Cassian Maria SPIRIDON

 

Sub semnul lui Hypnos sau proba poeziei

 

În mitologia vechilor greci zeul care personifica somnul era Hypnos (la latini Somnus). El era fiul lui Erebus (zeul întunericului Lumii Celeilalte) si a lui Nix (zeita noptii) – acestia aveau la rîndul lor ca părinte originar Haosul. Din unirea celor doi s-a mai născut si o fată, Ziua si un băiat Eterul, dar si Thanatos – zeul mortii.
Hypnos si Thanatos (Somnul si Moartea), cei doi frati par să fie totdeauna, în gîndirea mitică, legati, somnul avînd aparenta unei morti temporare; timp în care Morpheus (zeul visului si unul dintre cei o mie de fii ai lui Hypnos) rămîne singurul însotitor pe acest tărîm de dincolo de starea de veghe.
Reprezentat si descris, în genere, ca un tînăr, îndeobste adormit sau cu o tortă gata să-i cadă din mînă, deseori înaripat, alteori cu aripi la tîmple, trăia, potrivit lui Hermes, în insula Lemnos împreună cu Pasiteea – una dintre Charite – pe care i-o dăduse de sotie Hera – la rîndul ei sotia lui Zeus. Pasiteea era una dintre cele trei Charite, sau la romani Gratii, supranumită si Aglae (podoaba), celelalte două erau Eufrosine (bucuria) si Thalia (abundenta). Gratiile erau trăitoare în Olimp, alături de cele nouă muze, fiind deopotrivă protectoarele poetilor.
Remarcabilă este însotirea zeului somnului cu o protectoare a poetilor.
În cartea a XI-a din Metamorfozele lui Ovidiu, din capitolul Ceyx si Halcyone citim o impresionantă descriere a pesterii unde se odihnea Hypnos, dar si a puterilor sale si ale fiului său Morpheus: „Iris se îmbracă în vălul cel cu o mie de culori si, însemnînd cerul cu arcul său curb, se îndreaptă spre palatul ascuns sub stîncă al regelui viselor. Este aproape de cimmerieni o pesteră adîncă, un munte gol, casă si templu al lenesului Somn, unde Phoebus nici în răsărit nici la amiază, nici în asfintit nu poate pătrunde vreo­dată cu razele. Din pămînt ies nori amestecati cu neguri. Lumina e slabă, ca în asfintit. Acolo, veghetoarea pasăre cu creastă nu cheamă aurora. Si nu întrerup tăcerea cu vocea lor cîinii, sau gîsca mai simtitoare decît cîinii. Nu se aud nici fiare, nici turme, nici ramuri miscate de adieri de vînt nu scot vreun sunet, nici strigăte de limbă omenească. O liniste mută domneste. Totusi, din fundul pesterii iese rîul Lethe, ale cărui unde, alunecînd cu murmur sopotitor peste pietricele, îndeamnă la somn. La intrarea în pesteră înfloresc din belsug maci si ierburi nenumărate, din sucul cărora noaptea umedă scoate som­nul si-l împrăstie peste pămîntul cufundat în întuneric, în toată această casă nu există nici o usă care să facă vreun zgomot cu deschiderea ei. Nici o pază în prag. În mijlocul pesterii se ridică un pat de eben de o singură culoare, cu saltea de puf, acoperit cu o cuvertură neagră, unde se culcă zeul, cu trupul lîncezit de trîndăvie. Ici si colo, în jurul lui, imitînd tot felul de forme, zac tot atîtea vise vane, cîte spice într-o holdă, cîte frunze în­tr-o pădure, cît nisip pe tărmul mării.
Cînd a intrat acolo, fecioara a împrăstiat cu mîna visele din cale, casa sfîntă a fost luminată de strălucirea îmbrăcămintei sale. Zeul, abia deschizînd ochii îngreuiati si toropiti, se ridică si iarăsi cade în pat si iarăsi se ri­dică si, motăind, îsi loveste pieptul cu bărbia. În sfîrsit, se trezeste si, rezemat într-un cot, o întreabă de ce vine, căci o cunoaste. Ea îi răspunde:
«Somnule, liniste a firii, somnule, tu, cel mai blînd dintre zei, a sufletului pace, si care alungi grijile, tu, cel care mîngîi inimile obosite de munca zilei si le refaci pentru muncă, porunceste viselor, care imită formele ade­vărate ale vietii oamenilor, să meargă în Trachina la Halcyone si să-i arate chipul sotului ei naufragiat. Aceasta ti-o porunceste Junona».
După ce si-a îndeplinit misiunea, Iris a plecat, căci nu mai putea suporta puterea aburilor. Cînd a simtit că somnul îi alunecă în membre, a fugit si s-a întors prin acelasi arc al cerului, pe unde venise. Iar tatăl, din po­porul de o mie de copii ai săi, trezeste pe Morfeu, cel priceput în a se preface în chip omenesc. Nu imită altul mai iscusit decît el mersul, înfătisarea si felul vorbirii, folosind si hainele si cuvintele cele mai potrivite pentru fiecare. Dar el îi imită numai pe oameni. Altul se face fiară, se face pasăre, se face sarpe cu corp lung. Pe acesta zeii îl numesc Icelon, iar poporul de rînd Phobetor. Al treilea cu mestesugul său deosebit este Phantasos. El se face cu usurintă pămînt, piatră, apă, lemn si orice lucru lipsit de suflet. Acestia trei obisnuiesc noaptea să arate fata lor regilor si comandantilor. Altii cutreieră prin popor si printre oamenii de jos. Pe acestia bătrînul îi trece cu vederea. Din toti fratii, Somnul îl alege pe Morfeu, care să ducă mesajul Thaumantidei. Apoi, cuprins de moleseală, îsi pune iarăsi capul jos si se cuibăreste în adîncul asternutului. Morfeu zboară prin întu­neric, fără zgomot de aripi, si într-o clipă ajunge în cetatea haemoniană. Îsi pune aripile la o parte si ia chipul lui Ceyx”.
În lumea latină, între paginile de notorietate care fac trimitere la somn si vise sînt cele din dialogul lui Cicero, Despre stat, capitolul final, Somnium Scipionis (Visul lui Scipione).
Psihologic, somnul este o stare fiziologică periodică, definită prin reducerea activitătii, relaxarea tonusului muscular si suspendarea constiintei, cu faze de somn lent si somn rapid, alternînd succesiv, în 4 pînă la 6 cicluri, în cursul unei nopti, visele manifestîndu-se în faza somnului paradoxal sau faza miscărilor oculare rapide care are o durată de circa 15 minute. Privarea de somn peste o anumită limită poate provoca nu doar grave tulburări psihice, ci, inclusiv moartea.
În mitologia românească, în noaptea Sfîntului Andrei (unul dintre cei 12 Apostoli ai lui Iisus, cel care a crestinat inclusiv tinuturile Daciei) fetele, pentru a-si afla pe cel care le este ursit, în Bucovina dar si în alte părti ale Moldovei, puneau seara sub căpătîi 41 de fire de grîu si înainte de a adormi spuneau un scurt descîntec: Voi, 41 de fire de grîu,/ Eu voiu adormi/ Si voiu hodini,/ Dar eu mă rog lui Dumnezeu/ Să-mi trimită îngerul meu,/ Cel ce mi-e dat de Dumnezeu. O incantatie lirică, care, mai totdeauna, pare să le fi adus fetelor, în lumea visului, chipul iubitului. Altfel, e greu de crezut de ce încă si astăzi se practică această magie în noaptea de 29 spre 30 noiembrie.
Somnul este numit de Eminescu vames vietii (Gemenii) dar si a gîndului odihnă (Sărmanul Dionis). La Novalis, Imn către noapte este cu totul dedicat somnului si fericirilor lui: Mereu se va întoarce dimineata?/ Puterea pămîntească nu se mai isprăveste?/ De ce o ticăloasă frămîntare/ Frînge mereu cerescu-avînt al noptii?/ Niciodată oare nu va arde vesnic/ Ascunsa jertfă a iubirii?/ Măsurat a fost timpul/ Luminii si-al vegherii./ Dar fără timp e stăpînirea noptii/ Si vesnică durata somnului./ O, somnule sfînt!/ Nu ferici prea rar/ Pe binecuvîntatii noptii/ În zilnica obidă pămîntească!/ Numai nebunii nu vor să te stie/ Si nu cunosc alt somn/ Decît doar umbra/ Pe care tu din milă o'mprăstii peste noi/ În amurgirea/ Noptii adevărate./ Ei nu te simt/ În zeama aurie a strugurilor,/ În al migdalului/ Ulei miraculos/ Si în negrul suc al macului./ Ei nu stiu/ Că tu esti acela/ Care învălui sînul / Fecioarei plăpînde/ Si-l faci deopotrivă cu cerul./ Ei nu bănuiesc/ Că din povesti străvechi,/ Deschizător de cer, tu ne întîmpini/ Si porti cu tine cheia/ Lăcasurilor celor morti,/ Taciturnule sol/ Al unor taine fără margini! (Imn către noapte II – traducere Al. Philippide).
Lucian Blaga vede în somn calea de a intra în contact cu transcendenta, cum citim într-un catren postum:„Zi si noapte! Ce schimb de spatii pentru noi,/ îngăduit si repetat mereu!/ Cînd sîntem treji, sîntem în lume./ Cînd dormim, dormim în Dumnezeu” (Zi si noapte).
De altfel, unul dintre volumele blagiene de versuri are ca titlu: Laudă somnului (1929), de unde am putea cita, pe un motiv asemănător, poema Somn: „Noaptea întreagă. Dăntuiesc stele în iarbă./ Se retrag în pădure si-n pesteri potecile,/ gornicul nu mai vorbeste./ Buhe sure s-asază ca urne pe brazi./ În întunericul fără de martori/ se linistesc păsări, sînge, tară/ si aventuri în cari vesnic recazi./ Dăinuie un suflet în adieri,/ fără azi,/ fără ieri./ Cu zvonuri surde prin arbori/ se ridică veacuri fierbinti./ În somn sîngele meu ca un val/ se trage din mine/ înapoi în părinti”.
Iar în Elanul insulei, una din culegerile sale de aforisme, Blaga dă o definitie jungiană somnului: Somnul este a doua emisferă a fiintei noastre: o emisferă plină de peisaje si de forme de viată arhaice, rămase cu milenii în urmă fată de cele ale emisferei de veghe. Ca Australia fată de Europa. Orice european care se culcă poate să spună: „Plec în Australia”.
La Novalis, în fragmentul 538, Fiziologie, din Bruionul general citim: Somnul este o stare amestecată a corpului si a sufletului. In somn, corpul si sufletul sunt legate chimic, în somn sufletul este răspândit egal în tot corpul – omul este neutralizat. Veghea este o stare divizată – polară. In stare de veghe, sufletul este adunat într-un punct – e localizat.
Somnul este o digerare a sufletului; corpul digeră sufletul („retragere a stimulului sufletesc”). Veghea este starea în care actionează stimulul sufletesc, în care corpul consumă sufle­tul. În somn, „legăturile sistemului sunt relaxate”, în stare de veghe sunt „încordate”. O definitie care se intersectează cu cea din psihologie, dar si cu viziunea blagiană.
O mare probă în viata omului rămîne proba somnului. Citim în Evanghelia după Matei, în vremea cînd Mîntuitorul a poposit în grădina Ghetsimani, la cap. 26, 36-42: Atunci Iisus a mers împreună cu ei la locul numit Ghetsimani si a zis ucenicilor: Sedeti aici, pînă ce Mă voi duce acolo si Mă voi ruga.
Si luînd cu Sine pe Petru si pe cei doi fii ai lui Zevedeu, a început a Se întrista si a Se mîhni.
Atunci le-a zis: întristat este sufletul Meu pînă la moarte. Rămîneti aici si privegheati împreună cu Mine.
Si mergînd putin mai înainte, a căzut cu fata la pămînt, rugîndu-Se si zicînd: Părintele Meu, de este cu putintă, treacă de la Mine paharul acesta! Insă nu precum voiesc Eu, ci precum voiesti Tu.
Si a venit la ucenici si i-a găsit dormind si i-a zis lui Petru: Asa, n-ati putut un ceas să privegheati cu Mine!
Privegheati si vă rugati, ca să nu intrati în ispită. Căci duhul este osîrduitor, iar trupul, neputincios.
Iarăsi ducîndu-Se, a doua oară, S-a rugat, zicînd: Părintele Meu, dacă nu este cu putintă să treacă acest pahar, ca să nu-l beau, facă-se voia Ta.
Si venind iarăsi, i-a aflat dormind, căci ochii lor erau îngreuiati.
Si, lăsîndu-i, S-a dus iarăsi si a treia oară S-a rugat, acelasi cuvînt zicînd.
Atunci a venit la ucenici si le-a zis: Dormiti de acum si vă odihniti! Iată, s-a apropiat ceasul si Fiul Omului va fi dat în mîinile păcătosilor.
Vedem că de trei ori a mers de s-a rugat, sperînd că si ucenicii Săi vor priveghea alături de El si de fiecare dată s-au lăsat ispititi si pleoapele le-au căzut peste ochi pînă Fiul Omului a fost prins si toti ucenicii, lăsîndu-L, au fugit. Se arată grea proba somnului chiar pentru Apostolii Domnului.
La fel citim în Evanghelia după Marcu, la capitolul 14, 32-41, cînd, din nou pe Apostoli în va fura somnul si la a treia venire trezitoare, vedem cum Mîntuitorul le dă stirea că va fi dat în mîna păcătosilor. Aproape la fel se poartă ucenicii si în Evanghelia după Luca, unde ispita somnului este din nou mai puternică decît îndemnul Domnului de a priveghea. Grea proba somnului. De nebănuit. Nici Cel Prea Înalt si apropierea lui nu pare a-l înfrînge si nici pe ei să-i întărească măcar un ceas spre priveghere.
Mult înainte de a fi fost plămădite Iliada si Odiseea, mult înainte de a se fi întrupat Biblia, la o astfel de probă va fi supus Ghilgames, eroul din Epopeea lui Ghilgames. Eroul din Sumer, locuitorul orasului Ur, după moartea prietenului său Enkidu pleacă în căutarea nemuririi, a salvării din capcanele mortii a celui care îl însotea la vînătoare. Epopeea babiloniană descrie călătoriile fabuloase ale marelui rege în căutarea si salvarea lui Enkidu. Va ajunge la apa mortii în căutarea străbunului său Uta-napistim – singurul om care a căpătat de la zei nemurirea. Va încerca, de la cel de pe tărîmuri îndepărtate să afle cum poate căpăta viata vesnică. Uta-napistim îi povesteste cum a salvat lumea de la Potop, la îndemnul lui Ea, Marea Zeită, ca în final, alături de sotia sa să capete nemurirea. Citim în Tableta a unsprezecea din Epopeea lui Ghilgames: Atunci Enlil s-a urcat pe corabie,/ si, luîndu-mă de mînă, m-a adus pe punte./ A dus-o si pe sotia mea si a pus-o să îngenunche lîngă mine;/ după ce mi-a atins fruntea, s-a asezat între noi si ne-a binecuvîntat:/
– „Mai înainte vreme, a spus el, Uta-napistim era făptură omenească,/ acum el si cu sotia lui să fie asemenea nouă, zeilor,/ si Uta-napistim să trăiască departe de oameni, la gura apelor!”/ M-au dus deci pe tărîmuri îndepărtate si m-au asezat la gura apelor./ Dar, acum, pentru tine, cine-i va mai aduna pe zei,/ pentru ca si tu să găsesti nemurirea pe care o cauti?
În final dă răspuns rugămintii si-i arată eroului din Ur calea spre nemurire si-l supune, ca primă încercare, la proba somnului: Ei bine, iată un mijloc: să nu dormi timp de sase zile si sapte nopti!”/ Dar abia se asezase Ghilgames pe vine,/ că somnul se si lăsă peste el, ca o ceată./ Uta-napistim îi spuse atunci sotiei sale:/ – „Priveste-l pe omul acesta care doreste nemurirea! Somnul se lasă peste el ca o ceată”./ Sotia lui îi spuse lui Uta-napistim cel de pe tărîmuri îndepărtate:/ – „Zgîltîie-l si trezeste-l;/ pentru ca teafăr să poată face calea întoarsă,/ pe poarta pe care a trecut spre a iesi, să se întoarcă în tara lui!”/ Uta-napistim îi spuse sotiei sale:/ – „Oamenii sînt neloiali; va fi deci si el neloial fată de tine./ Du-te, coace-i pîinea cea de toate zilele, asază-i-o la căpătîi/ si înseamnă pe perete zilele pe care le va dormi!”/ Femeia puse la copt pîinea cea de toate zilele, i-o aseză la căpătîi/ si însemnă pentru el, pe perete, zilele cît a dormit./ Cea dintîi dintre pîinile sale era cu totul uscată,/ cea de a doua era stricată, cea de a treia se topea,/ coaja celei de a patra era albicioasă,/ cea de a cincea avea pete de mucegai, cea de a sasea era veche,/ cea de a saptea tocmai se cocea;/ cînd îl zgîltîi si cînd îl trezi,/ Ghilgames îi spuse lui Uta-napistim cel de pe tărîmuri îndepărtate:/ – „Abia mă cuprinsese somnul/ că tu m-ai si zgîltîit si m-ai trezit.”/ Dar Uta-napistim îi spuse lui Ghilgames:/ – „Haide dar, Ghilgames, numără-ti pîinile cele de toate zilele;/ vezi tu însuti ce-i însemnat pe zid:/ vezi, prima dintre pîini e cu totul uscată,/ a doua e stricată, a treia e topită,/ coaja celei de a patra e albicioasă,/ a cincea are pete de mucegai, a sasea e veche,/ a saptea tocmai se cocea, cînd te-ai trezit!”/ Ghilgames îi spuse lui Uta-napistim cel de pe tărîmuri îndepărtate:/ – „Ce trebuie să fac, Uta-napistim, unde să mă duc,/ de vreme ce Răpitorul mi-a prins cu neînduplecare mădularele?/ În camera unde dorm, moartea si-a statornicit lăcasul,/ si oriunde as pune piciorul, moartea mă urmează mereu!”
Se arată de nestrăbătut drumul spre viata vesnică. E greu să fii treaz, e aproape imposibil. Si bunul Homer mai atipea uneori.
Cum spunea Mircea Eliade în Istoria credintelor si ideilor religioase: A rămîne „treaz” înseamnă a fi pe deplin constient, adică: „a fi prezent” în lumea spiritului.
Ce altceva se cere poetului de vrea să treacă proba poeziei, să acceadă la nemurire întru spirit?!
Cîti dintre slujitorii Muzelor si Charitelor trec această probă!? Se vede că foarte putini.

 

 

Home