Cassian Maria SPIRIDON       

De la Epopeea lui Ghilgames pînă la poemul scris în aceste clipe, de un anume poet, nu există pagină lirică în afara mitului – izvorul dintotdeauna, patul germinativ esential pentru hrana plină de ambrozia zeilor, din care se ridică lujerul, pe cît de firav, pe atît de împlinit al versului.
Mitul îsi are întelesul originar în elinul mythos – polimorf ca sens: cuvînt, spusă, discurs, poveste, istorisire, intentie, plan, fapt, scenariu, fictiune. În esentă, tot ce tine de poveste, de naratiune, de fabulare.
Prin mit se explică cele ce păreau, în vechime, de neexplicat: crearea universului, a omului, a lumii, izvorul riturilor religioase, a apei si a noptii, a firului de iarbă, nu mai putin a tigrului sau a lotusului.
Mitul este situat de către Gilbert Durand, în Structurile antropologice ale imaginarului, în prelungirea arhetipurilor si a simbolurilor. Refuzînd viziunea restrictivă a etnologilor, pentru care mitul se reduce la reversul reprezentativ al unui act ritual, antropologul francez îl defineste drept „un sistem dinamic de simboluri, de arhetipuri si de scheme, sistem dinamic care, sub impulsul  unei scheme, tinde să se realizeze ca povestire. Mitul e deja o schită de rationalizare întrucît utilizează firul unei expuneri în care simbolurile se transformă în cuvinte si arhetipurile în idei. Mitul explicitează o schemă sau un grup de scheme. Asa cum arhetipul favoriza ideea si simbolul zămislea denumirea, putem spune că mitul favorizează doctrina religioasă, sistemul filosofic sau, cum bine a remarcat Bréhier, povestea istorică si legendară. E ceea ce se desprinde cu strălucire din opera lui Platon, în care gîndirea ratională pare a se trezi necontenit dintr-un vis mitic si uneori a regreta acest lucru”.
Există o constantă a universului mitic, o unitate a tematicilor extrem de asemănătoare la marile popoare creatoare de mitologii. Cum subliniază Mircea Eliade în Aspecte ale mitului, s-au putut înregistra variantele unui mit sau ale unei teme folclorice, dar nu s-a înregistrat inventarea unui nou mit. Esential, în elaborarea si transmiterea miturilor este rolul indivizilor creatori, se întelege, mult mai important în trecut, într-o vreme cînd creativitatea poetică era solidară cu o experientă extatică si tributară ei. Context în care avem de-a face, precizează istoricul religiilor, pe planul imaginatiei religioase, cu o creativitate care reînnoieste materia mitologiei traditionale. Rezultă deci că rolul personalitătilor creatoare a fost mai mare decît se presupune. Diferitii specialisti ai sacrului, începînd cu samanii si încheind cu barzii, au sfîrsit prin a impune colectivitătilor respective măcar unele din viziunile lor imaginare.
În societătile arhaice, nu mai putin în contemporaneitate, gratie eforturilor creatoare ale celor alesi cultura se constituie si se înnoieste. Rolul mitului este si unul, cum spune Goethe, în finalul de la Faust, de a ne trage în sus; ne îndeamnă la depăsirea propriilor limite si conditionări. „Cultura Greciei, cum atentionează Mircea Eliade în Aspecte ale mitului, este singura în care mitul a inspirat si călăuzit atît poezia epică, tragedia si comedia, cît si artele plastice”. Tot ei vor fi cei care vor lucra la demitizarea mitologiei clasice asa cum se afirmă ea în operele lui Homer si Hesiod. Tot de la ei avem statornicit în cultura europeană încă de acum douăzeci si cinci de secole întelegerea mit-ului drept fictiune. Cei care vor salva mostenirea mitologică, acum cu totul desacralizată, vor fi poetii, artistii si filosofii; miturile vor fi prezente si prelucrate în operele, în creatiile literare si artistice ale acestora. Ei rămîn printre putinii care vor continua să apeleze la universul mitului.
Nevoia de poveste pare a fi una consubstantială conditiei umane si, prin urmare ireductibilă. Si tot Eliade vede în „iesirea din timp realizată prin lectură – îndeosebi prin lectura romanelor – (faptul) ce apropie cel mai mult functia literaturii de aceea a mitologiilor”. Si, în final, crede că „surprindem în literatură, într-un mod mai viguros decît în celelalte arte, o revoltă împotriva timpului istoric, dorinta de a ajunge la alte ritmuri temporale decît cele în care sîntem siliti să trăim si să muncim. (…) Urmele unei astfel de comportări mitologice se descoperă si în dorinta de a regăsi intensitatea cu care am trăit, sau cunoscut un lucru pentru prima oară; de a recupera trecutul îndepărtat, epoca beatifică a «începuturilor»”.
Situatie argumentată pe larg în Sacrul si profanul: „Omul religios trăieste astfel în două feluri de timp, dintre care cel mai important, Timpul sacru, se prezintă sub aspectul paradoxal al unui Timp circular, reversibil si recuperabil, un fel de etern prezent mitic în care te reintegrezi periodic prin intermediul riturilor. Acest comportament privitor la Timp este suficient pentru a distinge omul religios de omul nereligios: primul refuză să trăiască doar în ceea ce, în termeni moderni, se numeste «prezent istoric»; el se străduieste să regăsească un Timp sacru care, în anumite privinte, poate fi omologat cu «Eternitatea»”.
Mitul este cel prin care se dezvăluie Realitatea, este dătătorul de fiintă si sens. „Cosmogonia este suprema manifestare divină, gestul exemplar de fortă, supraabundentă si creativitate. Omul religios este însetat de real. Prin toate mijloacele sale, el se străduieste să se instaleze la izvorul realitătii primordiale, cînd lumea era  in statu nascendi” (Mircea Eliade).
Mitul este – spus transdisciplinar –, o cale de acces la alt nivel de Realitate, unul desprins de timpul istoric, de profanul cotidian.
Setea noastră de real poate fi temporar potolită prin mit si poezie. Însetarea de real este o constantă însetare de poezie. Aici îsi află poezia humusul germinativ.
Încă in illo tempore omul religios si-a aflat propriul model pe un nivel de Realitate transuman, unul revelat de mituri. „Nu devii om adevărat decît conformîndu-te învătăturii miturilor, imitînd zeii” (M.E.).
Altfel spus, nu simti, nu ai parte de emotii adevărate decît în măsura în care sufletul intră în rezonantă cu poemul, pulsează la aceeasi intensitate din care el s-a născut. Îti cunosti sufletul, îi afli adîncurile pe cît esti de deschis către poezie – aici vibrează cîntul originii, al  întemeierii noastre mitice. Doar prin poezie ne putem desprinde de timpul mundan pentru a accede, uneori, la o autentică imitatio dei.
Prin Eterna întoarcere la timpul mitic al originii, la geneza sacrului, la izvoarele Realului tîsnind ab origine, existenta umană îi apare omului ca izbăvită de neant si de moarte.
O dată cu pierderea sensului religiozitătii cosmice, fenomen astăzi generalizat, „semnificatia religioasă a repetării gesturilor exemplare s-a pierdut. Or, repetarea golită de continutul ei religios conduce obligatoriu la o viziune pesimistă asupra existentei. Atunci cînd nu mai este un vehicul pentru reintegrarea într-o situatie primordială si pentru regăsirea prezentei misterioase a zeilor, atunci cînd este desacralizat, Timpul ciclic devine înspăimîntător: el seamănă cu un cerc care se învîrteste în juru-i, repetîndu-se la nesfîrsit” (M.E.).
Fată de conceptiile mitico-filosofice ale Eternei Întoarceri, statutate în India si în Grecia, iudaismul aduce o inovatie capitală, aici Timpul are un început si va avea un sfîrsit. Iahve, Dumnezeul iudaic nu se manifestă în Timpul cosmic ci într-un Timp istoric. El intervine personal în Istorie. Evenimentul istoric capătă aici o nouă dimensiune: el devine o „teofanie” (M.E.).
Crestinismul merge încă mai profund în valorizarea Timpului istoric. „Istoria devine susceptibilă de a fi sanctificată pentru că Dumnezeu s-a întrupat, si-a asumat o existentă umană conditionată istoric. Illud tempus evocat de Evanghelii este un Timp istoric precizat cu claritate – Timpul cînd Pilat din Pont era guvernatorul Iudeii–, dar el a fost sanctificat prin prezenta lui Hristos. Crestinul contemporan care participă la Timpul liturgic întîlneste illud tempus, în care a trăit, a agonizat si a reînviat Iisus, dar nu mai este vorba de un Timp mitic, ci de Timpul cînd Pilat din Pont guverna în Iudeea. Si pentru crestin calendarul sacru reia la nesfîrsit aceleasi evenimente ale existentei lui Hristos, dar aceste evenimente s-au desfăsurat în Istorie; ele nu mai sînt fapte care s-au petrecut la originea Timpului, „la început” (cu nuanta că pentru crestin Timpul începe din nou o dată cu nasterea lui Hristos, deoarece întruparea fondează o nouă situare a omului în Cosmos). Pe scurt, Istoria se dovedeste a fi o nouă dimensiune a prezentei lui Dumnezeu în lumea. Istoria redevine Istoria sfîntă, asa cum era ea concepută, într-o perspectivă mitică însă, în religiile primitive si arhaice” (M.E.).
Crestinismul este o teologie nu o filosofie a Istoriei. Prezenta lui Dumnezeu în Istorie împreună cu Întruparea în persoana istorică a lui Iisus Hristos, are un scop transistoric: mîntuirea omului. Crestinismul face trecerea de la ontofanie la teofanie.
În gîndirea contemporană, definitiv desacralizată, săgeata Timpului punctează inevitabil săgeata mortii.
În dialogul platonician Timaios, narînd catastrofa produsă de Phaeton, fiul lui Helios, prin înhămarea cailor la carul tatălui si conducerea lipsită de îndemînare a acestuia prin înaltul Cerului, consideră că ne aflăm în fata unui mit. Tot aici,  către final sînt prezentate drept mit verosimil transformările la care este supusă fiinta umană. Astfel „cei care s-au născut bărbati, dar care au fost lasi si si-au trăit rău viata, se vor naste, potrivit mitului verosimil, femei”. La fel, „păsările sînt născute din bărbati inocenti, dar cam săraci cu duhul etc. etc.”. Si se concluzionează, pe marginea genezei Universului că, „acestea sînt legile după care toate vietuitoarele, atunci si acum, se transformă unele într-altele, cîstigînd sau pierzînd întelepciunea sau prostia”.
Vorbind despre semnificatia mitului, Arthur Catterell îi recunoaste puterea lui de persuadare, el făcînd apel direct la subconstient, actionînd astfel prin intuitie: „Puterea lor constă în revelatia care iluminează îngustimea – la drept vorbind – explicatie si constrînge intelectul să recunoască necesitatea unei întelegeri mai profunde. Miturile au o intensitate a întelesului care este înrudită cu poezia”.
Miturile sînt si rămîn veritabile povestiri poetice. Carl Gustav Jung a afirmat că omul posedă un subconstient personal, cît si un subconstient colectiv, primul tezaurizează experienta specifică individului, al doilea găzduieste mostenirea mentală comună a omenirii – arhetipuri sau imagini esentiale, care aduc în subconstientul nostru efemer o viată psihică necunoscută, apartinînd unui trecut îndepărtat. Această viată psihică este gîndirea strămosilor, morti de demult, modul în care ei îsi închipuiau viata si lumea, zeii si fiintele omenesti. Astfel de trăire reuseste adesea să înfăptuiască poezia. Trăim în aceste orizonturi duble, atît de pline de-ntelesuri, bine iluminate de gîndirea filosofică blagiană.
Pentru omul arhaic mitul se întîmplă să fie chiar fundamentul vietii sociale si culturale. E poarta magică prin care omul vechilor societăti intra în Marele Timp, timpul sacru. Astăzi asistăm – Mircea Eliade în Miturile lumii moderne, – la o răsturnare totală a valorilor: „în timp ce limbajul curent confundă mitul cu «fabula», omul societătilor traditionale descoperă în el, dimpotrivă, singura revelatie valabilă a realitătii”.
Este dat ca exemplu de mit activ, în societatea de astăzi, drapelul national, care prin totalitatea experientelor afective pe care le comportă, nu este cu nimic diferită de „participarea” unor societăti arhaice la un simbol oarecare. Ceea ce e totuna cu a spune că „la nivelul vietii sociale” nu există o ruptură între lumea arhaică si lumea modernă. „Singura mare diferentă este marcată, în opinia lui Mircea Eliade, de prezenta la majoritatea indivizilor constituind societătile moderne a unei gîndiri personale, absentă sau aproape, la membrii societătilor traditionale”.
O cauză a tulburărilor si crizelor societătilor moderne poate fi si absenta unui mit propriu, mit ce ar permite regenerarea prin apelul la această renăscută spiritualitate, avînd drept consecintă redarea fortelor creatoare. Sîntem rătăcitori în căutarea mitului, ca să-l parafrazăm pe Jung si cartea sa Omul în căutarea sufletului.
Mitul continuă, fie si într-o formă degradată, să se manifeste în zonele obscure ale psihicului omului contemporan. Si Eliade exemplifică această perpetuare a mitului: „Este evident că anumite sărbători, profane în aparentă, ale lumii moderne, îsi păstrează încă structura si functiile lor mitice: petrecerile de Anul Nou, sau sărbătoarea nasterii unui copil, a constructiei unei case sau chiar numai a instalării într-un nou apartament trădează necesitatea obscur resimtită a unui reînceput absolut, a unui incipit vita nova, adică a unei regenerări totale. Oricît de mare ar fi distanta între aceste petreceri profane si arhetipurile lor mitice – repetarea periodică a Creatiei – nu este mai putin evident că omul modern mai simte încă nevoia reactualizării periodice a unor asemenea scenarii oricît de desacralizate ar fi devenit ele. Nu este vorba să cercetăm în ce măsură omul modern mai este constient de implicatiile mitologice ale acestor petreceri; un singur fapt ne interesează: că asemenea petreceri mai au încă rezonantă, obscură dar profundă, în toată fiinta lui”.
La nivel individual, mitul îsi păstrează vigoarea, îsi perpetuează marea lui fortă de convingere.
Specificitatea crestinismului este asigurată, „în credintă ca o categorie sui generis a experientei religioase si în valorizarea istoriei” (M.E.). Si totusi, „Tinînd cont de descoperirea foarte recentă că mitul reprezintă un anumit mod de a fi în lume, precizează Mircea Eliade, nu este mai putin adevărat că, prin însusi faptul că este o religie, crestinismul trebuie să conserve cel putin un comportament mitic: timpul liturgic, adică refuzul timpului profan si recuperarea periodică a Marelui Timp, illud tempus al «începuturilor»”.
Sîntem totdeauna contemporani cu un mit – ne spune istoricul religiilor. Kierkegaard cerea crestinilor, pentru a fi veritabili crestini să fie contemporani cu Hristos. Crestinul, la fel ca în mit, „nu comentează un eveniment, el reactualizează un mister. Pentru un crestin Iisus moare si reînvie în fata lui, hic et nunc. Prin mitul Răstignirii si al Învierii, crestinul aboleste timpul profan si se integrează în timpul sacru primordial”. Crestinul se situează în continuitatea omului arhaic si comportamentului mitic, specific acestuia. Homo naturaliter christianus. Mitul este consubstantial fiintei umane, societătii în ansamblul manifestărilor ei.
Vorbind despre functia miturilor în lumea modernă, autorul Nostalgiei originilor crede că „prin mijloace multiple dar omologabile, omul modern se străduieste, si el, să iasă din propria lui «istorie» si să trăiască un timp temporal calitativ diferit. Or, făcînd aceasta, el regăseste fără să-si dea seama comportamentul mitic”. Căile de evadare din templul istoric adoptate de omul modern sînt: spectacolul si lectura.
Spectacolul, prin timpul concentrat de manifestare, de o mare intensitate emotională, este un reziduu sau succedaneu al timpului magico-religios. De asemenea, timpul concentrat este o dimensiune specifică teatrului si cinematografului.
Este evidentă structura si originea mitică a literaturii, la care se adaugă functia mitologică, îndeplinită de lectură în constiinta celor care se hrănesc cu ea. În acest context Eliade afirmă rolul poeziei lirice în preluarea si continuarea mitului. „Orice poezie este un efort de a re-crea limbajul, cu alte cuvinte, de a aboli limbajul curent, cotidian si de a inventa un nou limbaj personal si privat, în ultimă instantă, secret.
Dar creatia poetică, ca si creatia lingvistică, implică abolirea timpului, a istoriei concentrate în limbaj spre regăsirea situatiei paradisiace primordiale, cînd se crea spontan, cînd nu exista trecut, căci nu exista constiinta timpului, nici memoria duratei temporale. Se zice, dealtfel si în zilele noastre: pentru un mare poet trecutul nu există; poetul descoperă lumea ca si cum ar asista la cosmogonie, ca si cum ar fi contemporan cu prima zi a Creatiei. Dintr-un anumit punct de vedere, se poate spune că orice mare poet reface lumea, căci el încearcă s-o vadă ca si cum Timpul si Istoria n-ar exista. Iată ceea ce ne aminteste straniu de comportamentul «primitivului» si al omului societătilor traditionale”.
Este o atitudine care asigură iesirea din Timp si afirmă evidenta unui comportament mitologic la omul zilelor noastre, dar unul răsturnat, în care mitul nu mai este  dominant în sectoarele esentiale ale vietii, el a fost refulat fie în zonele obscure ale psihicului, fie în activitătile secundare sau chiar iresponsabile ale societătii.
Kierkegaard spune: „Nu înteleg adevărul decît atunci cînd el devine viată în mine”. Nu altceva ne insuflă intuitiv, în subconstient, mitul, la fel poezia. Mitul ne eliberează de angoasă, ne asază în palmele ocrotitoare ale sigurantei, ne pune în ordine pe noi cu noi si cu lumea. Singura care uneori reuseste acest miracol, într-o lume sărăcită de mit, pare a fi rămas poezia. Într-o lume în care nu doar sexualitatea, dar mai ales moartea sînt desacralizate, ultima fiind ignorată cu program, traditia si-a pierdut capacitatea de a ne face să întelegem, măcar intuitiv, aceste mistere fundamentale. Rămîne poezia să înlocuiască, să resacralizeze dragostea si moartea, să ne ilumineze, să ne învete cum să ni le însusim si să le înfruntăm.
Rene Wellek si Dustin Warren în tomul lor, Teoria literaturii, capitolul Imaginea, metafora, simbolul, mitul, întrebîndu-se ce fel de exprimare este poezia, identifică sensul unui poem  cu întregul lui complex de straturi, în stratul poetic central, asigurat de seria reprezentată de cei patru termeni identici cu cei din titlul capitolului mentionat. Pentru cei doi teoreticieni ai literaturii, mitul „este asociat cu o importantă sferă de gîndire, care cuprinde religia, folclorul, antropologia, sociologia, psihanaliza si artele frumoase”, opus „termenilor de istorie, de stiintă, de filosofie, de alegorie, sau de adevăr”. Autorii Teoriei literaturii, consideră  că „mitul – asemenea  poeziei – este un anumit gen de adevăr sau de echivalent al adevărului, nu un rival, ci un complement al adevărului istoric sau stiintific”. Cum spune Aristotel, poezia este uneori mai adevărată decît stiinta.
Sensul si functia literaturii sînt manifeste în metaforă si mit, ultimul fiind puntea de legătură între poezie si religie. Poezia continuă să se manifeste, să fie mitul viu, cum ar spune Eliade, de care sîntem însetati. Sfîrsitul mitului va coincide cu extinctia poeziei. Moartea poeziei este una cu moartea spirituală a omului. Sufletul înfloreste acolo unde mit si poezie îsi sînt consubstantiale, precum vinul si pîinea euharistiei.

Viitoarele numere vor avea ca temă: în 2007 – Poezie si geneză. 2008 – Poezie si sugestie; Poezie si ambiguitate; Poezie si aluzie; Poezie si sentiment. 2009 – Poezie si vid; Poezie si somn; Poezie si haos; Poezie si cosmos.