Melancolia este cea care poartă inima celui care a scris Odă (în metru
antic), ea este cîntec al gîndirilor, tezaur pe care, aflăm din
manuscrisul eminescian 2958, nu l-ar da pe orgiile împăratilor romani.
Pe de altă parte, clinic, melancolia este definită ca o stare morbidă caracterizată
îndeosebi de tristete si pierderea poftei de viată, timpul trăit fiind
încetinit, înghetat prin inhibarea gîndirii. Sub clipa
neagră a tristetii îsi află un bun adăpost si îndestulată hrană
sufletească melancolia. Si unde aflăm din abundentă tristete, nostalgie,
o apăsare a inimii-n durere… în lirică – în marea poezie lirică!
Nu se declară poetul un El Desdichado (Dezmostenitul) al sortii? Nu se plînge
Gérard de Nerval în poemul cu acelasi titlu: „Singura-mi stea
e moartă si-n luthu-mi constelat/ Soarele negru-al palei Melancolii se-nchină!”
Părintele Bisericii, Origene, credea că melancolia predispune la porniri
diavolesti: Melancolia balneum diaboli…
Teoria melancoliei se naste, în opinia lui Jean Starobinski, „în
momentul cînd filosofii si medicii se decid să explice frica, tristetea,
tulburările mintii printr-o cauză naturală capabilă să înlăture orice
interpretare mitică”. Si totusi, nici în aceste conditii mitologia
noptii, ce a însotit bila neagră (sediul melancoliei după primii „fiziologisti”,
teoreticieni ai celor patru umori – cîte una pentru fiecare dintre
cele patru temperamente umane), nu va fi părăsită. Calitătile fizice si fortele
ei morale (ale bilei negre, n.n.) sînt, după Starobinski, un postulat
al imaginatiei, ce transpune în materie atributele divinitătilor ostile.
Epocă de aur a melancoliei pare a fi fost Renasterea; aceasta, gratie lui
Marsilio Ficino, dar si platonicienilor trăitori în secolul al XVI-lea
la Florenta. Pentru Ficino ea este un apanaj exclusiv al poetului, al artistului,
al marelui print si, mai cu seamă, al adevăratului filosof – cum subliniază
criticul de la Geneva în Melancolie, nostalgie, ironie.
Scolar al Melancoliei se declară Charles d’Orléans, dar si prizonier
al ei: Aici prins, aici arestat/ Prea strîns mă legi/ Melancolie,/
Din ce în ce mai rău. Fapt ce-l determină pe Starobinski, în
cartea mentionată, să afirme: „Destinul poetului este de a retrăi în
sens figurat o captivitate pe care a cunoscut-o prea bine în sens propriu.
Închisoarea lui se transformă adeseori într-o mănăstire, iar
tristetea capătă aspectul unei vagi devotiuni”.
La Joachim du Bellay tristetea dă nastere cîntecului si poeziei: „Nu
cînt (Magny), îmi plîng tristetile,/ Sau, ca să spun mai
bine, plîngînd le cînt,/ Cu toate că, plîngîndu-le,
adesea le încînt:/ Iată de ce (Magny) eu cînt zi si noapte”.
„Melancolia, aflăm din primul capitol al volumului Melancolie, nostalgie,
ironie, apelează la cîntec nu pentru că e creatoare ea însăsi;
ea stabileste deficitul (lipsa de spatiu sau spatiul fără «orient»),
al cărui cuvînt melodios devine, în acelasi timp, compensatia
simbolică si traducerea sensibilă, abolind sensul cuvintelor în aparentul
nonsens al «frazei» muzicale, organizînd un spatiu propriu
care, pentru constiinta prizonieră, este făgăduinta unei deschideri, iar
pentru constiinta rătăcitoare, cucerire ritmată a unui orizont rămas pînă
acum amorf si irespirabil”.
Luna, melancolica regină a noptii, veghează tristetea sfîsietoare a
poetilor, nu mai putin disperarea si desertăciunea ce apasă inima acestuia:
„Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,/ Prin care trece albă
regina noptii moartă./ O, dormi, o, dormi în pace printre făclii o
mie/ Si în mormînt albastru si-n pînze argintie,/ În
mausoleu-ti mîndru, al cerurilor arc,/ Tu adorat si dulce al noptilor
monarc!/ Bogată în întinderi stă lumea-n promoroacă,/ Ce sate
si cîmpie c-un luciu văl îmbracă;/ Văzduhul scînteiază
si ca unse cu var/ Lucesc zidiri, ruine pe cîmpul solitar./ Si tintirimul
singur cu strîmbe cruci veghează,/ O cucuvaie sură pe una se asează,/
Clopotnita trosneste,/ în stîlpi izbeste toaca,/ Si străveziul
demon prin aer cînd să treacă,/ Atinge-ncet arama cu zimtii-aripei
sale/ De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale./ Biserica-n ruină/ Stă
cuvioasă, tristă, pustie si bătrînă,/ Si prin ferestre sparte, prin
usi tiuie vîntul –/ Se pare că vrăjeste si că-i auzi cuvîntul
–/ Năuntrul ei pe stîlpii-i, păreti, iconostas,/ Abia conture triste
si umbre au rămas;/ Drept preot toarce-un greier un gînd fin si obscur,/
Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur.// (…)// Credinta zugrăveste
icoanele-n biserici –/ Si-n sufletu-mi pusese privelistile-i feerici,/ Dar
de-ale vietii valuri, de al furtunii pas/ Abia conture triste si umbre-au
mai rămas./ În van mai caut lumea-mi în obositul creier,/ Căci
răgusit, tomnatec, vrăjeste trist un greier;/ Pe inima-mi pustie zadarnic
mîna-mi tiu,/ Ea bate ca si cariul încet într-un sicriu./
Si cînd gîndesc la viata-mi, îmi pare că ea cură/ Încet
repovestită de o străină gură,/ Ca si cînd n-ar fi viata-mi, ca si
cînd n-ar fi fost./ Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost/ De-mi
tin la el urechea – si rîd de cîte-ascult/ Ca de dureri străine?…
Parc-am murit de mult.” (Melancolie, M. Eminescu).
Edgar Allan Poe, în Principiul poetic, statutează: „Considerînd
deci Frumusetea ca fiind domeniul meu, următoarea mea grijă se referea la
tonul manifestării sale supreme, iar toată experienta mea arată că acest
ton este cel al tristetii. Frumusetea de orice fel, în forma ei supremă,
tulbură întotdeauna sufletul sensibil pînă la lacrimi. Melancolia
este deci cel mai legitim dintre toate tonurile poetice”.
Comentînd în Cerneala melancoliei un poem al lui Charles d’Orléans
– bun cunoscător al profundei legături dintre melancolie si poezie, Starobinski
îl consideră: „o reverie, în care gratiosul balet al figurilor
conventionale si distante s-a dezvoltat într-o succesiune de simboluri,
la care poetul participă mai intim decît de obicei. Un ciudat continut
trăit si imaginat vine să locuiască aceste forme, pe care poetica alegoriei
a început să le reducă la profiluri exterioare. Pentru prima oară,
poate, în literatura Occidentului, melancolia se găseste aici în
mod expres legată de imaginea profunzimii”.
Iată poemul: „Din putul adînc de-a mea melancolie/ Nu contenesc să
scot apa Sperantei,/ Setea de liniste mă face s-o doresc,/ Cu toate că adesea
o găsesc secată.// Un timp, o văd clară si străvezie,/ Iar apa rea si tulburată,/
În putul adînc de-a mea melancolie/ Nu contenesc să scot apa
Sperantei.// Din ea îmi fac cerneală ca să scriu/ Si-atunci cînd
scriu, cu inima-mi cernesc,/ Norocul vine să îmi rupă foaia,/ Si-aruncă
totul cu mare felonie/ În putul adînc de-a mea melancolie”.
Melancolia pare a fi izvorul din care se scoate apa sperantei, totodată e
cerneala folosită la scrierea poemului – este izvorul de nesecat al poeziei
lirice prin care, ca să-l cităm pe autorul Relatiei critice, „poetul transformă
imposibilitatea de a trăi în posibilitate de a spune… melancolia devenită
cerneală se transformă, în sfîrsit, în argint de oglindă,
gratie căruia imaginea străluceste. Întunecimea cea mai densă opune
luminii o suprafată din care ea se răsfrînge, luciferiană, ca dintr-un
al doilea izvor”.
