Intre primii care încearcã a
fixa raportul existent între poezie si adevãr este Aristotel,
în Poetica sa, unde, în capitolul IX (1451 b), precizeazã
“cã datoria poetului nu e sã povesteascã lucruri întîmplate
cu adevãrat, ci lucruri putînd sã se întîmple
în marginile verosimilului si ale necesarului” si expliciteazã,
în continuare: “într-adevãr, istoricul nu se deosebeste
de poet prin aceea cã unul se exprimã în prozã
si altul în versuri (de-ar pune cineva în stihuri toatã
opera lui Herodot, aceasta n-ar fi mai putin istorie, versificatã
ori ba), ci pentru cã unul înfãtiseazã fapte
aievea întîmplate, iar celãlalt fapte ce s-ar putea
întîmpla”. Prin aceastã definitie, Aristotel va motiva
de ce poezia este mai filosoficã si mai aleasã decît
istoria, deoarece “poezia înfãtiseazã mai mult universalul,
cîtã vreme istoria mai degrabã particularul”. Poetul
trebuie sã lucreze dupã “legile verosimilului si ale necesarului”,
ne învatã Stagiritul.
Shakespeare, în Visul unei nopti de varã, prin gura lui
Theseu, în actul cinci, ne spune: “
Poetu’,-n minunata lui betie,
Pãmînt si cer cuprinde-ntr-o privire,
Si-acelor lucruri vesnic nestiute,
Cu pana le dã trup si-nfãtisare;
Nãlucii plãmãdite din vãzduh,
El poate sã îi dea sãlas si nume.
Poezia are toate drepturile, inclusiv de a spune adevãrul. Si,
la fel, mistificãri oricîte; ea “dispune neîngrãdit,
dupã bunul ei plac, de suferintã si dorintã - de plãcere
si durere - de eroare si adevãr - de sãnãtate si maladie”
(Novalis). Si toate acestea au drept tintã ridicarea omului peste
propria conditie.
Intr-o scrisoare cãtre Schiller, Goethe afirmã: “Poezia
stie sã dea drept adevãratã o idee falsã, deoarece
apeleazã la sentimente”. Poarta prin care avem acces prin poezie
la adevãr este deschisã doar celor gata a vibra sufleteste
la trãirile poetului.
împãrãtia nemãrginitã a spiritului
apartine poeziei si, în consecintã, pentru Hegel, în
Estetica sa, “sarcina principalã a poeziei este aceea de a ne face
sã simtim puterile vietii spirituale si, în general, valurile
suitoare si coborîtoare ale pasiunilor si sentimentelor omenesti
ori ceea ce trece linistit prin fata contemplatiei, împãrãtia
atotcuprinzãtoare a reprezentãrilor, faptelor, actiunilor,
destinelor omenesti, agitatia acestei lumi si guvernarea divinã
a lumii. Astfel a fost poezia si mai este încã învãtãtoarea
universalã si pretutindeni prezentã a genului uman”. Tot
autorul Fenomenologiei spiritului considerã gîndirea “numai
o conciliere a adevãrului si a realitãtii în gîndire”,
pe cînd “creatia si plãsmuirea poeticã sînt însã
conciliere a acestora în formã - desi numai reprezentatã
de spirit - a unui fenomen real”.
Hegel, pornind de la faptul cã poezia este singura capabilã
sã epuizeze în maniera cea mai profundã “întreaga
bogãtie a cuprinsului spiritual”, crede îndreptãtit
sã cearã poetului a dota “materialul pe care îl înfãtiseazã
cu cea mai adîncã si mai bogatã în continut viatã
interioarã”.
Considerînd cã atributul principal al poeziei este “o
emotie caracterizatã prin forta expresivã spontanã
pe care o dezlãntuie”, Valéry nu crede cã misiunea
poetului s-ar limita la încercarea acelei senzatii. Si expliciteazã:
“Expresiile provenite din emotii nu sînt decît în mod
accidental pure, ele poartã cu sine multe reziduuri, contin numeroase
defecte al cãror efect ar fi sã tulbure dezvoltarea poeticã
si sã întrerupã rezonanta prelungitã pe care
trebuie sã o provoace, în final, într-un suflet strãin.
Cãci dorinta poetului, dacã tinde spre culmile artei sale,
nu poate fi alta decît aceea de a introduce un suflet strãin
în divina duratã a vietii sale armonice, în timpul cãreia
se compun si se mãsoarã toate formele si de-a lungul cãreia
se schimbã rãspunsurile tuturor puterilor sale senzitive
si ritmice”.
Pentru poet, tot ceea ce pare inutil omului pragmatic, de la accidente
de limbaj si idei ciudate la disperãri si crunta plictisealã,
lucruri si fapte ignorate, uitate, eliminate ca un balast inutil pentru
viata cea de toate zilele, sînt necesare, sînt adunate si transfigurate,
prin arta sa, în adevãruri ale inimii.
Poetii scriu, poate, numai spre a se cunoaste pe sine, nimic mai mult,
dar, prin poemele lor, noi, cititorii, avem acces la mai adîncul
nostru si/sau la mai înaltul (cum spune Goethe), si, nu-i asa (!?),
la supremul adevãr, ce ni-l transmite poemul pe cãi numai
de suflet cunoscute.
Poetii, prin poezia lor, nu vor decît sã emotioneze, iar
mãretia poetilor, ne spune Paul Valéry, e una singurã,
“sã prindã cu ajutorul cuvintelor ceea ce în spiritul
lor a fost doar întrevãzut”.
Poezia nu spune nimic, ci doar sugereazã. Oricîte minciuni
am afla în poezie (ce minciunã mai mare ca metafora am putea
afla dacã ar fi cercetatã la rece?!), oricîte ocoluri,
ascunzisuri, încifrãri, exprimãri irationale ar cuprinde,
ea va afirma întotdeauna adevãrul cel viu al sufletului. Pentru
Goethe, sansa de a fi poet este asiguratã “de simtirea vie si de
capacitatea de a o exprima”.
Creatia poeticã autenticã este expresia cea mai adecvatã
de exprimare a unei fiinte vii, este aidoma acesteia, se complinesc.
Indiferent cît de adevãrate sau/si mincinoase sînt
cele însiruite în poem, poeziei îi incumbã obligatia
de a fi vie si atunci, sigur, va fi si adevãratã.
