Cassian Maria SPIRIDON
Ambiguitatea limbajului poetic
Comunicarea curentă evită cu obstinatie, refuză, pe cît posibil, ambiguitătile; cale de a elimina interpretări ale mesajului transmis, altele decît cele intentionate.
Ambiguitătile vorbirii curente rareori sînt intentionate. Cînd se manifestă cu intentie, or estompează, or obscurizează, or, de multe ori, ascund adevăratele intentii ale emitătorului. Nu la fel se întîmplă în literatură, mai ales în poezie, unde cuvîntul îsi maximizează capacitătile semantice. În poezie, de la antici pînă la contemporani, în limbajul poetic cuvîntul are o pluralitate de sensuri, avînd asupra lectorului un efect de obscurizare, sau de revelatie imaginativă; limbajul poetic urmînd să emotioneze, apelînd la intuitie, la sensibilitate, si mai putin, sau deloc la logica obisnuită. Ambiguitatea ar putea fi considerată, după constanta ei manifestare în poezie, ca esenta limbajului poetic.
Pe urmele lui I.A. Richards, William Empson (discipol al acestuia), publică la 24 de ani, în 1930, Sapte tipuri de ambiguitate, una dintre cărtile de impact si de certă originalitate, cu o mare influentă în critica secolului trecut. De formatie matematician, dar prin vocatie literat (este nu doar un important critic, dar si un poet recunoscut în spatiul anglofon) Empson încearcă o clasificare si prezentare a tipurilor de ambiguităti prezente în poezie, cu aplicatii, cum era de asteptat, pe lirica engleză, încercînd, prin analiza de text teoretizată de magistrul său, I.A. Richards, în Practical Criticism (1929), nu impunerea dogmatică a metodei sale de cercetare, cît mai ales afirmarea capacitătilor si potentelor expresive ale cuvintelor, ale expresiilor poetice, multiplicitatea semnificatiilor.
Din perspectiva logicii clasice, a genului proxim si a diferentei specifice, între limbajul prozei si limbajul poetic, diferenta specifică a ultimului este asigurată de ambiguitate.
Numai în cazul cînd în cititorul de poezie se poate naste la lectură o nedumerire cu privire la ceea ce a vrut să spună autorul, avem o ambiguitate, datorată, aceasta, faptului că este posibil să interpretăm textul în două feluri, fără erori de lectură; astfel motivează Empson, în prefata la editia a doua, viziunea sa asupra ambiguitătii. Spre exemplu. dacă citim un evident joc de cuvinte, acesta nu-l clasificăm drept o ambiguitate pentru că nu provoacă nici o nedumerire. Dacă datoria poetului este de a-si judeca scrierile pentru a-si expune cît mai corect sentimentele, atît cititorii cît si criticii sînt liberi să înteleagă din poem exact ceea ce vor ei, limitati doar de orizontul emotional si cultural propriu.
Ce text liric de calitate nu induce o firească nedumerire, una nu lipsită de încîntare intelectuală si firească emotie. Ambiguitatea marii poezii este una constientă, implicită, necesară si firesc, bine ascunsă.
La interogatia ce si-o adresează dacă întreaga poezie bună este ambiguă? Empson răspunde: eu cred că da, motivîndu-si afirmatia: „După cîte înteleg eu, în marea poezie există întotdeauna sensul generalizării unui caz prezentat în mod concret; se face întotdeauna apel la un fond de experientă umană care este cu atît mai prezent cu cît nu poate fi numit. Nu pot să neg că bisturiul cel mai îngust poate pătrunde cel mai bine în inimă. Ceea ce presupun eu este că, ori de cîte ori un receptor de poezie este profund miscat de un vers aparent simplu, ceea ce îl emotionează sînt urmele unei mari părti din experienta sa trecută si din structura judecătilor sale trecute. Tinînd seama de ceea ce simti atunci cînd gusti într-adevăr poezia, mi s-ar părea surprinzător si, în general, dezagreabil, dacă pînă si cei mai analitici critici de poezie nu descoperă în implicatiile acestor versuri nimic din ceea ce ar putea constitui cauza unei tulburări atît de difuze si a unui calm atît de vast”.
În acceptiunea empsoniană ambiguitatea înseamnă ceva foarte pronuntat si, de regulă, spiritual sau înselător.
Herbert Read în Stilul prozei engleze (1928), defineste metafora drept sinteza cîtorva unităti de observatie într-o singură imagine dominantă; este expresia unei idei complexe, nu prin analiză, nici prin enunt direct, ci printr-o percepere neasteptată a unei relatii obiective.
Oricît de adînc si cuprinzător am analiza un poem nici cititorul si cum este de asteptat nici criticul cel mai profund nu vor reusi să-i epuizeze semnificatiile, el rămîne o permanentă potentialitate augumentată de ambiguitătile ce i le incumbă poetul. Ca să-l cităm pe autorul Celor sapte ambiguităti; „pentru aceasta există poeti si de aceea sînt ei importanti. Căci poezia are mijloace puternice de a-si impune propriile-i principii si nu depinde de deprinderile mentale ale cititorului; independenta ei poate fi descoperită în usurinta cu care poate trece de la un tip de semnificatie la celălalt. Un singur cuvînt, asezat acolo unde vine cel mai la îndemînă, fără a fi accentuat, de parcă ar completa propozitie, îi poate semnala cititorului ceea ce se presupune că el ia de bun; dacă se află deja în mintea lui, cuvîntul îi va părea destul de natural si nu va actiona ca un semnal inutil. De îndată ce si-a atins scopul, la lecturile ulterioare, el va lua de bun ceea ce întotdeauna a fost luat de bun; numai oamenii foarte subtili au în această privintă tot atîta tact ca pagina tipărită. Aproape toate enunturile presupun astfel că stii ceva, dar nu tot, despre chestiunea respectivă si, dacă stii mai mult, îti vor spune ceva diferit, dar cuvintele tipărite se deosebesc de obicei de cele vorbite prin faptul că sînt destinate unei mai mari varietăti de oameni, iar cuvintele poetice se deosebesc de cele prozaice prin faptul că îsi impun sistemul de deprinderi pe care îl implică mai ferm sau mai repede”.
Întîlnim în primul capitol al cărtii lui William Empson, Ambiguitate si plurisemantism cîteva consideratii psihologice asupra efectului direct produs de ritmul unei poezii: „o măsură ritmică mai rapidă decît pulsul pare controlabilă, antrenantă si nu cere o consonantă profundă; o măsură ritmică aproape sincronă cu pulsul pare sinceră si cere o consonantă profundă; în timp ce o măsură ritmică mai lentă decît a pulsului, ca un clopot funerar, pare de rău augur si necontrolabilă. Dar chiar dacă se percepe un ritm simplu, mai curînd decît ceva mult mai complex care implică o semnificatie, semnificatia este cea care trebuie să arate în ce ritm trebuie să fie citit versul”.
Un prea mare accent pus pe ritm riscă să inducă în poem o prolixitate defavorabilă, prin contrast ambiguitatea este un fenomen de comprimare (William Empson).
Criticul propune trei scări sau dimensiuni posibile de încadrare a ambiguitătilor: „gradul de dezordine logică sau gramaticală, gradul în care perceperea ambiguitătii trebuie să fie constientă si gradul de complexitate psihologică respectivă”.
Treptele celor sapte ambiguităti sînt etape de dezordini logice progresive fără a fi neglijate.
La primul tip de ambiguitate asistăm la comparatia a două lucruri care nu spun în virtutea cărui lucru urmează să fie ele comparate. Al doilea tip de ambiguitate manifest în cuvînt sau sinteză, se produce atunci cînd două sau mai multe semnificatii se rezolvă într-un singură.
Prin sondare analitică atît poemul cît si cititorul se îmbogătesc legîndu-si reciproc aria semnificatiilor propuse de poem si percepute de lector.
Ambiguitatea tine de potentele native ale limbii, poetul îi adaugă stiinta, talentul de a sti cum, unde, cînd poate fi folosită sau de folos poemului.
Ambiguitatea refuză logica aristotelică a tertului inclus, logica prozei, a vietii cotidiene; la fel în cazul metaforei, de obicei saturată de ambiguităti. Ambiguitatea nu se lasă accesată de o gîndire de tipul sau-sau, una a lui Da sau Nu, mai adecvată îi este un a de tip atît… cît si, una în care Da si Nu ca operatori sînt activi în concomitentă. Logica lupasciană a noncontradictiei, a tertului inclus e o bună cale de descifrare a diverselor tipuri de ambiguitate.
Ambiguitătile prin natura lor impun cititorului să adopte o atitudine poetică fată de cuvinte, să le perceapă, în multiplicitatea lor semantică mai ales instinctiv si emotional si mai putin sau deloc rational.
Ambiguitatea seamănă o fertilă îndoială în sufletul cititorului privind interpretarea, întelegerea de către acesta a unei/ unor metafore din poezie.
Pentru Empson, ambiguitatea de tipul al treilea, considerată o chestiune verbală, se produce atunci cînd două idei, legate numai prin faptul că sînt amîndouă importante în context, pot fi redate simultan printr-un singur cuvînt.
El consideră posibile două moduri principale de a construi o asemenea ambiguitate. Se poate face o singură afirmatie care să implice diverse situatii în care ea rămîne valabilă; as numi astfel o ambiguitate de tipul al treilea o alegorie care are mai multe niveluri de interpretare; sau se pot descrie două situatii, lăsîndu-l pe cititor să deducă diversele lucruri care pot fi spuse despre fiecare din ele; as numi astfel o ambiguitate de acest tip o comparatie ornamentală care nu foloseste pur si simplu un lucru pentru a-l ilustra pe celălalt, ci este interesată de ambele lucruri deodată si le face să se ilustreze reciproc.
Ambiguitatea este înteleasă nu în sens logic ci într-unul psihologic.
„Ambiguitatea de tipul al patrulea se produce, după Empson, atunci cînd două sau mai multe semnificatii ale unei afirmatii nu concordă între ele, ci se combină pentru a clarifica o stare de spirit mai complicată a autorului”.
Tipul al cincilea se produce atunci cînd autorul îsi descoperă ideea în actul scrierii sau cînd nu reuseste să o retină în minte pe acest parcurs; astfel încît, de pildă, poate exista o comparatie care nu se aplică la nimic exact, ci se află la jumătate de drum între două lucruri atunci cînd autorul se deplasează de la unul la celălalt.
Ambiguitătile prezente în poem doar pentru a masca neantul emotional si intelectual, fără a sustine caracterul complex, subtilitatea sau comprimarea gîndirii, deservesc si descalifică exercitiul liric. În al cincilea tip, considerat un caz de dezordine fructuoasă, ambiguitătile urmează să fie descoperite în reactiile mai mult sau mai putin dezordonate dintre cuvintele însesi.
Avem o ambiguitate de as saselea tip cînd o afirmatie nu spune nimic, pentru că este o tautologie, o contradictie sau o afirmatie lipsită de însemnătate; astfel încît cititorul este obligat să-si inventeze propriile sale afirmatii care pot veni în conflict una cu cealaltă.
Despre al saptelea tip Empson afirmă că este cel mai ambiguu si se produce atunci cînd cele două semnificatii ale cuvîntului, cele două valori ale ambiguitătii sînt cele două semnificatii opuse definite de context, astfel încît efectul total este de a arăta diviziunea fundamentală din mintea scriitorului.
E o ambiguitate cu valente psihologice, mai putin logice, în care important este contextul si atitudinea celui implicat fată de acest context. La al saptelea tip sînt implicate atît ideea antropologică a contrariului cît si ideea psihologică a contextului.
Am putea adăuga un al optulea tip de ambiguitate, rezultat din raportul dintre intentiile poetului, de semnificatia intentionată în poem si semnificatia realizată, asa cum este percepută de cititor.
Fiecare cititor, implicit critic (în fond tot un cititor, dar unul avizat, un expert în domeniu) are propria grilă de lectură.
Ca în cazul nivelelor de realitate, putem accesa atîtea nivele de ambiguitate cîte ne îngăduie capacitatea noastră intelectuală si cultural-informatională. În lectura poeziei, crede si criticul de la Universitatea Sheffield există un stadiu preliminar în care structura gramaticală mai trebuie încă definită, iar cuvintelor nu li s-a dat importanta lor cuvenită; ai o impresie generală despre ce este vorba, dar îti trec prin minte diverse impresii incidentale; acestea pot să nu facă parte din semnificatia finală la care se ajunge prin judecată, dar tind să fie fixate în ea, ca parte din coloritul ei.
Un astfel de stadiu preliminar există si în scrierea poeziei care, uneori, la final poate fi substantial diferită de forma initială, fără ca efectul poetic să fie radical perturbat.
Metafora văduvită de ambiguitate se aplatizează, devine amorfă, îsi pierde functia lirică. Orice clasificare, orice ordonare, inclusiv a tipurilor de ambiguitate însotită de analize aplicate pe texte ilustrative nu poate să ne comunice decît ce era oricum spus în poemul analizat. Si totusi o astfel de cercetare ne învată, ne limpezeste capacitătile de apreciere a poeziei, ne ajută să străbatem luxurianta junglă în care lianele ambiguitătilor opacizează fertil, fără a strivi corola de minuni a lumii, limbajul poetic.
Viitoarele numere vor avea ca temă: 2008 – Poezie si aluzie; Poezie si sentiment. 2009 – Poezie si vid; Poezie si somn; Poezie si haos; Poezie si cosmos.
