis: „odaia era sărăcăcioasă si vulgară,/ ascunsă deasupra tavernei dubioase./ Din fereastră vedeai ulicioara/ murdară si îngustă. De jos/ urcau vocile cîtorva lucrători/ care jucau cărti si petreceau.// Si acolo, pe patul umil si infect,/ am avut trupul iubirii, am avut buzele/ voluptoase si roze ale betiei –/ roze de-o asemenea betie, că si acum,/ cînd scriu, după atîtia ani!/ în casa-mi solitară, mă îmbăt iar”.
Din inima vinului se rostogolesc diamante lirice. Aici strălucesc visele de îmbărbătare si iubire, de nedespărtit, date omului prin euharistie. Din inima vinului înfloreste Poezia.Viitoarele numere vor avea ca temă în: 2006 – Poezie si apă; Poezie si foc; Poezie si frig. 2007 – Poezie si religie; Poezie si rugăciune; Poezie si mit; Poezie si geneză. 2008 – Poezie si sugestie; Poezie si ambiguitate; Poezie si aluzie; Poezie si sentiment. 2009 – Poezie si vid; Poezie si somn; Poezie si haos; Poezie si cosmos.
Noe, după încetarea potopului, după încheierea legămîntului curcubeului, a iesit din corabie si, o aflăm din Facerea, 9, 20, atunci a început Noe să fie lucrător de pămînt si a sădit vie. Se vede că prima grijă a celui ales să salveze neamul omenesc de la Potop a fost plantarea vitei de vie. De altfel va fi primul care, gustînd din rodul tescuit al viei îi va cunoaste efectele: A băut vin si, îmbătîndu-se, s-a dezvelit în cortul său (Facerea, 4, 21), prilej de a-i vedea Ham, mezinul, goliciunea. Constantăm că nici patriarhii nu erau scutiti de a fi ispititi de vraja licorii produsă de vitis vinifera; prezentă si prosperă încă din Egiptul antic si pînă astăzi între paralele 35o si 48o, în tot locul unde cele patru anotimpuri se manifestă. Desi Egiptul se află în afara acestei arii, faraonii, prin devierea partială a Nilului către lacul Moesis, aflat sub nivelul Mediteranei, au reusit să aclimatizeze via si să se dedulcească din produsele ei.
Procesul detaliat al producerii vinului este bogat ilustrat, după cum afirmă egiptologii, în mormintele din vechiul imperiu (mastabos), cît si în cele de la Teba.
Vechii egipteni sînt si cei care stabilesc plantarea în rînduri paralele la distante reglate de numărul de aur, rezultat din raportul dintre înăltimea faraonului si înăltimea de la ombilic la crestetul capului = 1,66 m.
Daniel Combes, în Epopeea vinului, precizează: „Pentru a planta vita de vie, arpentorii egipteni au folosit o sfoară cu noduri distantate la trei coti de 54 cm, plus trei degete a 1,4 cm. Măsura 166 cm sau 1,66 m. Această dimensiune apare în alte raporturi de proportie ale corpului omenesc, după o traditie a Egiptului, care a inspirat pe sculptorii greci, pe pictorii si sculptorii Renasterii. Egiptenii nu adoptaseră la întîmplare aceste cifre. Pentru ei, vita de vie evoca, prin nodurile ei, articulatiile corpului uman. Din aceste noduri tîsneau mugurii fructiferi, asa cum viata si miscarea se transmit prin genunchii, gleznele, bratele si mîinile omului, divinizat în persoana regelui-faraon. De aici, omul care e «măsura cerului», care e măsura «universului fizic». El măsoară cîmpurile si aliniază vita de vie…”
Vechii greci vor prelua această stiintă tot de la egipteni. Plantarea în pătrat, care asigură circa 4000 de butuci la hectar (mostenire egipteană), este utilizată si în prezent între paralele 35o si 48o.
Tot la egipteni există un ritual al betiei. După cum consemnează acelasi Combes, „ceea ce sochează în cronicile acestei societăti este constatarea intemperantei. Vinul se găsea pretutindeni si, cum constată Sinouhé, «omul bea la bucurie, bea si cînd e trist. La succes, el îsi bucură inima cu vin, iar în deceptie se consolează».
Deprinsi cu orgiile pe cîmpul de victorie, soldatii erau băutori din obicei. Pentru muncitori, vinul reîmprospăta fortele, însela monotonia existentei. Cît priveste pe nobilii de la curte, ei nu se multumeau cu «vinul de seară», ci goleau numeroase sticle pe stomacul gol si la orice oră din zi… Culmea acestui consum abuziv era atinsă de vîrfurile ierarhiei faraonice, cu ocazia sărbătorii betiei, celebrate după cultul ritual al lui Hathor. Timp de o zi, oamenii de la curte se pregăteau pentru sărbătoare prin ofrandele din produsele pămîntului, simboluri ale solului hrănitor. În noaptea care urma, un cortegiu plecat din Egiptul de Jos urca pe Nil si, timp de sase zile, pe mai multe nave, demnitarii regimului jertfeau obiceiului degradant al serbărilor betiei. Ca turist, Herodot urmărise aceste boubastie, cu care ocazie – scrie el – «se consumă mai mult vin decît în tot restul anului». Încăierări mortale însoteau aceste manifestări absurde”.
Iar Hesiod, contemporanul lui Homer, pe lîngă multe si întelepte sfaturi date celor care lucrează pămîntul sînt si cîteva, ce tin cont de miscările astrelor, rezervate recoltării strugurilor si preparării lor: „Cînd Sirius si Orion vor fi atins jumătatea boltei/ Si Areturus e zărit de Aurora cu degete trandafirii,/ Atunci toti strugurii, o, Perses, culege-i, să-i aduci acasă./ Îi tin acolo zece zile si deopotrivă, zece nopti,/ Apoi cinci zile-i pui la umbră, iar în a sasea tragi în vase/ Licoarea veselului Bacchus”.
Aflăm în Iliada si Odiseea lui Homer de numeroase trimiteri la vie, la vin, la banchete si toate cele ce însotesc ale vietii cu licoarea produsă de vitis vinifera. În Cîntul IX îmbie pe Meleagru cu Tarină pentru mosie,/ Loc de pogoane cin’zeci jumătate să-l aibă de vie./ Iar jumătatea cealaltă să fie pămînt de arătură. Raportul este edificator pentru locul de cinste la care era pusă cultura vitei de vie. Homer stie a împleti benefic mîncarea si cheful, cum aflăm din primul Cînt, la jertfa de ispăsire a aheilor: „După ce dînsii se roagă si orzul presară-ntre coarne,/ Vitele-njunghe, grumazul sucindu-le, si le jupoaie;/ Coapsele taie din trup, le înfăsoară apoi în grăsime,/ Împăturindu-le-n două, deasupra pun crudele cărnuri./ Despicături cuviosul aprinde si toarnă vin negru;/ Stau împrejuru-i feciori si-l ajută cu tepele-n mînă./ După ce arseră buturi si din măruntaie mîncară,/ Carnea rămasă tăind-o felii, în frigări o trecură,/ O rumeniră frumos si o traseră de pe jeratic./ Cînd isprăviră cu totului tot si ospătul în gata,/ Benchetuiau; avea parte la fel fiecare-ntre dînsii./ Cînd după asta ei toti potoliseră setea si foamea,/ Cănile ochi le umplură cu vin si cu apă feciorii,/ Si tuturor în pocale turnau ca să-nceapă-nchinarea”.
Ulise, în aventurile întoarcerii la Penelopa, se va întîlni cu plăcutele arome ale vinului, acel vin care ne face o inimă de om.
Plinius ne lasă numeroase mărturii asupra vinului, dar si a efectelor nefaste asupra celor care întrec măsura, în a sa Istorie naturală: „Vinul, mai plăcut si mai spirtos decît laptele sau decît băuturile extrase din cereale, are nenumărate virtuti. El întăreste nervii si vederea, cu conditia să fie băut cu măsură, căci efectul e contrar pentru cei ce beau în exces. El alungă tristetea si nelinistile, măreste căldura, provoacă urinele si e foarte salutar pentru somn. Pentru ca să nu poată produce nici un efect rău, trebuie ca orice vin să fie simplu si cu savoarea lui proprie”.
Atîta se răspîndise via si vinul în Imperiul Roman că Domitian (contrar lui Octavian Augustus ce încuraja cultura vitei de vie), în anul 91 d.H., convins că ar fi prea mult vin si insuficient grîu, decretează ca nimeni să nu mai planteze vie în Italia, iar în unele provincii a impus ca jumătate din vii să fie smulse. Edictul a fost doar partial îndeplinit, iar împăratul Probius, la 281 d.H. îl va revoca. Legenda spune că, Burebista speriat de nemăsurata poftă de vin a dacilor, va lua la rîndu-i o măsură mai drastică decît a lui Domitian, impunînd stîrpirea viei pe întreg teritoriul Daciei. Măsură aplicată, se pare, cu mult mai putin avînt decît în Imperiul Roman.
Vinul, mierea si uleiul sînt în Biblia veterotestamentară sursele bogătiei; calamitătile, ca pedeapsă, privează pe israeliti, în principal, de aceste bunătăti. David, în psalmul CIII slăveste binefacerile roadelor pămîntului: Ca să scoată pîine din pămînt si vinul veseleste inima omului. La fel cum Eclesiastul îndeamnă: Du-te si mănîncă cu bucurie pîinea ta si bea cu inimă bună vinul tău….
În Cîntarea cîntărilor a lui Solomon, iubirea si vinul sînt împletite precum coarda vitei pe arac.
Nici Legea Nouă nu duce lipsă de îndemnuri spre cinstirea vinului. Sf. Pavel, în Epistola întîia către Timotei se străduia a-l abate pe episcopul de Efes de la băutul apei, îndemnîndu-l să înceteze a fi doar băutor de apă: De acum înainte nu bea numai apă, ci foloseste putin vin, pentru stomacul tău si pentru desele tale slăbiciuni.
Pildele si psalmii lui Solomon afirmă efectele euforizante ale vinului băut cu măsură si nu uită a marca împrejurările cînd să-l savurăm: „Cei cu amărăciune în suflet să bea ca să-si uite mizeria, căci dacă pîinea întăreste, vinul însufleteste si, mai mult ca uleiul, face să strălucească fata. Creat la început pentru înveselire, nu pentru betie, vinul luat cu măsură e bunăstare fizică si morală”.
Isus Sirah, înteleptul, constată că, întocmai ca apa pentru viată este vinul pentru om, de-l va bea cu măsură, bucuria inimii, veselia sufletului este vinul, cînd se bea la vreme cu măsură.
La Cina cea de Taină, Hristos, constient că doar în Împărătia cerurilor se va mai bucura de licoarea vitei, spune apostolilor: Nu voi mai bea de acum din rodul vitei, pînă ce nu va veni Împărătia lui Dumnezeu.
În Evanghelia după Matei aflăm taina Euharistiei instituită de Hristos la Cina cea de Taină 26/26-28: „Iar pe cînd cinau ei, Iisus, luînd pîine si binecuvîntînd, a frînt si, dînd ucenicilor, a zis: Luati, mîncati, acesta este trupul Meu.
Si luînd paharul si multumind, le-a dat zicînd: Beti dintru acesta toti.
Că acesta este sîngele Meu, al Legii celei noi, care pentru multi se varsă spre iertarea păcatelor”.
La fel în Luca 22/17-19 si Marcu 14/22-24.
Nici Islamul nu-i cu totul în contra vinului. Într-un manuscris arab aflăm, ca într-o parabolă, stadiile evolutive ale viei, dar si ale celor ce-i consumă darurile: „Cînd Noe a sădit via, Satan a venit s-o ude cu sîngele unui păun; cînd i-au crescut frunzele, a udat-o cu sîngele unei maimute; cînd au apărut ciorchinii, a udat-o cu sîngele unui leu; cînd strugurii s-au copt, a udat-o cu sîngele unui purcel. Vita stropită cu sîngele acestor patru animale a luat caracterele lor. Astfel, la primul pahar, sîngele băutorului devine mai însufletit, vivacitatea lui este mai mare, obrazul mai rumen; în această stare, el are strălucirea păunului. Cînd fumurile vinului încep să i se urce la cap, e vesel, sare, topăie ca o maimută. Cînd băutura îl prinde, e un leu furios. E la culmea ei? Asemenea purcelului, se întinde pe burtă si adoarme”. De altfel, alcool si alambic sînt cuvinte de origine arabă.
Lavoisier a fost interesat de fermentatia vinului, rezultat prin procedeul fermentării exclusive a strugurilor proaspeti sau a sucului de struguri proaspeti – ori ce iese în afara acestor parametri este un produs artificial preferabil a fi evitat de oricine iubeste această licoare si vrea să-si păstreze sănătatea.
Poetii lumii au închinat versuri, epigrame, ode viei, vinului si bucuriilor si veseliei aduse de el în inima întristatilor, dar si a fericitilor.
Omar Khayyam, închinător lui Alah, în rubaiyatele sale, cînta vinul eliberator: „Beau vin precum bea apă o salcie din rîu./ Alah le stie toate, spui tu. Cînd m-a creat/ Stia c-are să-mi placă să beau. Dacă m-abtiu/ Eu i-as stirbi stiinta si-as face un păcat.// Bea vin, căci el dă mintii supremă strălucire./ Credintelor lumină si inimii uimire./ De-ar fi băut si dracul un strop, s-ar fi-nchinat/ Cu o mie de mătănii la tot Adamul beat.// ‘Nainte ca al mortii pahar să te îmbete/ Si-a timpului rotire în neant să te alunge,/ Tu soarbe vin din cupă cît pentr-un ev de sete./ Să nu ai mîna goală, în lut cînd vei ajunge.// Păi cei ce beau se spune că Ceru-o să-i condamne/ Cît adevăr e-n asta, eu n-as putea să stiu/ Dar dacă băutorii si-ndrăgostitii, Doamne,/ Vor merge-n iad, desigur că raiul e pustiu”.
Vinul este un îndemn la viată pentru François Villon: „Iubiti-vă, dar, mult si bine,/ mergeti la chef si la betii/ că toate or să se termine/ si pierdeti capul într-o zi!/ Pe prosti iubirea îi urzi!/ Ea duse în idolatrie/ pe Solomon; Samson orbi…/… Ferice-i omul cînd n-o stie!” (De două ori baladă – avînd acelasi miez).
Tot el închină o ovatie unui prieten mort… de beat: „Tătută Noe, săditor de vie,/ la fel tu, Loth, ce-n pesteră-mbătat,/ prins de-a iubirii dulce viclenie/ de-a tale fete te-ai apropiat/ (o, nu-ti scot ochii c-ai făcut păcat!),/ Architriclin ce ai acelasi har,/ tustrei săltati la cer, că-i răposat,/ prea dreptul suflet al lui Jehan Cotard.// Era din tagma voastră; la betie/ bea vin si scump si foarte aromat./ Nu-i trebuiau parale ca să fie/ din toti betivii cel mai înzestrat./ Nicicînd din mînă oala n-a scăpat,/ că vinul bun îl pretuia avar. Slăvitilor, lăsati ne-mpiedicat/ prea dreptul suflet al lui Jehan Cotard.// De-abia putea ca mosii să se tie/ cînd se-nturna acasă mort de beat./ Cîndva, dînd peste-un trunchi de căsăpie,/ căzu în cap si s-a încucuiat./ Pe scurt: un alt betiv mai devotat/ decît fu dînsul, cauti în zădar./ Deschideti-i, cînd va striga-nsetat/ pe dreptul suflet al lui Jehan Cotard.// ÎNCHINARE:/ Mărite, niciodată n-a scuipat;/ striga: – Văleu, îmi arde gîtul iar!/ Dar cum să-si stingă setea, n-a aflat/ prea dreptul suflet al lui Jehan Cotard” (Baladă si oratie – zisă a lui Jehan Cotard).
În Balada dreptei învătături, magistrul François Villon ne atentionează: „Faci stihuri, rîzi, sufli-n chimvale,/ te bati, înseli, umbli hoinar,/ te strîmbi, înjuri, cînti din cavale/ sau esti prin bîlciuri păpusar,/ boscar sau dăntălău sprintar,/ ori joci popice, cărti, băiete,/ aduni ceva? E în zadar:/ totu-i la crîsme si la fete!”.
Cum vin contrafăcut a fost de cînd e vinul, un greu blestem aruncă peste cei ce-l negustoreau falsificat, stricau inima vinului, cel ce-a cîntat zăpezile d’antan: „De sulită, de lance aruncată,/ de ghioagă si de buzdugan strunjit,/ de bardă, de săgeată ferecată,/ de palos, de baltag si de cutit,/ de teapă si de furcă otrăvită,/ de iatagan, de cange, de cusură/ si de banditi pîndind la cotitură/ să fie dati grămadă la pămînt,/ străpunsi în inimi, sfîrtecati pe rînd,/ tăiati la beregăti să-i rupă chinul/ si-n fund de iad să stea cît mai curînd/ crîsmarii care ne botează vinul!” (Baladă veselă despre crîsmari).
Dintre ultimele versuri ale lui Rimbaud, aflăm în Comedia setei, ce-i trebuie unui om: „Sîntem ai tăi străbuni,/ Cei buni!/ Sub recea năduseală-a lunii/ Si-a ierburilor, colo-n beci/ Avem vîrtoase vinuri seci/ Sub soarele, dusman minciunii,/ Ce-i trebuie-unui om? Să bea”.
Un imn vinului aflăm si în poema eminesciană Umbra lui Istrate Dabija-Voievod: „Moldova cu stejari si cetini/ Ascunde inimi mari de domn,/ Să bem cu toti, să bem, prietini,/ Să le vărsăm si lor în somn./ Pîn’ la al zilei blînd luceafăr/ Să bem ca buni si vechi tovarăsi;/ Si toti cu chef, nici unul teafăr,/ Si cum sfîrsim să-ncepem iarăsi”.
Un nobil îndemn amantilor aflăm la Baudelaire: „Frumos e azi văzduhul! Sprinteni,/ Fără căpăstru, fără pinteni,/ Să ne-avîntăm călări pe vin/ Spre-un cer feeric si divin!” (Betia amantilor). Tot autorul Florilor răului, închină un poem pentru Sufletul vinului, excelent tradus de Alexandru Philippide: „Cîntă-n butelii vinul, duh pasnic, într-o seară:/ «Om urgisit, eu tie cu dragoste-ti închin,/ În temnita-mi de sticlă cu-acoperis de ceară,/ Un cîntec de lumină si de frătie plin.// Stiu truda, stiu sudoarea, stiu arzătorul soare/ De care e nevoie pe-un dogorit colnic/ Ca eu să capăt viată si suflet si vigoare;/ De-aceea nu-s miselnic cu tine, ci amic.// Cînd în gîtlejul unui biet om, de muncă frînt,/ Si-o bucurie fără de margini mă petrece,/ Si pieptu-i cald e-un molcom si minunat mormînt/ Ce-mi place mult mai tare decît o hrubă rece.// Auzi tu cum sună refrene de dumineci,/ Cum ciripind Speranta în pieptul meu zvîcneste?/ Slăvindu-mă, te bucuri cu mine să cumineci,/ Cu coatele pe masă proptit prieteneste.// Sotiei fermecate vreau ochii să-i aprind,/ pe fiul tău cel firav să-l fac voinicul vietii,/ Să-i rumenesc obrajii, cu vlaga să-l deprind,/ Cum îsi mlădie muschii cu untdelemn atletii.// Semănătorul vesnic, stiindu-mi frenezia,/ Ca pe-o sămîntă scumpă în tine mă strecoară,/ Din dragostele noastre să iasă Poezia/ Si-naltă către Ceruri să crească, floare rară!»”.
Despre ametitoarea voluptate a iubirii vorbeste si Kavafis: „odaia era sărăcăcioasă si vulgară,/ ascunsă deasupra tavernei dubioase./ Din fereastră vedeai ulicioara/ murdară si îngustă. De jos/ urcau vocile cîtorva lucrători/ care jucau cărti si petreceau.// Si acolo, pe patul umil si infect,/ am avut trupul iubirii, am avut buzele/ voluptoase si roze ale betiei –/ roze de-o asemenea betie, că si acum,/ cînd scriu, după atîtia ani!/ în casa-mi solitară, mă îmbăt iar”.
Din inima vinului se rostogolesc diamante lirice. Aici strălucesc visele de îmbărbătare si iubire, de nedespărtit, date omului prin euharistie. Din inima vinului înfloreste Poezia.Viitoarele numere vor avea ca temă în: 2006 – Poezie si apă; Poezie si foc; Poezie si frig. 2007 – Poezie si religie; Poezie si rugăciune; Poezie si mit; Poezie si geneză. 2008 – Poezie si sugestie; Poezie si ambiguitate; Poezie si aluzie; Poezie si sentiment. 2009 – Poezie si vid; Poezie si somn; Poezie si haos; Poezie si cosmos.
