Cassian Maria SPIRIDON

Iesirea din haos

 

La început a fost Haosul, spatiul primordial, un univers, într-o cumplită dezordine a tuturor elementelor. Hesiod, în Teogonia sa, după ce apelează la Muze pentru a cere sprijin în a afla ce-a fost înainte de toate, spune: Haos a fost la-nceput. Pămîntul cu largile-i coapse,/ Casă temeinică dată nemuritorilor care/ Au stăpînire pe culmea Olimpului plin de troiene./ Tartarul întunecat, sub pămîntul cu drumuri întinse./ Eros apoi, printre zeii nemuritori, cel mai gingas/ Îmblînzitor, ce supune pe oameni si zei deopotrivă,/ Gîndul în piept amăgind si voia cea înteleaptă./ Noaptea cea neagră si-Erebos apoi se iscară din Haos,/ Ziua, Eterul venit-au pe lume născute din Noaptea,/ Roadă prinzînd din iubirea cu întunecatul Ereb./ Geea, slăvită, născu mai întîi asemenea siesi/ Cerul cu stele-mpînzit, de jur împrejur s-o cuprindă,/ Zeilor celor ferice în veci lăcas să le fie./ Muntii înalti a născut si grotele-adînci, hărăzite/ Nimfelor, zîne ce-n pesteri de munti îsi fac locuinta,/ Fără-a rodi din iubire născut-a marea cea stearpă,/ Marea vrăjmasă ce-si umflă unda-n vîltoarea furtunii./ Iar, din unirea cu Cerul, născu pe-nspumatul Oceanos/ Coios si Crios, Iapet, Hiperion, zeul luminii,/ Theia si Rheia, apoi Temis si Mnemosyne,/ Febe cu-aleasă cunună si Tethys cea iubitoare/ Si după toti, cel din urmă, pe Cronos cu gînduri ascunse/ Cel mai temut din copiii si care urîtu-si-a Tatăl (Traducerea apartine lui Dumitru T. Burtea).
Nu altfel este definit în cosmogonia egipteană, ca o putere a lumii informe si neordonate, sub numele Nun – tată al zeilor, al soarelui, al oamenilor, a tot ce are fiintă – este înteles ca o apă originară din care se va ivi marele zeu Ra, asa cum pentru traditia chineză haosul este un spatiu omogen, care, împărtit în patru zări marchează începerea facerii lumii; întrarea în ordine fiind temeiul cosmosului – orice cădere în dezordine este o revenire în Haos.
Din Geneza biblică citim: La început a făcut Dumnezeu cerul si pămîntul. Si pămîntul era netocmit si gol. Întuneric era deasupra adîncului si Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor (Facerea, 1,2).
Haosul biblic este tohu – bohu, ce se traduc prin Pustiu si gol.
Si Ovidius, poetul latin, pe urmele lui Hesiod, în Metamorfoze, vorbind despre primele obîrsii ale lumii, narează: Înainte de mare, de pămînt si de cerul care acoperă toate, în întregul univers era o singură înfătisare a na­turii, pe care oamenii au numit-o haos, o masă fără formă si fără închegare. Nu era altceva, decît o îngră­mădire primitivă, o adunătură fără rînduială de seminte ale lucrurilor, ce nu aveau bună legătură între ele. Pînă atunci nici un Titan nu dădea lumină lumii, nici Phoebe răsărind, în crestere, nu-si umplea golul coar­nelor. Pamîntul nu atîrna cumpănit prin greutatea sa în aerul înconjurător. Nici Amphitrite nu-si întinsese bratele de-a lungul tărmurilor pămîntului si unde era uscatul acolo erau si apa si aerul. Astfel, pămîntul n-avea stabilitate, în apă nu se putea înota, aerul era fără lumină. Nimic nu avea o formă anumită si unele se împotriveau altora: într-un singur corp frigul lupta cu căldura, umezeala cu uscăciunea, elementele tari cu cele moi, cele grele cu cele usoare.
Acestei lupte i-a pus capăt un zeu si o natură mai bună. Căci a despărtit pamîntul de cer, uscatul de ape si a deosebit cerul limpede de aerul cel des al atmo­sferei. Pe acestea, după ce le-a descurcat si le-a scos din îngrămădeala oarbă, le-a pus pe fiecare la locul lor si le-a legat printr-o pace armonioasă (traducerea apartine lui David Popescu).
Pentru Romulus Vulcănescu, în Mitologia română, haosul, în calitate de „cadru mitologic” natural, corespunde unei realităti stiintifice de ordin cosmologic. În acceptia lui mitologică, haosul se referă la „massa confusa”, la amestecul dezordonat si etern al elementelor universale din care se obtine „materia primă” de construit cosmosul.
Ca etapă premergătoare Cosmogoniei, haosul a fost caracterizat de majoritatea etnomitologiilor drept o ipostază bizar-utopică a „apelor primordiale”.
S-ar părea că motivul apelor primordiale sau haotice este prezent în mai toate mitologiile, fie europene sau din afara Europei. Si cum am mentionat, inclusiv în Biblie, unde Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.
E supa originară, una haotică în care nediferentiate se află toate elementele si fortele latente care, sub actiunea demiurgică a unor divinităti ce au planat deasupra lor s-a creat Cosmosul – marea ordine, mărginită de haosul nediferentiat.
În folclorul mitic românesc, Romulus Vulcănescu remarcă trei aspecte esentiale ale Haosului:
„1. – haosul ea matrice precosmogonică, în care apele primordiale plutesc înnegurate asemeni unor nori si penumbre:
2. – preexistenta semintelor tuturor performărilor ontologice din aceste ape primordiale;
3. – coexistenta cu Haosul si apele primordiale a unor făpturi supranaturale, care alcătuiesc forta demiurgică a tuturor zidirilor posibile, cum le vor releva mitogoniile.
Ceea ce înseamnă că si într-un caz si în celălalt, Haosul precede ma­terial Cosmosul si, ceea ce este mai important, că magma primogenică a haosului intră în compozitia esentială a Cosmosului”.
Printre numeroasele texte pe această temă, adunate din folclor de Hasdeu, Simion Fl. Marian, Tudor Pamfil si altii, ne vom opri la una culeasă de Elena Niculută-Voronca, Cum s-a făcut pămîntul, pentru frumusetea ei si pe care o vom cita integral: „Din început era peste tot numai apă; singur Dumnezeu si cu Dracul umblau pe deasupra. Iată să întâlnesc amîndoi. Cum te cheamă pe tine? – zice Dumnezeu. Nifărtache, zice Dracul. Da pe tine?, întreabă Dracul. Pe mine mă cheamă Fărtache, zice Dumnezeu. Haide s-om face pămînt, zice Dumnezeu. Haide, zice Nifărtache. Bagă-te în mare si ia pămînt în numele meu, zice Dumnezeu. Nifărtache se bagă si zice: Iau pămînt în numele meu, nu într-al tău. Cînd scoate mîna din apă, nu mai era nimic, pămîntul tot s-a fost spălat. Vezi, zice Dumnezeu, că ai scos în numele tău, nu într-al meu. Mai bagă-te o dată. Nifărtache se bagă si zice tot ca dintăi: Iau în numele meu, nu într-al tău. Dară Dumnezeu a făcut gheată deasupra; pănă ce a spart el gheata, pămîntul iar s-a fost spălat. Vezi, zice Dumnezeu, iar n-ai făcut cum ti-am zis eu! Dintăi, Dracul sta pană în genunchi în apă, pe urma pană în brîu, amu era pană în gît. Ia seama, i-a zis Dumnezeu, că îndată te-neci. El s-a plecat si tot n-a făcut cum i-a zis. Dumnezeu iar a prins gheată. Cînd s-a suit sus s-a văzut că amu nu mai are pămînt nimica în mînă si avea să se înece, a zis: Apoi dar lasă să fie si într-al lui. Cînd a zis vorbele aceste, atăta pămînt a rămas cît era pe sub unghii si cu acela a iesit afară. Dumnezeu a luat un pai, i-a scobit unghiile si din tărna aceea a făcut o turtită, a pus-o în palmă, a suflat si a bătut cu palma deasupra. Cînd deschide, este pămînt cît un pat. Pune turta pe apă: Amu avem pămînt pe ce ne culca la noapte, zice Dumnezeu”.
Există o anume atractie a Haosului. Să ne amintim încercările dadaistilor si suprarealistilor care teoretizau o poezie apropiată haoticului, unde aleatoriul făcea legea. Cum si remarcă Lucian Blaga, Haosul poate fi fecund la început de lume si, din cînd în cînd, în literatură.
Primele două strofe din Rugăciunea unui dac îmbracă liric începutul lumii, cel încă nediferentiat: „Pe cînd nu era moarte, nimic nemuritor,/ Nici sîmburul luminii de viată dătător/, Nu era azi, nici mîne, nici ieri, nici totdeuna,/ Căci unul erau toate si totul era una;/ Pe cînd pămîntul, cerul, văzduhul, lumea toată/ Erau din rîndul celor ce n-au fost niciodată,/ Pe-atunci erai Tu singur, încît mă-ntreb în sine-mi:/ Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?// El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii/ Si din noian de ape puteri au dat scînteii,/ El zeilor dă suflet si lumii fericire,/ El este-al omenimei izvor de mîntuire:/ Sus inimile voastre! Cîntare aduceti-i,/ El este moartea mortii si învierea vietii!”
Si tot Eminescu cere Divinitătii prin gura lui Hyperion, o altă soartă: „Reia-mi al nemuririi nimb/ Si focul din privire,/ Si pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire…// Din chaos, Doamne,-am apărut/ Si m-as întoarce-n chaos…/ Si din repaus m-am născut,/ Mi-e sete de repaus”.
După pămînt si Tartar, din haos, ne spune Hesiod, apare Eros, cu atributele mai sus prezentate. Un Eros mereu germinativ întru cosmicizarea lumii. Nu altfel ni-l prezintă Platon în Banchetul (sau despre dragoste), prin Cuvîntarea lui Fedru: „Mare si minunată divinitate este Eros-ul, nu numai la oa­meni, dar si între zei. Aceasta – pentru multe si fe­lurite pricini, dar mai cu seamă din cauza nasterii. Mai întîi este o cinste, zise el, că-i dintre primele divinităti. Dovada? Eros n-are nici o spită a neamului; în orice caz ea nu-i pomenită de nimeni: de nici un prozator, de nici un poet. Singur Hesiod spune că Haosul s-ar fi născut cel dintâi; dar adăugă:
… însă pe urmă Largul Pămînt, un puternic sălas tuturor de-a pururi; Si zeul Eros...
El spune prin urmare că după Haos au luat fiintă Pămîntul si Eros.
Parmenide, vorbind de facerea lumii, adăugă:
Primul la care zeita gîndi, dintre zei, a fost Eros ...
Cu Hesiod se potriveste Acusileos; încît se recu­noaste din multe părti că Eros este dintre cele dintîi zeităti.
Dar lăsînd la o parte că-i cel mai vechi, el e pen­tru noi izvorul celor mai mari binefaceri”.
Ne alăturăm lui Blaga, pentru care, o anume îndreptătire trebuie să i se recunoască si Haosului, dar numai în acest sens: Haosul poate fi izvor, dar nu tintă a creatiei.
Poezia, în aventura ei prin oceanul cuvintelor, prin puterea ei ordonatoare pare a fi una din portile prin care ne asigurăm iesirea din Haos.

 

Home