Cassian Maria SPIRIDON
RISIPIRE SI IROSIRE ÎNTRU POEZIE
Spune Lucian Blaga, într-un poem publicat în „Steaua”, nr. 12/dec. 1960: „Orice început se vrea fecund,/ risipei se dedă florarul”. De altfel, în culegerea de aforisme Elanul insulei îsi argumentează versurile: „Singura exceptie – În toate Natura procedează după principiul maximei economii. Ea acceptă principiul infinitei risipe numai în avantajul semintelor”. La o astfel de risipă supune poezia pe poet. Versurile sînt semintele din care se întrupă poemul. Poetul îsi înaltă piramida operei în tot lungul zilelor sale, precum vechii faraoni ai Egiptului, care, de la întronare pînă la ultima suflare îsi clădeau locul învesnicirii, irosindu-si întreaga avutie a anilor întru finalizarea la timp a regescului mormînt.
Poetul se topeste, se iroseste în poezie precum o lumînare care luminează, fiind, cum spune Ion Barbu, trup si hrană siesi; lumina care purcede de la lumînare este si irosirea ei întru aceasta. Izvorul de lumină prin care se autodevoră este si irosirea ei întreagă. Asa cum putem citi într-o strofă din orficul poem Missa solemnis a Magistrului din Ticău: „La ce să se jelească aceea ce-a fost ceară/ obscură si inertă, sortită consumării,/ cînd razele plecate din sine în afară/ lumină sînt si viată, din moartea lumînării?”.
La fel poetul, încetul cu încetul, vers după vers se iroseste.
Într-un scurt eseu, Mitul lui Demiurgos („România literară”, nr. 33/ august 1972) Magistrul din Ticău considera poezia de esentă demiurgică si implicit, actul poetic un dat prin excelentă creator. Cu îndreptătire atentionînd că „poetul nu are conditia, în fond, destul de umilitoare, a unui subiect care în stare de transă îsi reactualizează amintirea ideilor perfecte cu care ar fi fost în contact în fabuloase vieti anterioare, nici aceea, tot atît de putin nobilă, a unui receptacul de mesaje provenite de la o sursă care, fie că este exterioară sau interioară, rămîne la fel de iratională si tiranică; nici pe aceea de oglindă sau placă fotografică, după cum nu poate fi asemănat nici cu copilul care într-o fericită inconstientă produce efecte artistice jucîndu-se cu elementele limbajului”. Si motivează: „... Poetul, fiind cu totul om, el nu dă viată printr-un gest scutit de efort si dintr-un nimic indiferent, ci din chiar fiinta sa, cu pretul consumării ireversibile a propriei substante. Exultanta de a ivi un Cosmos trebuie, în mod implacabil si în virtutea unui just echilibru al Firii, onorată prin combustionarea sinelui, cu suferinta pierderii de sine, si tocmai prin această pierdere Eul devine Univers, cîstigîndu-se în chip deplin.
Existenta poetică este prin ea însăsi creatoare, nota sa definitorie fiind puterea de a da viată, natura ei intimă conectînd în poezia ca fapt ireductibil la vreun alt element. Raportul dintre creator si opera este asemănător cu acela dintre lumînarea care arde si emanatia luminoasă: emanatie care nu stă într-un raport simplu de efect-cauză cu sursa ori faptul arderii, ci este prelungirea de un superior principiu, a ceva ce altminteri nu-i decît o substantă amorfă si opacă, expansiunea ca Univers infinit, descoperit si descoperitor a ceva ce este si nu este masa de ceară a sursei. Această expansiune luminoasă si iluminantă e starea de exultantă supremă a spiritului, dar si de iremediabil, consumare a fiintai sale”.
Într-un aforism, din aceeasi culegere, Lucian Blaga definea poetul drept un donator de sînge la spitalul cuvintelor.
Pentru mistici, marea lor înăltare este cînd se simt devorati de Dumnezeu.
Poetul la rîndu-i este devorat prin fiecare poem, scris de pana inimii sale, direct pe pielea sufletului.
Cînd poetul ti se comunică, cînd intri în comuniune cu opera lui, ai parte de euharistie, gusti din carnea si sîngele poeziei, una care supravietuieste creatorului ei, ce s-a irosit întru ea.
Viitoarele numere vor avea ca temă:
2011 – Poezie si soartă; Poezie si destin
2012 – Poezie si inspiratie; Poezie si transpiratie; Poezie si muză; Poezie si trudă
2013 – Poezie si urît; Poezie si frumos; Poezie si imposibil; Poezie si posibil
