Cassian Maria SPIRIDON
CĂMARA BUCURIEI
Într-o Enciclopedie de filosofie si stiinte umane , bucuria este definită
drept o situatie emotională fundamentală, caracterizată printr-o senzatie
puternică de bunăstare si motivată de posesia, în prezent sau în viitor a unui
bun, în special spiritual; la care am putea adăuga, după Dictionarul de
filosofie – Larousse , că este un sentiment de satisfactie care rezultă din
posesia unui bun real sau imaginar. Ea se deosebeste de plăcere, care este
momentană si strict fiziologică, ca în cazul plăcerii de a mînca, bucuria
avînd caracterul maximei plenitudini si rezultă, în general, dintr-o lucrare
personală: bucuria de a crea ceva. Sîntem atentionati că se deosebeste de
fericire, prin faptul că nu are, prin comparatie, continuitate si permanentă.
În Istoria bucuriei. De la Biblie pînă la Romantismul tîrziu
(publicată la Editura Universitătii Cambridge, în 2007 si editată în 2010 la
Editura TipoMoldova, în traducerea Donei Rădulescu si a Oanei Maria
Petrovici si revizuită de Roxana-Alexandra Costinescu), Adam Potkay
propune o definitie mai nuantată a bucuriei: este încîntarea mintii în
legătură cu un bine care tocmai se întîmplă pentru o clipită sau parcă
urmează să se petreacă. Adesea ea reprezintă senzatia de reuniune sau
împlinire, de dorintă suspendată cel putin temporar. Bucuria este ceea ce
simtim, si stim că simtim de vreme ce sîntem fiinte autoreflexive, în
anumite situatii, reale sau imaginare, în care ceea ce s-a pierdut s-a găsit,
ce ne lipsea primim înapoi, ce ne sufoca dispare, ce ne dorim se iveste, sau
ceea ce ne apare în cale ne satisface o dorintă pe care nici nu stiam că o
avem .
Între bucurie si dragoste este o mare apropiere, uneori pînă la
suprapunere. William Blake se întreabă: Nu sînt oare feluritele bucurii
sfinte, eterne, infinite? Pentru a concluziona că fiecare bucurie este o
Dragoste .
Istoria bucuriei se suprapune peste cea a binelui căutat pe căi
afective. Spune Apostolul Pavel, în Epistola către Galateni , că rodul
Sfîntului Duh este dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, facere de
bine, credintă (5.22).
Cînd ne bucurăm o facem pentru/ sau întru ceva anume. Să ne
amintim de pilda întoarcerii fiului risipitor, unde vedem bucuria
coplesitoare a părintelui la întoarcerea fiului pierdut. Cine nu a trecut prin
astfel de clipe de profundă emotie! A fi văduviti de bucurie e un semn că
Duhul ne-a părăsit.
P OEZIA / vară 2010
6
Despre puterea bucuriei, despre care Schiller, atît de înăltător liric,
scrie la 1876, în Către bucurie supranumită si Oda bucuriei (la care va apela
Beethoven în corala finală din Simfonia a noua, astăzi devenită Imnul
Uniunii Europene) în prezent, cel putin în ultimul secol, vorbim tot mai
putin, tot mai reticent. O cauză cumulată o aflăm în cele două măceluri
mondiale, în cele două genociduri, nazist si comunist – în sirul nesfîrsit de
crime care ne urmăreste zi de zi, încît ne multumim si cu fericirea de a
supravietui cît de cît decent.
Spune poetul german: „O, divină bucurie,/ Ce purcezi din Elizeu,/ Un
îndemn ceresc ne-mbie/ Înspre sanctuarul tău./ Vraja ta uneste toate,/ Tot
ce lumea-a despărtit;/ Om cu om devine frate/ Sub aripa-ti îmblînzit”. Si
citim, cîtiva ani mai tîrziu, 1802, în Melancolie: Odă , a lui Samuel Taylor
Coleridge: „Bucuria, Doamnă, este duhul si puterea,/ Pe care natura ce se
cunună ne-o dă nouă în dar/ Un nou Pămînt si un nou Cer,/ Ne-nchipuit de
cei purtati de patimi si cei mîndri – / Noi în noi însine ne bucurăm!”. Greu
de crezut că la poetii contemporani am mai putea citi astfel de versuri,
încrezătoare întru afirmarea bucuriei.
Adam Potkay, în cartea amintită, vede sălasul bucuriei în pasiunea
originară a prunciei , care ne conectează din nou, într-un mod minunat, la
o etapă a vietii noastre dinainte de a ne naste. Ca si sursă, bucuria este
deopotrivă telul sau scopul nostru: este ceea ce dorim si uneori cerem ca
un drept al nostru. „Bucuria" este, mai mult decît atît, ceva despre care
vorbim adesea ca fiind imposibil de spus, un cuvînt care marchează limita
limbajului în punctul în care el indică o unitate nediferentiată dinainte de
existenta cuvintelor sau după ce ele vor înceta să functioneze asa cum stim
noi. Legată de un simt rezidual al fiintei neindividualizate, bucuria apare
ca o manifestare vocală în acele momente, biografice sau culturale, în care
sinele pare o povară sau un grup are nevoie de consolidare .
Expresia bucuriei este adesea strict onomatopeică; ea îsi are izvorul
în dorintă, dragoste si sperantă, care se opun, alternează sau se potentează/
nuantează de tristete, ură, teamă.
John Locke, în Eseu asupra intelectului omenesc (1689) defineste
succint bucuria drept o plăcere pe care mintea o simte atunci cînd se
gîndeste la posesiunea prezentă sau viitoare, dar sigură, a unui bun .
Bucuria se exprimă si fizic, bătăi din palme, topăială – un dans,
aproape un balet, ce aminteste de rut – si-i însotită de un larg zîmbet si ochi
mari deschisi ce se înaltă cu trup cu tot spre cer. E o înăltare a mintii, a
sufletului ce ridică pînă la plutire si partea pămîntească. Bucuria este
directionată si cognitiv spre acel bine real sau prezumtiv, este deasupra,
dincolo de simpla plăcere – este o încîntare a mintii (J. Locke).
Un exemplu la care apelează si Adam Potaky, ca emblemă vizuală a
bucuriei în uniune este Sărutul lui Constantin Brîncusi, unde cele două
figuri simetrice, diferentiate minimal, sînt înlăntuite într-un fel care abia
dacă sugerează dorinta care le-a adus împreună, o dorintă absentă din
nemiscarea si castitatea rigidă a clipei lor împietrite. Statuia sugerează
P OEZIA / vară 2010
7
împlinirea deja instalată, tăcerea dorintei suspendate. Sculptura lui
Brîncusi a fost descrisă ca fiind o reprezentare a dragostei pasionale, dar
ea ilustrează cu mai multă acuratete bucuria de la capătul dragostei .
În bucurie este cumulată o mare încărcătură de gratuitate – e un dar
pe care nu totdeauna îl merităm: Ne bucurăm de darurile Tale, o, Doamne !
Emotiile bucuriei nu se lasă îmbrăcate în cuvinte, ele nu le pot
cuprinde – nu se lasă descrise. Cum citim la Emily Dickinson: În multe si de
nedescris locuri/ Simtim Bucuria –/ De nedescris si ea, dar sinceră precum
Natura/ ori Divinitatea .
În Evanghelia după Ioan, la cap. 15, Iisus le spune ucenicilor
(versetele 10 si 11): Dacă veti păzi poruncile Mele, veti rămîne în iubirea
Mea, după cum am păzit eu poruncile Tatălui Meu si rămîn în iubirea Lui./
Acestea vi le-am spus, ca bucuria Mea să fie în voi si ca bucuria voastră să
fie deplină .
Mîntuitorul, prin El ne îndeamnă la bucurie deplină, de care doar
prin El putem avea parte.
Nu altceva citim în Upanisade. În Bhagavad-gîta, Yoga concentrării
VI/30 citim: Cel care pretutindeni mă vede pe mine, si toate le vede în
mine, acela nu-i pierdut pentru mine si nici eu nu-s pierdut pentru el . Tot
aici aflăm cum atinge yoghinul ananda – echivalent cu bucuria sau fericirea
supremă, cu beatitudinea: Pe yoghinul ce-l simti intern potolit, cu pasiunile
potolite, neîntinat, devenit (una cu) Brahman, îl pătrunde fericire
supremă./ Yoghinul care este unit astfel mereu, neîntinat, obtine cu
usurintă fericirea nesfîrsită de a-l atinge pe Brahman (VI/ 27, 28).
În Etica Nicomahică (1099 a) Stagiritul vede accesul la bucurie
posibil doar prin apel la virtutile morale: Nici un om nu este drept dacă nu
se bucură atunci cînd actionează întru dreptate . La fel Toma d’Aquino, pe
urmele lui Aristotel, consideră că bucuria rezultă dintr-un act de dreptate .
Si iubirea este motiv de bucurie, cum citim la trubaduri, pentru care
dragostea la distantă pare un constant exercitiu întru încîntare, ca la Jaufre
Rudel: Fericit n-oi fi niciodată/ fără iubirea de departe,/ căci nu-i femeie
minunată/ ca ea, pe-aproape sau departe ;// Zic drept cîti zic că viata
toată/ mi-o dau iubirii de departe,/ căci alt nimic nu mă desfată,/ pe cît
iubirea de departe;/ dar în zadar de dor suspin:/ un duh ursitu-m-a hain,/
iubind, să n-aflu alinare (traducerea Teodor Bosca) – desfată este
echivalentă si cu bucură .
Această iubire de departe , care fericeste fără o accedere palpabilă, ar
putea fi pentru provensali chiar poezia.
Aceeasi bucurie îl însoteste pe alt trubadur, Bernard de Ventadour:
Cînd frunza-n crîng si iarba-nvie,/ si ramurile dau în floare,/ cînd viu senaltă
spre tărie/ un cîntec de privighetoare,/ mă-ncîntă floarea, si măncîntă
ea,/ mă-ncîntă, mai ales, iubita mea;/ mă umple-o bucurie si mămbată,/
decît oricare alta mai bogată .
Nici trubadurii italieni, nu cîntă altfel, cum citim într-un sonet al lui
Guittone D’Arezzo: Mereu cînd spun „bucurie”, lucru voios./ Tu să stii că
P OEZIA / vară 2010
8
despre tine vorbesc./ Căci tu esti bucuria tuturor frumusetilor voioase,/ Si
bucuria tuturor frumoaselor plăceri./ Si bucuria în care un viitor voios îsi
are locul./ Bucuria podoabelor si bucuria unei inimi voioase./ Bucuria pe
care o contemplez si astfel o iubesc/ Si care este o bucurie voioasă să o
privesti./ Bucuria dorintei si bucuria reflectiei/ Si bucuria cuvîntării si
bucuria de a fi voios/ Si bucuria tuturor miscărilor voioase:/ Si astfel,
bucurie voioasă, mă descopăr/ Plin de a ta dorintă încît nu voi cunoaste
vreodată bucuria/ Dacă inima mea nu se va odihni în centrul bucuriei tale
(apud Adam Potkay).
Si melancolia deschide poarta bucuriei, cum citim în ultima strofă din
Oda melancoliei a lui John Keats (traducere Miron Kiropol): Ea-i
Frumusetea care moartea-si cere/ Cu bucuria mîinii către buze/ Într-un
etern adio; e plăcere/ Sfîsietoare preschimbată-n fiere/ Pe cînd gura–
albină-n ea se puse./ În templul chiar al fericirii are,/ Cu voal pe ea, altar
de maiestate/ melancolia, cel la văz apare/ Doar limbii din puterile create/
Aceluia purtînd-o pe palat/ Cu strugurii din bucuria-n lacrimi,/ Din
sufletu-i ce gustă sacre patimi,/ Noroaselor trofee atîrnat .
John Donne, poetul metafizic, în predicile sale pledează pentru
Bucuria Sfîntă întru care este vizibil semnul crestinului, „...bucuria,
adevărata bucurie, este într-adevăr, asa după cum se cuvine, semnul
crestinului, căci această bucurie este mărturia unei constiinte curate, că Lam
primit pe Dumnezeu asa cum Dumnezeu S-a arătat în Hristos, si că neam
închinat lui Dumnezeu asa cum a poruncit Dumnezeu, într-o Biserică
adevărată” (apud Adam Potkay).
Si tot el, în consonantă cu Aristotel si Toma, afirmă: Cea mai
puternică dovadă că un om se află în pace si este iubit de Dumnezeu este că
el se poate bucura .
William Wordsworth, în Versuri scrise la începutul primăverii ne
spune, aproape panteist: Eu asa cred că fiecare floare/ Se bucură de aerul
pe care îl respiră .
Prin bucurie simtim că există o legătură deosebită între eul, sufletul
nostru si lume. Astfel de punti asterne si poezia.
Între toate, bucuria estetică ne face părtasi la contemplarea
dezinteresată a frumosului. Ca în Melancolia lui Coleridge, strofa V: O,
inimă curată! Nu e nevoie să mă-ntrebi/ Ce poate fi această muzică
năvalnica în suflet!/ Ce este si unde anume sălăsluieste/ Această lumină si
splendoare, acest abur luminos,/ Această putere frumoasă si dătătoare de
frumos./ Bucuria, neprihănită Doamnă! Bucuria ce n-a fost nicicînd dată/
Decît celor curati, în cea mai curată oră,/ Viata si-a ei Curgere, Nor si-n
acelasi timp Ploaie,/ Bucuria, Doamnă, este duhul si puterea/ Pe care
natura ce se cunună ne-o dă nouă în dar// Un nou Pămînt si un nou Cer,/
Ne-nchipuit de cei purtati de patimi si cei mîndri –/ Bucuria este vocea
dulce. Bucuria norul luminos –/ Noi în noi însine ne bucurăm!/ Si de aici
curge-n rîuri tot ce farmecă auzul sau văzul./ Toate melodiile ecoul acelei
voci,/ Toate culorile o revărsare a acelei lumini (apud A.P.).
P OEZIA / vară 2010
9
Sau, ca în micul poem Gotthard a lui Hölderlin: Putină stiintă, dar
bucurie multă/ E dat muritorilor să aibă.// Soare, tu floare a florilor
mele,/ De ce nu mi-i oare destul să-ti spun pe nume/ Într-o zi de mai? Stiu
oare ceva mai înalt?// Mai bine-as fi cum sînt copiii,/ Să cînt ca
privighetorile/ Un cîntec fără grijă al bucuriei mele! E bucuria infantilă, nu
departe de bucuria infinită a muzicii. O lumină în sunet, o putere de sunet în
lumină,/ Ritm în orice gînd si bucurie pretutindeni , vede Coleridge în
Harpa eoliană . Poezia si muzica egale în a dărui bucurie.
Bucuria are o natură ontologică, e mai putin ancorată social; tine de
natura fiintei.
Bucuria poate fi si tragică, precum în drama lui Wagner, Tristan si
Isolda .
În Nasterea tragediei , Nietzsche afirmă că existenta si lumea nu-si
găsesc justificare vesnică decît ca fenomen estetic .
Între Proverbele Infernului de William Blake, citim: Bucuria
germinează. Durerea fecundează; Bucuriile nu rîd! Durerile n-au lacrimi;
Risipa-i frumusete .
Pentru Johk Keats frumusetea-i bucurie, cum citim într-un scurt
fragment din Endymion : Eternă bucurie-i frumusetea:/ Ea creste tot
mereu – si niciodată nu va trece/ în nimicnicie; ci ne va dărui
întotdeauna/ Un colt pentru odihnă si somn/ Cu vise line, cu sănătate, cu
linistită răsuflare./ De-aceea, în fiecare dimineată împletim/ Ghirlănzile-n
înflorite care ne leagă de pămînt,/ în ciuda deznădejdii, a setei inumane ce
ne arde/ A firilor nobile, a zilelor posomorîte/ A drumurilor strîmte, –
ntunecate/ Pe care trebuie să le străbatem; da, în ciuda a toate,/ O formă
oarecare-a frumusetii îndepărtează giulgiul/ De pe-ntristatul nostru cuget.
E soarele, e luna/ Copacii tineri sau bătrîni ce dau un clin de umbră/
Umilelor oite; ori e narcisa./ Cu lumea de verdeată-n care creste; si
limpezi rîulete// Ce singure scut de răcoare-si tes/ Pe vreme de căldură;
cum este feriga în mijloc de pădure/ împodobită cu pulberea florii de
muschi;/ Si tot asa e măretia boltilor pe care/ Pentru mari figuri apuse leam
închipuit/ Povestile frumoase ce ni s-au spus sau le-am citit:/ Un
nesecat izvor de încîntare/ Din pragul cerului spre noi coboară (traducerea
Margareta Sterian).
Iar Dante, în Paradisul , Cîntul XXXIII, citim cum harul leagă tot
întru bucurie: O, har nespus, prin tine-am cutezat/ pătrunderea-n luminile
eterne/ si ochii mei prin tine-am săturat!/ În sînul lor văzut-am cum sasterne,/
de dragoste cuprins ca-n cingătoare,/ tot ce răzlet prin univers se
cerne,/ si ce-i substantă-n el ori întîmplare,/ si legătura lor, unite-astfel,/
că tot ce spun e palidă lucoare./ Căci însusi nodul cred, si nu mă-nsel,/ ce
leagă tot ce-i fiintă l-am văzut/ si-o simt prin spor de bucurie-n el
(traducere Eta Boeriu).
Schiller în Scrisori privind educatia estetică a omului , Scrisoarea a
douăzeci si saptea pledează inclusiv pentru instaurarea statului estetic: În
centrul imperiului de groază al fortelor, si în inima imperiului sfînt al
P OEZIA / vară 2010
10
legilor, instinctul formal estetic construieste pe nesimtite un al treilea, de
astădată vesel, imperiu al jocului si al aparentei, în care ia omului cătusele
tuturor relatiilor, eliberîndu-l de tot ce se cheamă constrîngere atît în
domeniul fizic cît si în cel moral.
Dacă în statul dinamic al drepturilor, oamenii se în-tîlnesc si se
ciocnesc cu forte, linistindu-i reciproc sfera de actiune, – dacă în statul etic
(moral) al datoriilor, omul opune omului majestatea legilor si-i
încătusează vointa, în sfera frumosului, în statul estetic, omul nu trebuie să
apară omului decît ca formă, ca obiect al liberului joc. A da libertate prin
libertate, este legea de bază a acestui stat . Si cîteva rînduri mai jos îsi
argumentează asertiunea: Numai frumosul îl putem gusta si ca individ si ca
specie în acelasi timp, ca reprezentanti ai speciei. Binele sensibil nu poate
face decît un singur fericit, pentru că se bazează pe însusirea a ceva, pe
apropriatie, care aduce cu sine întotdeauna o excludere; si chiar pe acesta
unic îl face fericit doar unilateral, fiindcă personalitatea Iui nu participă.
Binele absolut nu poate ferici decît cu conditii care, în general, nu pot fi
presupuse, căci adevărul nu se dobîndeste decît cu pretul renuntării, si
unei vointe pure nu-i crede decît o inimă pură. Singură frumusetea
fericeste pe toată lumea, si fiecare fiintă umană uită de propriile limite,
cîtă vreme se afla sub farmecul ei .
Esteticul pare a fi, cum afirmă si Virgil Nemoianu în o Teorie a
secundarului , o cale mai potrivită de abordare a realitătii.
Pe urmele lui Nietzsche din Nasterea tragediei , William Butler Yeats
scrie, la bătrînete, un poem, Spiralele , în care rîsul însoteste bucuria tragică,
iar bucuria se arată împăcată cu imanenta mortii, ca în primele două strofe:
„Spiralele... Priveste, bătrîne Chip de Stîncă: /Nu poti să regîndesti ce-i prea
gîndit /Frumosul prin frumos mai moare încă/ Si-s zugrăveli pe-adîncul
fetei rid./ E sînge fără rost în glia-adîncă/ Si Empedocle-n van s-a străduit/
E Hector mort... Lumină-i vechea Troie;/ Privind-o, rîdem tragic sianevoie.//
Vă bîntuie cosmaruri? Ei, si ce e/ De trupul vi-i pătat cu mîl si
sînge?/ O lacrimă în ochi să nu scînteie/ Cînd timpul mare-al gratiei se
stînge,/ Căci pentru machiajuri de femeie/ Din vechi morminte, am stiut si
plînge!/ Dar azi, din hrube-adînci, se-aude-un glas:/ – «Fiti pururi veseli cei
care-ati rămas!»”
Si tot Yeats în eseul Despre cazan , notează: „Artele sînt toate
camerele nuptiale ale bucuriei. Nici o tragedie nu este legitimă dacă nu
conduce vreun personaj nobil spre bucuria finală. Polonius poate iesi
vrednic de plîns, dar eu aud muzica de dans din „te mai lipseste-un timp de
fericire" [Hamlet V.II, porunca pe care i-o dă Hamlet lui Horatio chiar
înainte să moară], sau din discursul lui Hamlet deasupra trupului
neînsufletit al Ofeliei [V.I]...Un francez a spus că farsa este lupta împotriva
unui obiect ridicol, tragedia împotriva unuia inamovibil; si pentru că vointa,
sau energia, este cea mai măreată în tragedie, tragedia este cea mai nobilă;
dar eu adaug că „vointa sau energia este încîntarea eternă" [din Blake,
P OEZIA / vară 2010
11
Căsătoria raiului cu iadul], iar atunci cînd a fost atinsă limita ei poate
deveni o bucurie pură, fără scop...” (apud. A.P.).
Citim la Blaga o împletire a bucuriei si frumusetii în Mică odă unei
fete : „Precum un ulcior/ pe roata olarilor/ cresti zveltă; usor/ subt pavăza
larilor.// Virtuti pămîntesti/ aduni ca o rodie,/ mereu te-mplinesti/ subt
unica zodie.// Răgazuri nu-ti iei? /îngăduie timpului/ să pună temei/ vietii
si nimbului!// Să nu răsfoiesti/ prea repede filele/ frumsetii ce esti./ Te
bucure – zilele”.
Între aceste camere nuptiale aflăm si poezia, poate singura în care
bucuria se exprimă sub toate ale ei transfigurări.
Secolul trecut a prăbusit peste noi bucuria nazistă ca obligatie
permanentă, una de stat, dar, cu acelasi caracter, si bucuria comunistă
continuată de cea global-comunistă, toate cu totul în afara adevărului uman.
Pentru autorul Istoriei bucuriei , adevăratele bucurii sînt cele „de pe
drumul spre nicăieri” : adică bucurii care nu sînt subjugate unei naratiuni
principale a progresului sau dezvoltării; bucurii care nu sînt fondate pe
asteptarea la schimbarea radicală sau despărtirea de – desi în consonantă
cu ameliorarea – singurului loc sau singurei planete pe care o stim.
Bucurii pentru aici si acum, care nu au ca scop o anumită destinatie si sînt
constiente de conditia noastră de chiriasi pe pămînt sînt singura utopie pe
care putem să o revendicăm impartial .
Edward Young crede că Moartea nu e ceva de groază decît în ce
împarte cu plăpînda Viată;/ Nici Viata adevărată bucurie nu-i, ci Moartea
o sporeste (apud A.P.).
Umbra mortii inevitabile ne potentează bucuria, iar poezia, bucuria
creatiei ne însoteste în camerele nuptiale ale încîntării si împăcatei bucurii.
Poezia este cămara bucuriei. În Mahabharata citim: „Sănătatea, lipsa de
datorii, rămînerea în tară, relatiile cu oamenii cumsecade, un mijloc de trai
sigur, o sedere neprimejduită: sase bucurii ale lumii celor vii”. La care
îndrăznim să adăugăm pe a saptea: poezia.
