Cassian Maria SPIRIDON

Lunga călătorie de la vers la poezie

 

 

În Evanghelia după Matei, la Capitolul 25, versetele 14-30, este narată pilda talantilor: „Aceasta este asemenea unui om care, plecînd departe, si-a chemat slugile si le-a încredintat avutia sa: unuia i-a dat cinci talanti, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după pu­terea lui, si a plecat.

Îndată plecînd cel ce primise cinci talanti, a lucrat cu ei si a cîstigat alti cinci talanti.

De asemenea, si cel cu doi a cîstigat încă doi.

Iar cel care primise un talant s-a dus, a săpat în pămînt si a ascuns argintul stăpînului său.

Si după multă vreme a venit si stăpînul acelor slugi si s-a socotit cu ele.

Si apropiindu-se cel care primise cinci talanti, a adus alti cinci talanti, zicînd: Doamne, cinci talanti mi-ai dat; iată alti cinci talanti am cîstigat cu ei.

Zisu-i-a stăpînul: Bine, slugă bună si credincioasă, peste putine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău.

Apropiindu-se si cel care primise doi talanti, a zis: Doamne, doi talanti mi-ai dat; iată alti doi talanti am cîstigat cu ei.

Zisu-i-a stăpînul: Bine, slugă bună si credincioasă, peste putine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău.

Apropiindu-se apoi si cel care primise un talant, a zis: Doamne, te-am stiut că esti om aspru, care seceri unde n-ai semănat si aduni de unde n-ai răspîndit

si, temîndu-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pămînt; iată, ai ce este al tău.

Si răspunzînd stăpînul său, i-a zis: Slugă vicleană si lenesă, stiai că secer unde n-am semănat si adun de unde n-am răspîndit?

Se cuvenea deci să dai argintul meu la zarafi si eu, venind, as fi luat ceea ce este al meu cu dobîndă.

Asadar, luati de la el talantul si dati-l celui care are zece talanti.

Că tot celui ce are i se va da si-i va prisosi, iar de la cel ce nu are se va lua si ceea ce i se pare că are.

Iar pe sluga cea netrebnică aruncati-o în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plîngerea si scrîsnirea dintilor” (Versiunea Bartolomeu Valeriu Anania).

Pilda talantilor este una la care celui hărăzit i-ar fi de folos să ia seama. De vom înmulti darul primit prin lecturi vaste, prin studii aplicate, se va arăta de mare folos întru îmbogătirea si lărgirea harului – numărul talantilor va spori spre multumirea Cerului si bucuria Omului, de nu vom fi pedepsiti, precum cel ce si-a îngropat talantul, pentru că fărîma de har ce ne-a fost dăruită am îngropat/ neglijat spre supărarea Celui plin de daruri; si totul dintr-o lene a spiritului, un refuz al cunoasterii, rezultat al unei comodităti care, în final, îsi capătă osînda ce o merită.

Pentru Iorga, talentul neîntrebuintat este un furt.

„Bunul Dumnezeu/ Muza/ ne dă pe nimic primul vers, cum constată Paul Valéry în Caiete – capitolul Poezie – Dar noi trebuie/ e de datoria noastră/ să-l facem pe al doilea care să rimeze cu primul si să nu fie nedemn de fratele său – supranatural. Niciodată nu sînt prea multe resursele spiritului si toată experienta pentru a-l face destul de asemănător versului primit în dar.

Cel care dispretuieste aceste resurse nu este demn de darul primit. El se scindează”.

Pentru a ne ridica la darul primului vers ne trebuie toate resursele spiritului – resurse care îsi află izvorul doar în cultura înaltă – cultură care cere un continuu si încordat efort pentru însusirea ei. Cîti sînt dispusi, dintre cei pe care i-a vizitat Muza, să o facă!? Poate aici aflăm prima si cea mai importantă cauză că atîtea talente juvenile – unele lansate puternic mediatic, în timp se pierd, par că nici nu ar fi existat – chiar si personajelor în cauză le rămîne străină nefireasca lor „efervescentă” lirică.

Harul, fără cultură si constantă răbdare si tenacitate întru edificarea poemului, se vestejeste, îsi pierde vigoarea. „Între toate, citim tot în Caietele lui Valery, munca poetului este poate aceea în care cea mai mare nerăbdare are o nevoie esentială de cea mai mare răbdare”.

Poetul în lucrarea lui nu comunică sec: A venit primăvara! Efortul lui liric din poem are ca urmare nasterea, ivirea primăverii, creează miracolul aparitiei noului anotimp.

Cine rămîne în limitele harului primit nu-si va depăsi conditia de posibil rapsod, va fi desuet, steril si găunos – nici o emotie autentică nu va fi cu putintă să vibreze în inima posibilului cititor/ ascultător. „Dintre versurile unui poem, unele au fost găsite, altele făcute. Criticii spun ineptii, vorbindu-ne despre un poem ca despre un tot si neluînd în considerare problema autorului: combinarea, potrivirea acestor două feluri de versuri.

Munca reală a poetului este de a face să dispară această inegalitate originară; de altfel, orice muncă intelectuală constă în a pune de acord, într-un scop anume, ceea ce găsesti cu conditiile date” (Paul Valéry).

Fără continua lucrare întru buna împlinire a inspiratiei, gloria nu-i va vizita pe cei care o visează.

Pentru Euripide, mama gloriei era osteneala. Si tot la tragicul grec citim: „Nici talentul fără stiintă nu e capabil să exerciteze vreo îndeletnicire, nici stiinta, dacă nu se bazează pe talent”.

Este un firesc si necesar echilibru între înzestrarea lirică si bogătia stiintei care îl însoteste.

Nu altfel crede si Baltazar Gracian: „Talent si hărnicie: fără amîndouă nimeni nu se poate distinge... un cap mediocru, dar harnic, merge mai departe decît unul înzestrat, dar fără hărnicie. Pretul gloriei este munca, ce costă putin, are putină valoare”.

Două citate din manuscrisele eminesciene vor argumenta cu asupra de măsură cît de imperioasă este însotirea talentului cu lucrarea serioasă de îmbogătire a mintii cu stiinta, cu marea cultură: „Dacă avem talent, adică cîteva centigrame de creieri mai mult decît suma communis – îl putem valorifica, pentru vremea noastră, prin muncă constantă; dacă nu muncim, rămînem asemenea confratilor nostri dobitoacele” (2255). Si altă pledoarie, îmbrăcată într-o plastică metaforă, ne oferă Eminescu în manuscrisul 2287: „Oameni învătati dar fără talent propriu, adică purtătorii stiintei moarte mi-i închipuiesc ca o sală întunecată cu o usă de intrare si cu una de iesire. Ideile străine intră printr-o usă trec prin întunericul sălei si ies pe cealaltă, indiferente, singure si reci. Capul unui om de talent e ca o sală iluminată, cu păreti de oglinzi. De-afară vin ideile într-adevăr reci si indiferente – dar ce societate, ce petrecere găsesc. În lumina cea mai vie ele-si găsesc pe cele ce s-asamăn, pe cele ce le contrariază, dispută – concesii si ideile cele mari chintesenta vietei sale sufletesti, se uită la ele dacă si cum s-ar potrivi toate fără să se contrazică. Si cum ies ele din această sală iluminată? Multe întîi inamice ies înfrătite, toate cunoscîndu-se, toate stiind clar în ce relatiune stau sau pot sta – si astfel, se comunică si auditorului si el se simte în fata unei lumi armonice care-l atrage”.

Sîntem îndreptătiti să recunoastem că numai cine nu lucrează nu transpiră, or, înmultirea talantilor cu osteneală se obtine.

Lunga călătorie de la vers la poezie trece prin marea cultură a lumii.