Mortalitatea intra în seria fenomenelor naturale, la fel ca natalitatea, nuptialitatea etc. Moartea se înscrie în seria întîmplarilor firesti, dupa o lege naturala, statistic, la fel ca nasterile, ambele de o profunda banalitate. Si totusi, individual este o drama, o tragedie familiala. Misterul mortii pare de nedescifrat si de necomparat cu toate celelalte evenimente ale vietii. Este „un mister reprezentînd un eveniment efectiv, ceva metaempiric, cum precizeaza Vladimir Jankélévitch, în Tratat despre moarte , survenind în mod familiar în cadrul empiriei, iata fara îndoiala toate simptomele miracolului, cu o dubla rezerva totusi: taumaturgia letala nu constituie o revelatie pozitiva, nici chiar o metamorfoza benefica, ci înseamna disparitie si negatie; contrar aparentelor feerice, ea nu reprezinta un cîstig, ci o pierdere: moartea e un vid ce se sapa brusc în plina continuare a fiintei; existentul devenind deodata invizibil, ca printr-o prodigioasa ocultare, se prabuseste într-o clipa în trapa nefiintei. Iar pe de alta parte, un astfel de «miracol» nu este o întrerupere rarisima a ordinii naturale, o schimbare exceptionala în desfasurarea existentelor; nu: acest «miracol» e în acelasi timp legea universala a oricarei vieti, e destinul ecumenic al creaturilor; în felul ei, prin excelenta miraculos, feeria mortii este o feerie pe de-a-ntregul naturala; moartea e literalmente «extra ordinem», pentru ca ea apartine într-adevar unui cu totul alt ordin decît interesele empiriei si afacerile marunte ale intervalului; si totusi nimic nu se afla mai mult ca ea în ordinea lucrurilor!”

E o ordine extraordinara , desi un fapt divers, nu seamana cu nici unul dintre cele curente, pe cît de firesc e sa se întîmple, pe atît sîntem de surprinsi cînd brusc se manifesta; este un soc si un cutremur în fata definitivului, a implacabilului ce se napusteste asupra fiintei; cu toate ca n-a fost nimeni sa traiasca vesnic si nici unul sa nu fi închis ochii într-o zi, pentru totdeauna. Pe cît de rationala pare nemurirea, pe atît de necesara si de neacceptat, de neînteles se prezinta extinctia.

Cu totii sîntem constienti ca vom muri, dar, cum spune Eugen Ionescu în Regele moare , fiecare dintre noi este primul care moare si am putea adauga: este o experienta inevitabila si irepetabila.

Cum observa Jankélévitch, banalitatea vesnic noua a fiecarei morti e lipsita de analogie cu foarte vechea noutate a dragostei , desi poetii au legat totdeauna pe Eros si Thanatos, le-au aflat mereu puncte de intersectare, imaginatia lor a vazut de multe ori în dragoste un semn al mortii, totul sub semnul magic al metaforei, un Ariel proteicsi prolific. Poetii, se pare, totusi stiu ceva…

Exista un aici sau dincoace si un acolo sau dincolo, un aici al vietii si un dincolo al împaratiei mortii.

Fenomenul letal intra în atributele stiintei, misterul mortii tine de religie.

Moartea, acceptam cu totii, este ceva ce li se întîmpla numai celorlalti, gînd nebunesc încurajat de indeterminarea clipei noastre fatale. Adevarul mortii este unul opac, de nepatruns, la care avem acces doar în acea clipa ultima, fara a-l putea comunica nicicum celor care ramîn.

Cînd ne moare cineva apropiat, descoperim concret ca moartea exista si pentru noi. „Într-un cuvînt, omul lovit de nenorocire ia de acum înainte moartea în serios . Si, desi lucrul pe care tocmai l-a aflat nu e un secret exprimabil, nici o descoperire inedita, nici o informatie suplimentara, nici, în general, o notiune în plus la activul cunoasterii noastre, putem descrie trei aspecte ale îmbogatirii pe care o reprezinta pentru noi faptul de a constientiza misterul. Vom distinge aici Efectivitatea, Iminenta si Implicarea personala” (V.J.).

Loviti direct de disparitia celui drag, întelegem nu doar rational, cunoastem direct emotional, cu sufletul, cu întreaga noastra alcatuire absurditatea patetica a mortii, simtim cu durere, pîna în strafundul inimii, tragicul mortii.

Moartea, care se afla tot timpul la viitor, este ultimul viitor al vietii. Un viitor ce are un prezent nesigur pentru fiecare, cînd soseste, soseste întotdeauna pentru prima oara , si, cum este de asteptat, ne gaseste în mod inevitabil nepregatiti (V.J.). Nu spune poetul: Cît esti de grabita, zeita cruda ! ? Toti ne ratam sfîrsitul, luati totdeauna prin surprindere nu ne ramîne decît sa improvizam . Desi muribundul este sigur ca evenimentul e aproape, soseste.

Moartea personala si moartea unei terte persoane nu-i totuna. Aici ne aflam pe paliere diferite, la un palier tragedia, la altul indiferenta. „Moartea este pentru mine sfîrsitul a tot, sfîrsitul total si definitiv al existentei mele personale si sfîrsitul întregului univers, sfîrsitul lumii si sfîrsitul istoriei; sfîrsitul timpului meu vital reprezinta pentru mine sfîrsitul timpurilor, tragedia metafizica prin excelenta, tragedia de neconceput a anihilarii mele; însa moartea celuilalt reprezinta pentru mine un incident dintre cele mai obisnuite; si invers, moartea mea nu înseamna o catastrofa prea mare pentru universul însusi; e un fapt divers imperceptibil si o disparitie indiferenta ce nu tulbura cu nimic ordinea generala, nu întrerupe cu nimic cursul normal al lucrurilor; locul ramas vacant în plenitudinea universala este de îndata ocupat; mîine dimineata postasul va aduce corespondenta la ora obisnuita; noi murim, dar spectacolul continua; la cinci minute dupa accident, multimea s-a împrastiat deja, iar circulatia, care e continuare, si-a reluat cursul normal pe bulevard” (V.J.).

Fenomenul mortii este unul ecumenic , se întîmpla tuturor, oriunde, oricînd; cu toate acestea nu-si pierde stranietatea, misterul; în cazul fiecaruia are un caracter de maxima intimitate si stricta specificitate.

Vom muri singuri, ne atentioneaza Pascal. Împartasania e o neputincioasa cale de a rupe valul solitudinii, de a nu fi lasati singuri sau total parasiti în aceasta ultima calatorie spre nu se stie unde.

Moartea celui drag este aproape ca a noastra, ne învata sa întelegem ce ne asteapta. Moartea parintilor este un salt de la mediat la imediat, noi urmam, e drept, cîndva, dar sigur. Nu mai avem paravanul genitorilor, privim direct în fata neantul. Ne aflam constant înaintea mortii personale, nu avem acces la în timpul si nici la dupa . Pentru fiecare nasterea e defectiva de viitor si moartea de trecut. „În vîrful ascutit al clipei mortale, orice distanta spatiala si orice îndepartare temporala se anuleaza” (V.J.). Moartea ne anihileaza timpul si spatiul, totul încremeneste, timpul mort si-ntinde trupul si devine vesnicie (Eminescu).

Dincoace si dincolo se întretaie în vîrful ascutit al clipei supreme, e tot ce stim, mai departe se întinde cîmpul vast al alegoriilor. Ca Sfîntul Augustin, întrebat despre timp, am putea spune ca, daca nu ma întrebi ce-i moartea, stiu ce este, daca ma întrebi, sigur nu mai stiu.

Cu totii încercam a medita asupra mortii , avem ilustre exemple, de la dialogurile platoniciene la Biblie si Imitatio Christi . Se dovedeste a fi o meditatie goala, cadem în reverie, coboara peste noi melancolia, domeniu în care poetii par a se pricepe mai bine decît înteleptii. Cum nu poti vedea o absenta, nu poti gîndi moartea, neantul.

Pus a medita asupra mortii, omul „se surprinde cu groaza gîndindu-se la altceva si, desigur, la ceva ce poate fi gîndit. Daca nu vrea sa se preschimbe în meditatie asupra vietii, meditatia asupra mortii pare a nu avea alta alegere decît între siesta si angoasa: între un mod de a visa ce echivaleaza cu un mod de a dormi si, de cealalta parte, un mod agnostic de a trai; caci angoasa este confuzia unei constiinte care a încercat sa gîndeasca moartea asa cum gîndesti un continut finit si care se retrage, înnebunita si descumpanita, din fata acestui monstru” (V.J.). Si totusi, ne spunem: Memento mori ! Vai ! aminteste-ti ca vei muri ! Din toate ramîne o interjectie: Vai ! Cum aflam în poemul lui César Vallejo, Masa : „La sfîrsitul bataliei, si cînd a murit luptatorul, un om s-a apropiat de el/ si i-a spus: «Nu muri, te iubesc din tot sufletul!»/ Dar cadavrul, vai! a continuat sa moara.// S-au apropiat doi si i-au repetat: «Nu ne lasa! Curaj! Întoarce-te la viata!»/ Dar cadavrul, vai! a continuat sa moara.// Au alergat la el douazeci, o suta, o mie, cinci sute de mii,/ implorînd: «Atîta dragoste, si ea sa nu poata nimic împotriva/ mortii!»/ Dar cadavrul, vai! a continuat sa moara.// L-au înconjurat milioane de indivizi,/ cu o rugaminte comuna: «Ramîi frate!» /Dar cadavrul, vai! a continuat sa moara”…

Pecetea tainei îmbraca evenimentul fatal, este de nedescifrat. Cadem în vorbaria goala, în divertismentul ce ne deturneaza de la a ne gîndi propriul sfîrsit, fapt condamnat de Pascal. Fericirea echivaleaza cu preocuparea de a cultiva placerea; dar vine îngrijorarea ce contrabalanseaza constiinta vinovata a placerii. Nepasarea frivola si grija convietuiesc, angoasa, angoasa ultima ne sapa în suflet în tot lungul timpului.

Moartea este boala suprema a sanatatii: „Normala si psihologica deopotriva, mortalitatea e boala tuturor bolilor, boala bolnavilor si a oamenilor sanatosi, boala celor ce «au ceva» si boala celor ce nu au nimic si nu simt nici o durere nicaieri, boala celor ce vor muri la treizeci de ani si boala celor ce vor muri de batrînete la nouazeci de ani; moartea este boala sanatatii!” (V.J.).

Moartea, la fel ca dragostea, este un bun al tuturor. Grija mortii este una metafizica, altele, mai importante ne preocupa, cariera, întîlnirea cu iubita, supararile si/ sau bucuriile curente; cît despre moarte, ea este difuza, o boala abia perceptibila ce lucreaza pîna la aflarea nefericirii universale. Vorbind despre viata aflam, la capatul ei, obligatoriu extinctia. Viata vorbeste despre moarte pe toate caile si tot timpul. Cum spune Vladimir Jankélévitch: „Totul îmi vorbeste despre moarte… dar indirect si pe ocolite, prin hieroglife si subîntelesuri. Viata înseamna epifania mortii, dar aceasta epifanie e alegorica, nu tautegorica; trebuie sa stim sa întelegem aluziile”.

Poezia e cea care deschide pecetea lasînd-o intacta, deschide portile tainei, ele ramînînd în acest timp neatinse. Totul vorbeste despre viata, implicit, totul vorbeste despre moarte, dar prin gura poetilor.

Tacerea e o buna stiinta, ce ne ajuta la evitarea ipseitatii mortii. Diferenta între materie si moartea fiintei o aflam în: materia nu este vie, mortul nu mai este viu.

Divinitatea este solul din care cotorul fiintei îsi extrage seva. Moartea este negarea fiintei, este nefiinta; scopul vietii nu este caderea în nefiinta. Ne întrebam totusi, ca în Ecleziast, La ce bun? Zadarnicie pare a fi totul, peste tot se-ntinde geniul mortii , cum spune poetul în prima lui Satira . Ne asteapta un dincolo ce ne îndeamna la reflectie metafizica. Da-ului creatiei i se opune Nu-ul mortii, generatorului disperarii tragice; cu cît folos? – în fata negatiei neîntrerupte.

În a continua supravietuirea, „Dumnezeu, iubirea, libertatea ne servesc pentru a garanta prelungirea, conferind, tocmai prin aceasta, un fel de pozitivitate neantului mortal. Moartea nu devine obiect al speculatiilor excitante si al perplexitatii fecunde decît atunci cînd speranta în Dumnezeu, fagaduintele dragostei, viitorul libertatii restituie un viitor încetarii fiintei, „umplu cu fiinta vidul nefiintei, neutralizeaza negatia mortala prin tripla lor afirmatie si Nu-ul mortal prin triplul lor Da” (V.J.).

Tacerea divina tine de inefabil, tacerea mortala tine de indicibil, de inexprimabil. În una îsi afla izvor poezia, în cealalta îi seaca. „Poezia sau creatia suscitata în noi de inspiratia inefabilului ne promite un viitor pasionant de poeme si de meditatii; caci acest mister înaripat nu trezeste decît gînduri înaripate; speranta, naivitate, început, levitatie – toate exprima natura primavaratica a inefabilului. Prin aceasta, moartea e absolut apoetica; toate proiectele, toate sperantele se aplatizeaza de ecranul impermeabil al absolutei «apoezii». – Inefabilitatea si indicibilitatea se înfasoara una pe cealalta cu tacere; dar ce contrast exista între aceste taceri! Tacerea inefabila constituie un preludiu la acea stare de vorbire si declanseaza si amorseaza cuvîntul poetic: asa este tacerea profetica, unde totul ramîne în suspensie, în asteptarea unei ere noi, asa e tacerea care anunta cînturi si poeme nesecate… Dar ce spun eu? Aceasta tacere e ea însasi deja poem si muzica, muzica implicita si poem tacit, ambele învaluite în profunzimea fecunda a haosului. Inspiratia care ne face sa vorbim, inspiratia care îi da poetului forta lirica a verbului, inspiratia care este insuflare a suflului vital contrazice deci expiratia mortala: nu marcheaza oare ultima suflare replierea fiintei în mutismul definitiv? Nu este cuvîntul o forma a afirmatiei ontice si vitale? Dumnezeu si moartea sînt deopotriva tacere si impun tacerea loc vacarmului lui homo loquax ; în sanctuar si în fata cadavrului, vorbaretii tac, iar guralivul îsi întrerupe discursul” (V.J.).

Dumnezeu, libertatea, dragostea sînt mereu inspiratoare întru poezie.

Eros, Algos si Hypnos sînt bune aproximari în a decela cîte ceva din misterul mortii, o cale de a poetiza moartea, încercare sisifica data poetilor pentru patrunderea tainei.

Moartea ne tensioneaza destinul, ne obliga a fi treji, a gîndi ca orice clipa poate fi oricînd ultima, cum ne sfatuieste Marc Aureliu. Cu spectrul acesta în fata învatam sa utilizam întelept timpul ce ni s-a dat: „Nu e pacat/ Ca sa se lepede/ Clipa cea repede/ Ce ni s-a dat?” ne-ntreaba poetul.

De interes pare a fi viziunea anticilor asupra mortii, pentru care moartea proprie nu-l priveste pe om nici înainte, el fiind înca viu, nici dupa, din simplul motiv ca nu mai exista nimeni pe care sa-l priveasca aceasta moarte. Doliul e o afacere ce nu-l priveste pe cel decedat. Înfaptuirea mortii e cea care ne transforma viata în biografie, îi da sens, o ordoneaza precum un magnet pilitura de fier, o asaza în lumina cruda a adevarului. Moartea ne obliga la demnitate.

Schimbarea ultima, cînd Thanatos ne trece Styxul, încheie definitiv, suprima sirul schimbarilor, al devenirii. E punctul final.

Miracolul mortii ne lasa totdeauna muti, viul care era în fata noastra a plecat fara a se misca din loc, în pat a ramas un cadavru. Duhul care îl anima brusc l-a parasit pe cel viu, a disparut pentru a lasa în loc o mîna de pamînt ce nu mai comunica, este surda la chemarea noastra plina de jale.

În Phaidon Platon ne promite ca ar exista ceva dincolo de aceasta viata. Vedem cît de senin Socrate îsi bea cucuta si continua linistit conversatia cu discipolii sai, de parca n-ar fi pentru ultima oara. Si totusi, în clipa ultima se întîmpla ceva, el tresari , e tresarirea mortala, cînd sufletul se desparte de trup ( soma – sema ). E acea sfînta tremurare de care pomeneau poetii: „Dragii mei, o sa ma joc odata/ Cu voi, de-a ceva ciudat./ Nu stiu cînd o sa fie asta, tata,/ Dar, hotarît, o sa ne jucam odata,/ Odata, poate, dupa scapatat.// E joc viclean de batrîni,/ Cu copii ca voi, cu fetite ca tine,/ Joc de slugi si joc de stapîni,/ Joc de pasari, de flori, de cîni,/ Si fiecare îl joaca bine.// Ne vom iubi, negresit, mereu,/ Strînsi bucurosi la masa,/ Subt coviltirele lui Dumnezeu,/ Într-o zi piciorul va ramîne greu,/ Mîna stîngace, ochiul sleit, limba scamoasa.// Jocul începe încet, ca un vînt./ Eu o sa rîd si o sa tac,/ O sa ma culc la pamînt./ O sa stau fara cuvînt,/ De pilda, lînga copac.// E jocul Sfintelor Scripturi./ Asa s-a jucat si Domnul nostru Isus Hristos/ Si altii, prinsi de friguri si de calduri,/ Care din cîteva sfinte tremuraturi/ Au ispravit jocul frumos.// Voi sa nu va mîhniti tare/ Cînd ma vor lua si duce departe/ Si-mi vor face un fel de înmormîntare/ În lutul afînat sau tare./ Asa e jocul, începe cu moartea” ( De-a v-ati ascuns… , Tudor Arghezi).

Sîntem permanent în lumea de aici, nici o fanta nu ne permite sa întrezarim lumea de dincolo, poezia se straduie a crea brese iluzorii în întunericul total. Permanent ne aflam la aceeasi distanta fata de moarte, pîna în ultima clipa a vietii, tineri sau batrîni, pîna cade ghilotina sîntem aici. Chiar de intervalul temporal tinde spre zero, metafizic ramînem la aceeasi distanta de neant.

Cunoastem si recunoastem ca sîntem vii, aflam ca cineva a trecut dincolo, dar nu stapînim, nu aflam nimic despre în timpul cînd a avut loc trecerea. Ca în creatie, vedem creatorul si cunoastem creatia, dar ce a fost, despre procesul din timpul creatiei nu stim nimic.

Nu exista nici un interval în care viata si moartea sa locuiasca împreuna.

Pentru suferinta avem rabdarea, pentru a înfrunta sfîrsitul ne trebuie curajul.

Montaigne are un eseu, filosofia înseamna a învata sa murim . Nu ne convinge. Poezia da.

Nu vom fi niciodata pregatiti pentru moarte, dar ar trebui sa fim gata oricînd s-o întîlnim. Condamnatul la moarte al lui Victor Hugo recunoaste: Nu sînt pregatit, dar sînt gata . Moartea da ultima lovitura, lovitura de gratie, vulnerant omnes, ultima necat (toate orele ne rod, însa ultima ne ucide).

Disperarea si melancolia ne însotesc pasii catre exit, ele sînt nesecate fluvii în care se scalda muza Melpomene.

Pe toate le putem retrai, nu la fel, dar aproape. Numai viata n-o putem retrai – are un drum ce urmeaza sageata univoca a timpului. Nu putem întineri, nu putem sa reluam viata de la zero sau din alt punct, o putem cel mult poezi dupa spusa stanesciana.

Nelinistea ce ne copleseste o aflam în finitudine, în acea clipa ce o traim fiecare pentru prima oara, dar care este si definitiv ultima. Nu putem spune ca ne perfectionam în arta de a muri.

Si-n ultima clipa, irezistibil ne întrebam: Si dupa aceea?, dar dupa, nu exista nici un dupa, e neantul. „Se arunca pamînt peste noi, spune Pascal, si asta pentru totdeauna”.

Nevermore e experienta care afirma sentimentul tragic al vietii ce ne bîntuie modernitatea. Dupa, ne asteapta oceanul cel negru al eternitatii.

Nu cerea Goethe clipei sa-si opreasca zborul? – dar ea a continuat sa zboare… Nimeni nu poate opri clipa. Tragedia despartirii definitive ne copleseste, este întruchiparea tragicului. Nu-i Berenice a lui Racine drama despartirii definitive? Nimic nu mai leaga cele doua lumi, se trece cu usurinta dincolo, dar niciodata invers. Dupa o astfel de boala nimeni nu se mai face bine.

Nu vom descifra neantul mortii în intervalul clipei finale, nu-l vom developa oricît am fi de atenti. Ne scapa întotdeauna. Nu e un secret, e un mister si misterele nu se lasa descifrate, se reveleaza. Prin religie descoperim puntea care leaga lumea de aici cu lumea de dincolo, nu filosofia. Rugaciunile si poeziile, doar ele par a comunica si dincolo. În insulele Preafericitilor nu ne ramîne decît a citi poeme si rugaciuni, în sunetele muzicii sferelor pytagoreice. „Cînd încetam sa credem în Dumnezeu, moartea redevine ceea ce este literalmente: obstacol absolut si punte de netrecut: atunci viitorul se cufunda în neant, iar dorinta disperata de a continua pune stapînire pe om. Si invers: cînd reîncepem sa credem în Dumnezeu, posibilitatea tuturor posibilelor face inima sa bata din nou si tine omul în suspans: nu vom cadea în lacul întunecat; desigur, va exista ceva , cînd putea sa nu fie nimic… Nu, clopotele de Paste ale bucuriei nu vor bate niciodata destul de tare pentru a anunta aceasta veste buna!” (V.J.).

Nu lungimea vietii e importanta (oricum va fi mai scurta decît ne asteptam), ci calitatea ei conteaza.

Pentru Schopenhauer puterea de a te mira constituie semnul ce afirma spiritul metafizic. Moartea este banalitatea cea mai uimitoare.

Pe urmele lui Pascal, ne interogam asupra faptului ca exista ceva mai degraba decît nimic. Si tot el spune: „Simt ca as fi putut sa nu fi fost deloc… Deci eu, cel ce gîndesc, n-as fi existat daca mama mea ar fi fost ucisa înainte de a-mi fi dat viata; deci nu sînt o fiinta necesara”.

Viata e o sansa, un cadou pe care nu l-am cerut, nu l-am asteptat, ci l-am primit pentru a-l înnobila cu faptele noastre. Doar faptele ramîn dupa noi, ele ne perpetueaza memoria. Sîntem unici si irepetabili, ne-am nascut într-un singur exemplar si-n tot lungul vietii învatam a muri.

Putem spune: nu credeam sa-nvat a muri vreodata… , dar zi de zi, ceas de ceas învatam, fiecare clipa, fiecare moarte a celor apropiati ne învata, ne fac sa ne-ntelegem sensul.

În drumul nostru poezia este marele învatator, ea ne învata a muri si ce va fi dupa, e marele tratat asupra mortii, manualul de înfruntare si asumare a despartirii inevitabile.

Poezia e victoria noastra în contra neantului. Poate singura.

 

 

Viitoarele numere vor avea ca tema în: 2005 – Poezie si clipa; Poezie si vesnicie. 2006 – Poezie si vin; Poezie si apa; Poezie si foc; Poezie si frig. 2007 – Poezie si religie; Poezie si rugaciune; Poezie si mit; Poezie si geneza. 2008 – Poezie si sugestie; Poezie si ambiguitate; Poezie si aluzie; Poezie si sentiment. 2009 – Poezie si vid; Poezie si somn; Poezie si haos; Poezie si cosmos.