Ion PACHIA-TATOMIRESCU
Muză de-april’...
Muză din cires,
muză mie, din păpădie-nflorită-n belsug, de livezi,
muză de-april’, mai crezi si astăzi în stilul viril de febril,
astăzi, cînd fiecare fecioară de martie-i un vibrant peristyl,
astăzi, cînd fiecare fecior de mai-iunie-si afirmă nou styl,
astăzi, cînd fiecare bărbat de solstitiu este mai mult decît păroasa omidă
ce-naintează – chiar prin pupilele hieroglifelor –
pe bisectoarea vîrf-unghiului de piramidă,
astăzi, cînd fiecare femeie-de-vară este mai mult decît mărul
oferit de cobra semnelor tale de-ntrebare,
astăzi, cînd fiecare mos de echinoctiu este mai mult decît focul
dăruit de semnul mirării ascuns în bastonul din socul
ce trebuia să nutrească auriu-înmiresmate bucle-corole
doar pentru sampania mea, cea de se-ntrece cu spuma laptelui,
astăzi, cînd fiecare babă de octombrie este mai mult decît clorofila
dăruită-ntre perlele-lacrimi din colierul tău agătat-murmurat-tremurat
de argintiu-auriul mistret, în lumina cu bigudiuri aburos-mîngîietoare,
pentru misteric-ploiosul colt al lunii...?!
Muza-mi grăieste despre ingrata absentă a lectiei de norologie…
Nici eu nu mă mai pot misca de-atîtia nori:
dacă-ntorc, la dreapta, capul, dau de-un pufos cumulus cît toate zilele,
dacă-ntorc, la stînga, fruntea, dau de-un cirrus cît toate noptile,
ce-si aliniază un soi de-albi ursi, fioros de blînzi, gata de-atac, la copcă,
dacă-mi reazem de vîrful pantofilor privirile, dau de transeele
unui stratocumulus cît toate dienocurile, de unde arhanghelii, prin lunete,
îmi examinează matinalii coriambi, împuscîndu-mi doar avangarda,
dacă-mi reazem de-un călcîi-Ahile encefalul, chiar si-n somn,
dau de-un altocumulus cît toate zilele, ca de la spargerea celor nouă ceruri, încărcat cu grindina cuvintelor din limbile lumii de-aici, de la noi,
dar si din limbile strasnice-ale lumilor de-apoi,
dacă sar cu neatentie-n zenit, în ciuda ochiului de sub căciula-prismă,
din piele de crocodil, vătuit-înnisipată, a piramidei, dau de-un lenticular
amenintător, ce-n cîrcă duce-un mamatus, cît un tavan de pesteră,
îmbrobodit-antifonic în toată mătasa carmină a împărăteselor bizantine,
un mamatus cu toate nuantele sîngelui meu din aprilie, încît crezi
că-i o magnifică farfurie zburătoare, un cos de celeste proportii,
plin-ochi cu ouăle rosii, de Sfintele Pasti, ale cloncănitoarei Closti-cu-Pui,
ce-si roise, mai devreme, pe-un plaur, bobocii-i de aur,
dacă vîr hîrletul – fie el si cu coadă de-otel argintit –, mai adînc, în pămînt,
mereu dau de-un vulcan ce-aruncă-mpotrivă-mi, cu irepresibila-i putere,
nor-Magellanul cît toate dienocurile, desi e vremea,
ca-n spirala-mi-tornadă, tras de îngeri
c-un lung si ramificat-fluvial fulger, tatomiresc,
de fidelul meu nor, cît toate ziuă-noptile, să mă izbesc...!
Mare didactic păcat că manualele din ultimele decenii au renuntat
cu o etern-condamnabilă usurintă la lectiile de norologie,
ori despre a norilor bogată tipologie, în functie de care trebuie
să-ti reglezi umbrela, ori parasuta, pe oriunde te-ai duce:
dus-întors, ori numai la dreapta-naintînd prin răscruci,
dalb-de-pribeag si fără de-ntoarcere...!
Si Zînă, si Muză, si Poezie...
Stăm pe plaja-cometă – ca un triunghi isoscel – a nemuritoarei mele Dacii,
între Saturn si Venus, da, pe cometa cu sase albe nuclee-stele
de mărimea-ntîi: ea, etern-călătoarea cu două nuclee, cel de nord,
cel de sud – si noi, tot două nuclee, dispuse-ncît să facem
o zalmoxiană cruce cu ele: tu, nucleul-yin, din Gemeni,
ce-arunci cu visine-n solstitiul de vară – singurul nucleu bifurcat
în sinea-ti si-n oglinda sinelui, de parc-ar fi semănător de-androgini
pe plaiul infinitului de-aramă fertilă, dintre izvoarele-aburoase-ale Tisei –
Maramarisul de-odinioară din arterele nemuritorilor mei; eu, cel din Vărsător,
yang-nucleul ce lansează lebede-n seară, pe sub orbitele muzei
de-nflorirea socului pentru fluiere de nuntă, pe sub irisii zînei-mirese
ce scaldă-n cinci lacrimi corzile-raze-ale Lyrei, pînă-n undele de-azur
din ochii nimfei centrale de la Fîntîna Medicis, bucurîndu-se
neasemuit de mult la-ndepărtarea însinguratului meu praf cosmic –
adineaori uitat pe-nrourat-marmoreana-i piele de mai;
pîn-aici, noi, cele patru nuclee, putem trasa curcubeie
pentru panoul central al unei religii de minus-infinită chemare-cîntare,
ori, si mai strasnic, poate, ne-am constitui-n primele patru conducătoare
de lumi – ce-nsumate-n spumă de lapte galactic dau zece,
căci de zece nu se trece, totul se reia într-o-nmuguritoare progresie
geometrică pînă-n solstitiul de iarnă; dar să nu ne-mpăunăm prea tare
nici de-a ta aniversare: spre-a nu cunoaste-acel galben de gelozie
nici nucleul-Poezie, al cincilea, căruia-i datorăm sectiunea de aur, nuntind
galacticele elemente; spre-a nu cunoaste nelinistea ultramarinului intens
nici laserii-pupile din zenit, de la al saselea – divinul nucleu de-aburariu
ce se-ntrupează doar într-una din cele sase muze crescătoare
în aproape-nemărginita logodnă de soare...
Si cu telecomanda neadormitei muze, în mîna stîngă...
Poemul meu de la ora cinci
are vocale incandescente, de wolfram – înalt-vibrant, si-n corolă
cu petale alese parcă din coroana solară a florii-soarelui –,
fiind gustat numai de privighetori cu pene beznite,
ce predau – cu gust cu tot – stafeta mea lirică mierlelor
de-au corzi vocale, de-argint, si pliscul de aur
de douăzeci si patru de carate – si, bineînteles, ele, la rîndu-le,
îl mai lansează ciocîrliilor, să-l poarte-n blînde fulgerase,
dincolo de dunele-galaxii si de turbatul vînt Ahab,
tocmai în sfînta-mi, nemuritoarea-mi Dacie-de-Dor...!
Poemul meu de la ora cinci,
în tornadele piroclasticilor nori de consoane,
mai este gustat, întotdeauna, la ora cinci fix –
nu din cînd în cînd, ci-n fiecare dimineată
garantată de soare, ori de sora-i, spuma laptelui –,
si de celebrul filosof, Kant, al purei ratiuni curcubeolat-criticate,
cînd iese la plimbarea-i – celebră deja –, în orizontul sublim
al cunoasterii mele metaforice, pe deplin magnetizat
si cu telecomanda neadormitei muze, în mîna stîngă,
spre a-si alege ecranul extraplat, cu privelistea fiintei, mai departe –
cam cît săritura-nflăcărată a unei rachete – de Platon...!
Draga mea muză de undrea...
Nu mai am nimic de comunicat, muză dragă, nu mai am nimic,
ministrii culturii din guvernele trecut-prezente mi-au confiscat epopeile
si mi le-au aruncat pe apa sîmbetei, să străbată galaxia în jos, ori în sus,
sau, mai ales, la vale, după cum rostit-am si după cum întrupatu-mi-s-au
reliefurile de la-ncretirea genunii – norocul meu că le-am pus în sticle
cu serioase dopuri de plută anti-atlantică si anti-atlantidică,
perfect sigilate cu ceară neagră – mai rar –, ori cu smoală rosie – mai des –,
mi-au întemnitat poemele pentru c-aveau metafore puternice,
antiprezidential-atomice, antiregal-macrocosmice, antiimperiale,
mi-au arestat holopoemele, înjurîndu-mă de cosmicul meu Dumnezeu,
mi-au dat pe mîna poterelor aproape toti salmii – să-i schingiuie
evmezic-barbar, ca-n filmele coreene-ale Palatului, după cum vezi
de-aproape două decenii, dragă muză din cerul-ventuză –,
mi-au dat pe mîna poterelor, spre-a le zdrobi-n meghini picioarele,
aproape toti salmii – cei de mai, cei de ciresar, cei de cuptor, cei de gustar,
cei de răpciune, salmii mei de brumă si de ninsoare oblică,
pentru că sînt, muza mea hadronic-bosonică, instauratorii
celei mai scurte forme fixe de micropoem din lume, pentru că ei –
ministrii nostri foarte părosi, ca mistretii zbîrlindu-se-n toamnă,
ori cheliosi ca rechinul-ciocan, ce sfîrtecă focile sinesteziilor
din toate-anotimpurile –, draga mea electronică muză,
pentru că ei, guvernati-presedintii nostri reformatori,
promovează doar nonvaloarea, impostura, tot ce tine
de coruptia-n progresie geometrică, draga mea muză de undrea...!
Hai, muza mea, ia-ti bosonii...
Muza mea este hotărîtă să introducă bosonii într-o microcosmică metaforă, „hai, boson-boson...!“, regîndeste si pune la punct pestera-mi-univers –
da, este vorba despre acele noi particule-dumnezei, descoperite recent,
gratie celui mai performant accelerator de părti subatomice din lume,
amplasat în deja-faimosul tunel înfipt în auriculul drept al Alpilor Elvetiei,
la apreciabilă distantă de cosciugul chihlimbariu cu-acel trup de om neolitic,
păstrat pînă alaltăieri într-un ghetar-muzeu, „hai, muza mea, ia-ti bosonii
si-nfige-i în trei sulite, redă-le nemurirea Cogaionului meu strămosesc,
că ne-am cam săturat de-acest timp care nu mai are răbdare
nici măcar cu bosonii-dumnezei...!“
