Strugurii brumati...

Sînt strugurii brumati, Cuvinte,
în miez de bob sînt case, temple,
păduri si cerbi cu gene-nzăpezite,
si păsări, mai ales, Cuvîntule, în struguri,
brumate sînt si ele, nu-s cufundate-n somn –
de ele, apa mortii nu se atinge,-ngheată –
constantă distantare între oglinzi-pupile,
c-atîtea lumi cunosc retinele din struguri...
Rugă de umplere a vaselor cu vin...

Auzi-mă, Tu, Cuvîntule, rugu-mă Tie,
de umple-mi vasele cu vin mai sus de cuget –
că somnul Tu îmi dai, că îmi abati
apele cu pestii aurului peste pleoape...!
Rogu-mă Tie, Cuvîntule, Tie mă rogu
de-mi dă iubire de frunze, de fructe, de-mi adă
dragoste la pruncii sunetelor mele întelepte –
pe dorul Tău eu văd că muzica-mi aduci,
în casă îmi rostogolesti mărgăritarul orgăi –
sublima orgă ce-mi purifică apele,
ce-mi rodeste curcubeul răsărit în umeri;
trestia mlădiindu-se-n bratele mele o nasti,
în altfel o zidesti în făptura-mi, în dansul
cu aripi olimpiene, cu elitre de tulnice
aduse la buze setoase de pruncii odihnindu-se
după corul mai greu, după corul fără amiază.

În vinul ce l-am tîlmăcit odată ambii...

Cuvîntule, Tu m-ai nuntit cu zidul,
c-un ochi din zid, sub talpa apei tulburi
spre care mrenele se limpezesc a nastere virgină,
în muntele sub care sănătosesc iubiri;
spre-această nuntă cer sîngele să-mi dai
ca apa s-o prefac sub ochi la zidul coscov
în vinul ce l-am tîlmăcit odată ambii.

Cînd roua cade-n buza pocalului cu must...

Cosciugul duce anii pe-o apă, în cristalul
noptii – în care pestii îsi lasă laptii sterpi.
Eu vîrsta am purtat-o prin aerul, prin sarea
poverilor cerute de-o ploaie, de-o ninsoare,
trimise dintr-un sud cu ferigi rosii-n gene –
oriunde am purtat-o eu, întotdeauna,
ca să-mi hrănească vrăbii la verticala mare
cînd roua cade-n buza pocalului cu must,
cînd setea-i inutilă si grîul fiert iubit e
de păsările mele ce zboară-n diamantul
tinutului cerut la verticala mare.