Poezia e bucurie a inimii si încîntare
sufleteascã, o suferintã dureros de dulce, o luminã
ce naste din luminã. La Eminescu, acel punct, mult mai slab ca boaba
spumei, se desprinde din întunericul primordial, din Haos spre a naste
lumea, lunã, soare si stihii, toate în roiri luminoase izvorînd
din infinit,/ Sunt atrase de viatã de un dar nemãrginit. Într-o
variantã din La steaua vom afla: Cã tot ce naste-n Univers/
Aceea si declinã,/ De-ar înceta totul în mers,/ S-ar naste
luminã, luminã.
Drumul poeziei este acelasi cu drumul luminii, cu drumul gîndirii,
al iluminãrii interioare ca în Oda (în metru antic): De-al
meu propriu vis: mistuit mã vaet,/ Pe-al meu propriu rug, mã
topesc în flãcãri.../ Pot sã mai reînviu
luminos din el ca/ Pasãrea Phoenix? Iar într-o variantã
la Scrisoarea a V-a, lumina si libertatea sînt îngemãnate:
Si-n acel moment de tainã cînd s-ar crede cã-i ferice/
Poate-ar învia în ochiu-i lumii cei antice,/ Si în sufletul
lui tînãr oceanul ar strãbate,/ Ar da Soarelui luminã
si libertate.
La fel, Dumnezeul iubirii îl smulge pe poet din neguri, din noaptea
nefiintei: sufletu-mi în vecie-i atras de-a ta chemare,/ Din noaptea
nefiintei înfiorat apare (De cîte ori iubito...); Atunci te chem;
chemarea-mi asculta-vei?/ Din neguri reci plutind te vei desface? (Sonete,
III). Ce asteaptã, ce cere iubitei poetul: noaptea candelã
s-aprinzi/ Iubirii pe pãmînt. (Pe lîngã plopii
fãrã sot).
De acolo, din Înalturi, Demiurgul risipeste din preaplinul sãu,
peste întunericul existentei, Atîta foc, atîta aur/ s-atîte
lucruri sfinte/ peste întunericul vietii/ Ai revãrsat Pãrinte
(Luceafãrul – o variantã).
Ce-i inspiratia pentru poet, decît strã-luminare. O i-luminare
ce leagã, dupã puterea harului, cuvîntul de cuvînt.
Stim cu totii, la început era Cuvîntul si Cuvîntul era
Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvîntul. Acesta era întru început
la Dumnezeu – asa cum scrie în Evanghelia dupã Ioan (1,1-5).
Si tot aici aflãm: El era viata si viata era lumina oamenilor. Si
lumina lumineazã în întuneric si întunericul nu
a cuprins-o.
Din lumina oamenilor nasc cuvintele poetului, care se asazã în
vers, versul în poezie si astfel adunate lumineazã inima.
Inspiratia este un dar al Muzelor, în viziunea lui Hesiod, poetul din
Ascra, o solie a cerului pentru Platon care, în Ion, într-un
pasaj din acest dialog ne spune: „Zeul care ia mintile poetilor, se slujeste
de ei, asa cum se slujeste de profeti si de ghicitorii cei dumnezeiesti,
pentru ca, ascultîndu-i, sã ne dãm seama cã nu
acestia spun cuvintele vrednice de luare aminte, – ei, ale cãror minti
sînt rãtãcite – ci cã zeul însusi e acel
ce le rosteste si prin gura lor grãieste cãtre noi”. Viziune
apropiatã de cea a filosofului atomist, care socoate talentul mai
presus de trudnicul mestesug; încît, sever, Democrit alungã
din Helicon pe poetii teferi la minte, precum propune Platon, mai tîrziu,
dar cu alte motivatii.
Stagiritul, mai echilibrat, crede cã indivizii înzestrati cu
darul armoniei si al ritmului, desãvîrsindu-si putin cîte
putin improvizatiile, au dat nastere poeziei. Drept pentru care, în
Poetica sa apreciazã mai potrivit darul poetic în indivizii
armonios înzestrati decît în exaltati. Si Aristotel motiveazã:
cei dintîi sînt fãcuti sã se adapteze oricãrei
situatii, cîtã vreme ceilalti sînt iesiti din fire.
Horatiu se aratã încrezãtor si-n poetul înzestrat
si în cel inspirat, cum aflãm dintr-o Satirã: „doar nu-i
destul sã ticluiesti orice fel de vers, nici n-ai sã socotesti
poet pe cine, ca mine, potriveste vorbe asemenea celor de toate zilele. Numai
cui are însusirile deosebite, minte dumnezeiascã si gurã
fãcutã sã cînte lucruri mãrete, numai aceluia
se cuvine cinstea numelui de poet!”
Si totusi, înzestrarea, care-i harul dat de pronii, nu mai putin i-luminarea
ce pogoarã peste poet sînt ca o luminã taboricã,
strãlucitoare si fãrã umbrã, neagresivã,
în totul beneficã. Numai asa poate fi poezia, cum spune Crezul,
luminã din luminã pentru sufletele însetate.
