Ion PACHIA-TATOMIRESCU
Cu zeita de martie a lui Ghilgames
Blestemată erai
ca un mov pantof plusat de Cenusăreasă,
pe toată Valea Memoriei,
pe toată Valea Galbenă a gîndului,
înaintînd spre Grădina de Aur,
bocind pietricelele ―
pătrăteluite si, mai ales,
hexagoane-nstelate, mereu-săritoare,
în călcîiul zeitei de martie...
Dar pe strada acestui zgîrie-nor,
în umbra turnurilor gemene, zău,
eu nu te mai pot tămădui de-acum,
nici cu vreo steblă de busuioc,
nici cu toate celelalte plante
miraculoase,-ale Dacilor mei,
ale Celor Sapte,
ale medicilor mei ―
războinici-nemuritori...
Aluzie de septembrie
Dacă sînt ghionul tău, cu evantaiul
aripii incandescent-curcubeolate
peste sînu-ti stîng,
dacă sînt zimbrul tău din stemă,
păscîndu-ti poiana sînului drept,
dacă sînt mistretul tău tânăr-zebruriu,
scurmîndu-ti coala hermetică
a omoplatilor, făcînd sănturele
pentru varză, pentru ardeii grasi,
pentru castravetii verzuriu-pămîntii,
pentru acele ridichi rosii,
de-o lună, sau ca fetele negreselor
de la piramide, ori cu sfeclă purpurată,
cu pătlăgele verzi, pentru murăturile
de iarnă, cu vinete pentru amurguri
de septembrie, dar si cu budiene-nflorite peren,
asadar, să revenim la godacii nostri constructori
de sănturele pentru irigatii
de iulie-august, dacă,
„Dac-Rătăcitorule" ―
mi-a zis gravida pisică siameză
a genunchiului tău feruginos,
de-azi-dimineată ―, mai tii minte,
„verzi si uscate penetrează Sarmisegetuza,
Capitala de-Apoi-a-Nemuririi,
de ce nu m-ai pune-n tarcul dintilor tăi
ca niste cristale de mină de aur
din Carpatii Apuseni,
să torc între suliti strălucitoare fericirea
tuturor tărilor din cer, în vecii-vecilor,
în sorii-sorilor, în luna-lunilor,
în fîntîna-fîntînilor,
Amin...?“
Si alte întrebări ca niste lebede
ivitu-s-au – tot albe după aceasta –,
si alte răspunsuri aparut-au
din cernoziom de neuroni aidoma rîmelor,
gata de taiat în jumătăti,
gata de-a fi puse
drept vectori paraleli si inversi,
ori gata de-a-nainta în indirectii
opuse la vîrf, dar si cu-ntîlnire-n
infinitul mic / mare, ca mai toate
ale noastre din dienocuri...
Aluzia secundă din ziua-mi de cremene
Azi,
orizontal, ninge
cu mirese,
după cum vezi,
de la ora sapte si jumătate:
eu, cel ce-ti muscă diftongii,
cum vrei
să te mai înzăpezesc aici,
la Fîntîna Fecioarei...?!
Nu simti
cum te privesc adînc,
în cromozomi...?!
Ori zi-mi zece triluri,
de mierlă cu plisc auriu,
de Banat...!
Doar e ziua mea de nastere,
e ziua mea de cremene,
cînd această puzderie de mirese,
din cer, îngereste se lasă
pe casa-Ti de piatră,
Doamne...!
