Cassian Maria SPIRIDON

 

       

Vidul creator

În Dao De Jing (Cartea despre Cale si Virtutea ei), a lui Lao zi, în capitolul XI citim: „Treizeci de spite se unesc într-un butuc, [formînd roata] iar folosirea rotii depinde de existenta golului dintre ele [dintre spite]. Din lut se fac vase, iar folosirea vaselor depinde de golul din ele. Se deschid usi si ferestre, pentru a face o casă, iar folosirea caselor depinde de golul din ele. Iată ce înseamnă folosul fiintei si utilitatea nefiintei”. Iar Lucian Blaga propune o variantă de final mai abstractă: De aceea existenta dă proprietate, neexistenta dă folos. În filosofia chineză antică vidul si plinul, cerul si pămîntul, pozitivul si negativul (Yang-Yin), văzutul si nevăzutul, miscarea si repaosul îsi sînt complementare si solidare totodată, manifestîndu-se în concomitentă, într-un balans noncontradictoriu. Între toate artele pictura ocupă în China primul loc fată de poezie, altă culme a culturii chineze, pictura, datorită spatiului original pe care-l personifică, a suflului vital pe care-l suscită, pare cu atît mai aptă nu numai să descrie spectacolul „Crea­tiei", cît, mai ales, să participe la însusi „gestul" Creatiei. În China, în afara curentului religios de traditie budistă, pictura în sine a fost considerată o practică sacră (François Cheng, Vid si plin, Editura Meridiane, 1983).
Ne amintim afirmatia lui Leonardo da Vinci, pittura e una cosa mentale. Tot un produs al mintii este poezia. Vidul si plinul liric sînt coexistente; doar în creier îsi pot manifesta existenta neantul, golul, marele vid. Vidul ne ajută a ne locui, a ne descoperi liric pe noi nouă însine.
Vidul, pivot al gîndirii chineze, în afara continutului filosofic-religios pe care-l implică, el dirijează si mecanismul unui întreg ansamblu de practici expresive: pictură, poezie, muzică, teatru; cît si al unor practici care tin de domeniul fiziologicului: reprezentarea corpului uman, gimnastica taijiquan, acupunctura etc. Rolul său fundamental este prezent pînă si în domeniul artei militare si al artei culinare.
Căci, în optica chineză, Vidul nu este, asa cum s-ar pu­tea presupune, ceva vag ori inexistent; este un element dinamic, mereu în actiune. Legat de ideea suflurilor vitale si de principiul alternantei Yin-Yang, constituie locul anume în care au loc transformările, în care Pli­nul este pe cale să atingă adevărata lui plinătate. În­tr-adevăr el este cel care, introducînd discontinuitatea si reversibilitatea într-un sistem dat, permite unitătilor componente ale sistemului să depăsească opozitia rigidă si desfăsurarea în sens unic, oferind în acelasi timp posibilitatea unei fuziuni totale a omului cu universul (François Cheng).
Oroarea de vid este, cum remarcă si Paul Valéry, creatoarea de dezechilibru. Este oroarea despre care vorbeste si Blaise Pascal în Experiente asupra vidului. Filosoful, tot aici, afirmă că natura nu suferă vidul. Nasterea poeziei, a creatiei în genere, poate avea o primă cauză oroarea în fata vidului. „Există goluri de timp care aruncă omul în spatii goale si, acoperindu-le pe acestea (hîrtie, pînză, întinderi), el le umple pe primele cu creatiile, constructiile si izbînzile sale” (Paul Valéry).
În manuscrisele eminesciene citim: Dezechilibrul e durerea si jalea pe deoparte – e bucuria, e fericirea, pe de alta. Odată echilibrul stabilit rămîne zero dinamic, sentimentul unitătii si al golului sufletesc (2275B). Oroarea de gol pare a fi rădăcina din care irumpe poemul.
Gîndirea chineză afirmă fuziunea omului cu universul, împăcarea contrariilor, coincidentia oppositorum (Nicolaus Cusanus), domnia tertului inclus, unde vidul si plinul sînt în comuniune, primul constituindu-se în principiu artistic de bază.
În muzică, în poezie, în pictură vidul este o prezentă. „În interpretarea muzicală, Vidul se traduce prin anumite ritmuri sincopate, si, mai ales, prin tăcere. Tăcerea nu este o măsură calculată mecanic; întrerupînd curgerea continuă, creează un spatiu care permite sunetelor să persiste dincolo de ele, atingînd ceea ce s-ar putea numi rezonanta dincolo de rezo­nantă. În poezie, Vidul este introdus prin suprimarea anumitor vocabule gramaticale numite, pe bună drep­tate, cuvinte-goale, sau prin introducerea unei forme originale în cadrul unui poem: si anume paralelismul. Prin discontinuitatea si reversibilitatea pe care le gene­rează în progresia lineară si temporală a limbajului, aceste procedee trădează dorinta poetului de a crea un raport deschis de reciprocitate între subiect si lumea obiectivă, de a transforma Timpul trăit în Spatiu viu. Totusi, Vidul se manifestă în chipul cel mai vizibil si mai complet în pictură” (F.C.).
Vidul este personificarea legii dinamice a Realului, astfel el permite procesul de interiorizare si de transformare prin care orice lucru îsi întregeste fiinta cu ceea ce nu este încă, ajungînd astfel la totalitate (F.C.).
Conform textelor Daoiste ale lui Lao zi si Zhuang zi, vidul are o dublă perceptie, una ce tine de numenal si alta de fenomenal: „Este în acelasi timp starea supremă o Obîrsiei si elementul central în me­canismul lumii obiectuale. Sub unghi daoist, această dublă natură a Vidului nu pare ambiguă, statutul său originar garantînd – într-un fel – eficacitatea functionalitătii sale; invers, această functionalitate de diri­guitor al tuturor lucrurilor constituind însăsi dovada realitătii Vidului primordial” (F.C.).
Este acelasi vid din filosofia indiană. Cum citim în cartea a V-a din Brhadaranyaka-Upanisad: „«Plin e Acela, plin e Acesta,/ Plinul din plin răsare;/ Plinului plinul luîndu-l,/ Plinul e cel ce rămîne». Brahman este golul (kha), golul cel dintru început, golul cel cu aer (vāyu)”.
Vidul este adăpostul plenitudinii, cum citim în cap. XLV din cartea lui Lao zi: „Marea perfectiune seamănă cu imperfec­tiunea, actiunea ei este infinită; marea plinătate seamănă cu vidul, actiunea ei este inepuizabilă”.
Omul, în viziunea chineză, detine un loc privilegiat. Alături de Cer si Pămînt reprezintă cele trei Genii ale universului. Totodată, omul posedă vidul: „Cu ajutorul Vidului, inima Omului poate deveni exemplu si oglindă pentru sine si lume, căci însusindu-si Vidul, si identificîndu-se cu Vidul începuturilor, Omul se află în locul unde imaginile si formele îsi au izvorul. Surprinde ritmul Spatiului si Timpului; stăpîneste legea transformării” (F.C.).
Vidul este creator. Asa cum fiinta vine din nefiintă, sunetul din tăcere, lumina din spatiu, vidul se cere cucerit prin creatie. „Conceptia hîrtiei virgine ca vid primordial, citim în cartea lui François Cheng Vid si plin, din care tot si toate îsi iau începutul, tragerea primei Trăsături ca un act de despărtire a Cerului de Pămînt, următoa­rele trăsături generînd feluritele forme ca tot atîtea metamorfoze ale primei Trăsături si, în cele din urmă, încheierea tabloului ca treaptă suprema a unei desfă­surări prin care toate se reîntorc în Golul începuturilor, – iată ceea ce, de-a lungul epocilor de vîrf, a deter­minat gîndirea artistului chinez, transformînd actul pictural într-un act imitativ, nu al spectacolului Creatiei, ci al «gesturilor» creatorului”.
La fel poemul este o cale de palpare a golului, o sondă aruncată în groapa neantului, o cale de cunoastere si relationare, poate singura cu Vidul. Pagina albă îsi asteaptă, cheamă poemul, asa cum pînza asteaptă penelul. Paul Valéry îsi aminteste: „L-am auzit adesea pe Mallarmé vorbind de puterea paginii albe –, putere generatoare. Te asezi în fata hîrtiei goale. Si ceva se scrie, se face – etc.
Puterea golului – cf. ochi, auz.
Poate nu se întelege nimic din ce înseamnă vedere, auz, atîta timp cît nu se întelege că aceste celule foto- sau fono-psihice dau si primesc în mod invizibil. Produc – sînt cu dublu efect. (1934.)”.
Este vizibilă fascinatia golului, puterea golului asupra Poetului si lupta lui întru anihilarea acestei stări prin poem.
Astfel vidul si poemul se caută, sînt solidari întru reciprocitatea transferului de stări.
„Un loc gol, un timp vid sînt insuportabile.
Ornamentarea acestui vid se naste din plictiseală – asa cum imaginea alimentelor este provocată de un stomac gol. – Asa cum actiunea se naste din inactivitate, asa cum calul îsi miscă pe loc picioarele din fată si cum amintirea si visul se nasc în intervalul dintre acte.
Oboseala simturilor creează. – Vidul creează. Tenebrele creează. Linistea creează. Incidentul creează. Totul creează, exceptînd cel care semnează si poartă în spate opera.
Obiectul de artă, excrement pretios, asa cum sînt atîtea alte excremente si resturi: tămîia, smirna, ambra” (Paul Valéry)
Tot si toate cele de care omul în viata cotidiană se leapădă, le aruncă în groapa uitării ca nefolositoare, poetul le culege, le valorizează prin vers. Tot ceea ce înghite vidul poezia recuperează, îi dă viată. Versul se deschide asupra golului, îl ia sub aripa lui translucidă. „Între poem si starea de poezie, ne spune tot Paul Valéry, se manifestă o simetrie, o egalitate de importantă, de valoare si de putere, care nu există în proză; care se opune legii prozei – lege care decretează inegalitatea celor doi constituenti ai limbajului. Principiul esential al mecanicii poetice – adică al conditiilor de producere a stării poetice prin cuvînt – este, pentru mine, această ciudată armonie dintre expresie si impresie.
(…)
Ceea ce este cu adevărat gîndire, imagine, sentiment este întotdeauna, într-un fel, producere de lucruri absente. Memoria este substanta oricărei gîndiri. Previziunea si tatonările acesteia, dorinta, proiectul, schema sperantelor, a îndoielilor reprezintă principala activitate a fiintei noastre.
În concluzie, gîndirea este travaliul care face să trăiască în noi ceea ce nu există, care îi împrumută, cu voia sau fără voia noastră, fortele noastre actuale, care ne face să considerăm partea drept întreg, imaginea drept realitate, si care ne dă iluzia de a vedea, de a actiona, de a suferi, de a poseda independent de bătrînul si dragul nostru corp, pe care-l lăsăm cu tigara în fotoliu, asteptînd să fie din nou solicitat, la un apel al telefonului sau la un ordin, tot atît de străin, al stomacului cerîndu-si drepturile.
Între Voce si Gîndire, între Gîndire si Voce, între Prezentă si Absentă, oscilează pendulul poetic”.
Asa cum folosirea rotii depinde de existenta golului, la fel balansul pendulului poetic este încorporat si manifest între proprietatea poemului si utilitatea vidului.
Zhuang zi povesteste: „Confucius l-a vizitat pe Lao zi. Acesta din urmă tocmai îsi spălase părul si si-l usca la soare. S-ar fi putut spune că trupul său, asa cum sta nemiscat, părea ca si mort. Confucius asteptă o vreme, apoi se apropie si zise:
– Oare mă înseală ochii sau e adevărat ce văd? Aveti aerul unui copac mort care nu mai dă nici un semn de viată.
– M-am zbenguit în nenăscut, răspunse Lao zi.
– Ce să însemne asta? întrebă Confucius.
– Mintea mea e-atît de uluită încît nu stiu ce să zic. Gura îmi este mută si nu poate să se exprime. Dar voi încerca să aproximez adevărul:
Perfectul principiu negativ (Yin) este maiestos pasiv. Perfectul principiu pozitiv (Yang) este puternic activ. Unul vine din cer, celălalt din pămînt. Osmoza lor creează armonia prin care toate lucrurile sînt produse. Există probabil o cauză primă dar nu-i vedem niciodată forma care totusi umple spatiul. Există lumina, există întunericul. Zilele vin si lunile trec. Creatia este mereu la lucru. Viata vine de undeva si moartea ne conduce undeva. început si sfîrsit se urmează neîncetat si noi nu stim cînd totul se va sfîrsi. Dacă nu este aici rezultatul unei cauze prime, atunci ce să fie oare?
– Dar, zise Confucius, ce vrea să zică: a te zbengui în nenăscut?
– Perfecta bunătate si perfecta liniste. Cel care atinge aceasta este o fiintă umană perfectă”.
Nenăscutul, nefiinta, Vidul sînt nume sub care îl aflăm desemnat pe Dao. La fel poetul se zbenguie în nenăscut cînd tocul lui aleargă pe hîrtia albă, pe pagina goală spre întruparea poeziei.

 

 

 

Home