Fatã de celelalte arte, poezia
se particularizeazã prin utilizarea unui material care, la rîndul
sãu, este o creatie spiritualã a omului, si anume limbajul
obisnuit prin care comunicãm zi de zi între noi. Acest limbaj
este supus de poet unei spiritualizãri ce-i potenteazã valentele,
diferentiindu-l clar de limbajul curent. Cum precizeazã Liviu Rusu,
în Estetica poeziei lirice, „poezia este arta limbajului, sau mai
bine, artã prin limbaj”. Farmecul poeziei nu-i dependent de posibilele
imagini atasate de cititor, ci doar de sensul ascuns în limbaj, „sens
care nu poate fi descoperit decît prin adaptarea noastrã la
mijloacele de expresie ale poetului”.
Rolul cuvintelor în poezie, dupã cum bine este stiut,
a fost si rãmîne unul esential. El nu se reduce la un simplu
semn. Asa cã ideea nu se întrupeazã fãrã
cuvînt, de aceea dacã cineva se plînge cã are
o idee dar nu-si gãseste cuvintele sã o exprime, putem fi
siguri cã nu o are; acelasi rol îl are cuvîntul si în
poezie. Deosebirea de nuantã este cã limbajul poetic îsi
are izvoarele la origini, tîsneste din strãfunduri pe care
doar sufletul poetului le poate sonda. Limbajul poetic are o functie existentialã,
el nu doar redã, ci întrupeazã întocmai atitudinea
interioarã a poetului. Cuvîntul nu este un simplu mijlocitor,
ci un purtãtor de sens.
Pentru Gundolf, limbajul este sîngele sufletului poetic. Cum
atentioneazã si Liviu Rusu, cuvîntul în poezie nu este
un primitor de sens, el este un dãtãtor de sens. Aceasta-i
si cauza pentru care, ne explicã esteticianul de la Cluj, sensul
depinzînd de cuvînt, acesta nu poate fi înlocuit cu unul
similar, de aici rezultã imposibilitatea unei traduceri perfecte
a unei poezii dintr-o limbã în alta: „înlocuirea cuvîntului
înseamnã înlocuirea sensului originar”.
În permanentã poetul este dominat si directionat de forta
limbajului, numai cu ajutorul lui poate construi poemul.
Limbajul are douã functii fundamentale: una magicã si
una logicã, functii ce marcheazã evolutia acestuia. Limbajul
magic este o caracteristicã a lumii primitive, în care lumea
interioarã a psihicului uman supune intentionalitãtii sale
lumea exterioarã. Interioritatea cuprinde si dominã exterioritatea.
Cuvîntul nu doar nominalizeazã, ci este chiar lucrul însusi.
Evolutia impune afirmarea stadiului logic al limbajului, care impune
o delimitare si o distantare fapticã între interior si exterior.
În limbajul logic, stãpînirea cuvîntului nu mai
echivaleazã cu stãpînirea obiectului.
Cele douã functii ale limbajului sînt aproape disjuncte,
în timp ce limbajul magic are ca arie de manifestare interiorul psihicului
uman, cel logic vizeazã cu preponderentã exteriorul, cãile
de comunicare interumanã. Rezultã cã, acolo unde dominantã
este viata interioarã, se va afirma limbajul magic, iar în
domeniile unde este vizatã lumea exterioarã prioritar va
fi limbajul logic.
Limbajul liric prin definitie este unul magic, el adresîndu-se
interioritãtii si sensibilitãtii, de aici nu rezultã
pierderea oricãrei urme de logicã, nu presupune o întoarcere
în haosul primordial, ci apelul la o altfel de logicã, sã-i
spunem magicã, diferitã de logica notionalã, o logicã
a conceptelor. „Limbajul poetic nu este un simplu mijloc de exprimare,
ci este un mijloc de elaborare a interioritãtii” (Liviu Rusu). De
aceea cuvîntul poetic nu mijloceste un sens, ci îl contine,
nu doar ne comunicã o lume, ci o întrupeazã, nu existã
distantã între cuvînt si continutul ce-l exprimã,
el capãtã în poezie valente magice; numai încãrcat
de putere magicã poate edifica lumea viziunilor lãuntrice
ce-l bîntuie pe poet.
Maximalizarea poeticitãtii limbajului liric este direct dependentã
de predominarea functiei magice a cuvintelor.
Fatã de stadiile primitive, unde limba nu a depãsit stadiul
magic, poetul apeleazã la limbajul curent, care este unul logic-notional,
coplesit de concepte si abstractizãri pe care el trebuie sã-l
sondeze pînã la origini, pentru a-i reda functia magicã,
fãrã de care poezia nu se poate materializa.
Pe cît de exact pot fi comunicate, indiferent de limbã,
notiunile stiintifice, bazate în genere pe concepte, pe cuvinte cu
întelesuri clare, pe atît de dificil este a transpune în
altã limbã poezia.
Folosind un material gata format, unde „fiecare cuvînt îsi
are întelesul lui stabilit si adaptat în mod unanim”, poetul
trebuie sã lupte, în construirea poemului, mai întîi
cu acest înteles curent.
Limbajul logic are o functie predicativã, afirmã ceva
despre ceva, pe cînd limbajul liric este evocator. ªi, în
acest sens, Liviu Rusu precizeazã: „Cînd ne evocã interioritatea,
el nu ne afirmã ceva despre acest interior, ci ne introduce în
el si ne face sã-l simtim în mod nemijlocit, chiar si atunci
cînd frazele au o constructie predicativã. Interiorul este
inerent cuvintelor care îl exprimã. Din cauza aceasta cuvintele
nu pot fi înlocuite, fiecare din ele are un rol fundamental bine
determinat în fraza care a fost construitã”.
Misiunea poetului liric este de a utiliza cuvintele într-un sens
cu totul opus tendintei lor curente de a-si mentine rolul lor notional.
Pentru a realiza o constructie cu adevãrat durabilã, poetul
este dator sã respecte spiritul limbii în care lucreazã,
sã-i rãmînã un prizonier fidel. El va învinge
limbajul obisnuit cu propriile sale mijloace, va fãuri, din limbajul
notional curent, un limbaj evocator, impregnat de magia interioritãtii
sale.
Marii poeti nu contrazic legile limbii, ci deschid ferestre noi, cãi
încã neexplorate, pline de forme si magie. Scriitorii, în
general, si poetii, în special, sînt prizonieri ai limbii în
care se exprimã. Limba este închisoarea poetului. În
acest spatiu, el este obligat, cu harul primit si stiinta de care este
capabil, sã-si construiascã poemul pe mãsura închisorii
sale de cuvinte. El se manifestã într-un spatiu lingvistic
dat, primit la nastere sau adoptat, limitat în nelimitarea lui, supus
unui areal, e drept miscãtor, oricînd capabil de extindere
(apelul la neologisme), dar, în acelasi timp, si de extinctie.
Astfel, poezia si limba în care se exprimã poetul sînt,
prin nastere, nationale, diminuîndu-se pînã la anulare
sansele de transpunere într-o altã limbã, la aceeasi
înãltime axiologicã, a poeziei lirice.
Poezia este prizonierã limbii, asa cum poetul este prizonier
cuvîntului. Limba pentru poet, ca sã ne exprimãm noician,
este o închidere care se deschide.
