Cassian Maria SPIRIDON
Muza însotitoare
Homer deschide epopeea sa, Iliada, prin apelul adresat Muzei: „Cîntă, zeită, mînia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul,/ Patima crudă ce-aheilor mii de amaruri aduse” (Traducere George Murnu). Primul cînt se încheie cu o trimitere tot la muze: „Cîntec frumos le cîntau si Apolon din lira-i măiastră,/ Muzele toate cu farmec în vers le cîntau dup-olaltă”. În Odiseea, cîntul ultim, XXIV, Homer, narînd moartea si arderea pe rug a lui Ahile, aduce în scenă Muzele: „... Iar cele nouă Muze/ Cu vers frumos jăleau de-a rîndul toate,/ De nu rămîne nici un om cu ochii/ Nelăcrimati: asa-i miscase Muza/ Cu glasu-i plin de farmec...”
Mnemosine, personificarea Memoriei, era fiica lui Uranus si a Gaiei. A fost iubită de Zeus timp de nouă nopti. După un an a născut nouă fiice, cunoscute sub numele de Muze. Si Hesiod îsi deschide Teogonia cu întreaga poveste a Muzelor: „Muzelor din Helicon cîntare slăvită să-ncepem,/ Celor ce au stăpînirea în sfîntul si marele munte/ Si împrejurul fîntînii limpezi, cu zvelte picioare,/ Lîngă altarul Cronidului plin de putere, dansează./ Care lăindu-si întîi făptura plăpîndă-n Permessa,/ Ori în fîntîna din Hippos sau în divina Olmeia,/ Coruri măiestre încheagă pe-a Heliconului creastă/ Si bucurîndu-se, miscă picioarele, neobosite. (...)
Haide să-ncepem cu Muzele care în cînturi desfată/ Marele Duh al lui Zeus ce stăpîneste Olimpul,/ Cele ce sînt preamărind, ce fi-vor ori fost-au-nainte,/ Voci măiestrite-mbinînd; neîntrerupta cîntare/ Curge din gingase buze, se bucură-a tatălui casă,/ Zeus ce bubuie-n trăsnet; Olimpul cu stînci troienite,/ Nemuritorilor casă, răsună cînd încă ecoul,/ Ca o mireasmă de crin, îsi stinge refrenul din urmă./ Neamului vrednic de cinste, mărire dau fără preget/ Celor ce Gea născut-a cu nemărginitul Uranos./ Zeii ce ei zămisliră, împărtitorii de daruri;/ Cîntă de-asemeni pe Zeus, părinte-ntre zei si-ntre oameni,/ Zînele cîntă-ncepînd cu el si sfîrsindu-l asemeni./ Cum stăpîneste pe zei, cu cît e-ntre ei cel mai mare,/ Cîntă si neamu-omenesc si neamul Gigantilor care/ Are mai multă tărie, si cîntecul lor veseleste/ Marele duh al lui Zeus, ce locuieste Olimpul;/ Muzele olimpiene, din Zeus, purtătorul egidei,/ Cărora datu-le-a viată, de Tatăl Cronidul iubită,/ În Pieria, stăpîna plaiului Eleutheros/ Mnemosyne, ca s-aducă uitare de griji si necazuri/ Zeus înteleptul a fost, cu dînsa, nopti nouă-n iubire,/ Sfîntul culcus pentru nuntă, de zei asezîndu-si departe!/ Luni după luni descrescînd, sfîrsindu-se multele zile,/ Vremea la crugu-i venind, născut-a nouă fecioare,/ Inimi asemenea aveau, deschise si fără tristete,/ Grijă de cîntec si dans purtând în gingase piepturi/ Limpezi, pluteau în Olimpul cu piscuri înzăpezite;/ Coruri măiestre si case ca-n basme aflat-au acolo./ Stau lîngă ele, la ospăt, Dorul si dalbele Gratii./ Glas fermecat izvorăste din buze si vesnic cinsteste/ Legile celor eterni si demne de cinste-obiceiuri./ Iată, se duc spre Olimp, cu viers minunat se desfată-n/ Cîntece fermecătoare – si Geea cea neagră răsună/ Zvonul de imn cînd se iscă sub pasii ce vin către Tatăl,/ Domn în văzduh si stăpîn pe fulgeru-aprins si pe tunet,/ Care-nfrîngîndu-l pe Cronos, ce tată i-a fost, împărtit-a/ Dreaptă cinstire si daruri nemuritorilor semeni./ Muzele astfel cîntau, stăpîne-n olimpice case,/ Nouă fecioare născute din Zeus cel puternic si mare;/ Clio si Euterpe, Thalia si Melpomene,/ Terpsihora si Erato, Polimnia si Urania,/ Caliope, dintre toate, întîia-n sclipire si faimă,/ Căci se asază cu regii cei vrednici de cinste alături/ Cînd pe vreunul din regii purcesi de la zei, spre cinstire/ Fiicele marelui Zeus l-aleg, aceluia-i toarnă,/ Încă de cînd s-a născut, ca rouă de proaspete haruri;/ Vorbe, ca mierea de dulci, din buzele-i curg, si norodul/ Către acela se miscă, să-i facă dreptate degrabă./ Sigur în orice-nvrăjbire, discordia curmă îndată./ Regii-ntelepti si puternici cu bunătate i-alină,/ Plată-mpărtind după fapte; la răufăcători dau osîndă,/ Darnic ajută lipsitii, voios fericire le-mparte;/ Cînd către jocuri se duce, ca pe un zeu îl slăveste/ Imnul cel dulce, si astfel lumină e gloatelor sale./ Astfel de danie sfîntă oamenii au de la Muze,/ Căci prin arcasul Apolo, prin Muzele Olimpiene/ Sînt pe pămînt cîntăretii, bărbatii vestiti, chitarezii,/ Cum de la Zeus sînt regii; ferice acela pe care/ Muzele sfinte-l iubesc, căci curge din gura-i cînt dulce./ Cînd la vreunul durerea ori frica-i pătrunde în suflet,/ Mîna pe strune de-si trece cel ce slujeste pe Muze,/ Fapte de seamă cîntînd, de vrednici străbuni săvîrsite/ Ori pe nemuritorii ce au în Olimp stăpînire,/ Grabnic se uită durerea atunci, iar frica se sterge,/ Darul zeitelor lesne îndepărtează mâhnirea” (trad. Dumitru T. Burtea).
Fiecăreia dintre Muze i-a fost atribuită în timp o anumită functie, patronau una sau alta dintre feluritele arte si stiinte: Caliope era Muza poeziei epice; Clio a istoriei; Pollimnia a pantomimei; Euterpe a cîntecului din flaut; Terpsihore a poeziei lirice si a dansului; Erato a liricii corale; Melpomene a tragediei; Thalia a comediei si Urania a astronomiei. Mama lui Orfeu, se spune c-ar fi fost Caliope, prima dintre Muze.
În dialogul platonician Ion, Socrate explică rolul Muzelor în actul de creatie: „Muza îsi umple ea însăsi pe cîte unii de har divin, iar prin mijlocirea acestora harul divin pătrunde si în altii, alcătuindu-se astfel un sir în care fiecare depinde de un altul. Într-adevăr, nu în virtutea unui mestesug poetii epici, toti cei buni, dau glas tuturor acestor frumoase poeme, ci fiind pătrunsi si de harul divin; la fel stau lucrurile si cu bunii poeti lirici: la fel cum cei cuprinsi de frenezia coribantică nu sînt, cînd dansează, în mintile lor, tot asa nici poetii lirici nu sînt în mintile lor cînd alcătuiesc frumoasele lor cînturi, ci, de cum se cufundă în armonie si în ritm, ei sînt cuprinsi de avînt bahic si, stăpîniti de el – asemenea bacantelor care, cînd sînt în stăpînirea lui, scot miere si lapte din rîuri, nu însă si cînd se află în mintile lor – cu sufletul poetilor lirici, după propria lor mărturie, se petrece acelasi lucru. Într-adevăr, nu ne spun oare poetii că îsi sorb cîntările din unda izvoarelor de miere care curg în anume grădini si vîlcele ale Muzelor si ni le aduc nouă întocmai ca albinele, plutind si ei la fel în zbor? Si e adevărat ce spun: poetul e o făptură usoară, înaripată si sacră, în stare să creeze ceva doar după ce-l pătrunde harul divin si îsi iese din sine, părăsit de judecată. Cît îsi păstrează judecata, nici un om n-are puterea să creeze poezie sau să dea glas, în vers, unei preziceri. Asadar, dat fiind că nu prin puterea unui mestesug, spun ei, în creatia lor poetică, atîtea lucruri frumoase despre faptele de care se ocupă (cum spui si tu despre Homer), ci printr-un har divin, fiecare dintre ei este în măsură să creeze poezie frumoasă numai în genul către care i-a dat Muza avînt: unul ditirambi, altul encomii, altul versuri pentru pantomime, altul poeme epice, altul iambi; în rest însă, fiecare nu este decît un neputincios. Căci nu mestesugul le călăuzeste spusele, ci o putere divină: altfel, dacă s-ar pricepe datorită mestesugului la un singur lucru s-ar pricepe si la toate celelalte. Iar divinitatea le ia poetilor mintea, lor si prezicătorilor si prorocilor, si îi foloseste ca pe niste slujitori ai ei tocmai pentru ca noi, ascultîndu-i, să ne dăm seama că nu ei, lipsiti cum sînt de mintea lor, sînt cei care spun lucruri de atîta pret, ci că cea care vorbeste, glăsuind prin mijlocirea lor, este divinitatea însăsi”.
Viziunii exaltate a lui Socrate din dialogul peirastic al lui Platon, Aristotel, în Poetica sa opune fireasca normalitate. Stagiritul afirmă în deschiderea capitolului IV că, în general vorbind, două sînt cauzele ce par a fi dat nastere poeziei... Prima e darul imitatiei de care nimeni nu duce lipsă si a doua, darul armoniei si al ritmului, care la cei din fire înzestrati, desăvîrsindu-si putin cîte putin improvizatiile, au dat nastere poeziei. Vedem cum harului divin Aristotel îi anulează orice putere asupra poetului, înclinînd balanta cu totul în partea opusă – oferindu-ne o altă exagerare. Si harul si travaliul împletite sprijină înăltarea poemului.
În Metamorfozele lui Ovidiu nu lipsesc Muzele si înaripatul cal al inspiratiei, Pegas. La fel în Eneida lui Vergiliu. La cele nouă Muze anticii alăturau pe-a zecea, Sappho, poeta din Lesbos, pentru puterea ei inspiratoare.
Cînd încep a se afirma trubadurii provensali, italieni, portughezi, truverii si minnesängerii, după anul 1000, secolele XI-XII, pînă la dulcele stil nou (denumire dată scolii de Dante – totodată reprezentantul ei cel mai strălucit), divinele Muze sînt coborîte de pe Helicon printre pămîntene, care le iau locul ca inspiratoare însotitoare ale poetilor. În locul Muzei, femeia iubită, reală sau imaginată, e sursa liricii ce miscă strunele inspiratiei. Dante, urcat în Paradis, îsi ia alături de Muze divina iubită Beatrice (mutată la cer, călăuză a poetului pentru ultimele cercuri ale Purgatoriului si prin Cerurile Paradisului) după cum citim în primul Cînt din Paradis: „O bun Apolo,-n lucrul ultim faur,/ fă-mă-al virtutii tale-atare vas/ precum ceri spre-a da doritul laur./ O culme pîn-aicea din Parnas/ mi-ajunse; dar cu amîndouă, iacă,/ am a intra-n arena ce-a rămas” (trad. Giuseppe Cifarelli). Betrice pare a fi a unsprezecea si ultima Muză atinsă de aripa duhului. După, femeia iubită, fecioară, mamă – iau pentru totdeauna locul zeiestilor Muze. Părăsite în Olimp sau printre stîncile Parnasului, sînt invocate arar si mai totdeauna parodic.
Dacă Hölderlin avea drept Muză pe Diotima, la Goethe aflăm aproape o duzină de astfel de inspiratoare, la Petrarca avem pe Laura, la Ronsard pe Hélène, la Shakespeare pe doamna brună din sonete, la Eminescu pe Veronica...
Am putea continua pe cîteva pagini o astfel de însiruire fără a avea, o clipă, pretentia de a fi epuizat numerosul trib al Muzelor pămîntene.
În încercările sale poetul îsi cheamă alături Muza însotitoare, fie cerească sau mundană, cu dorinta ca demersul său liric, întru afirmarea talentului primit să nu fie părăsit de strălucirile ei, cîntata si încîntătoarea purtătoare de har.
