Ion PACHIA-TATOMIRESCU

 

Muză de-april’...

 

Muză din cires,

muză mie, din păpădie-nflorită-n belsug, de livezi,

muză de-april’, mai crezi si astăzi în stilul viril de febril,

astăzi, cînd fiecare fecioară de martie-i un vibrant peristyl,

astăzi, cînd fiecare fecior de mai-iunie-si afirmă nou styl,

astăzi, cînd fiecare bărbat de solstitiu este mai mult decît păroasa omidă

ce-naintează – chiar prin pupilele hieroglifelor –

pe bisectoarea vîrf-unghiului de piramidă,

astăzi, cînd fiecare femeie-de-vară este mai mult decît mărul

oferit de cobra semnelor tale de-ntrebare,

astăzi, cînd fiecare mos de echinoctiu este mai mult decît focul

dăruit de semnul mirării ascuns în bastonul din socul

ce trebuia să nutrească auriu-înmiresmate bucle-corole

doar pentru sampania mea, cea de se-ntrece cu spuma laptelui,

astăzi, cînd fiecare babă de octombrie este mai mult decît clorofila

dăruită-ntre perlele-lacrimi din colierul tău agătat-murmurat-tremurat

de argintiu-auriul mistret, în lumina cu bigudiuri aburos-mîngîietoare,

pentru misteric-ploiosul colt al lunii...?!

 

Muza-mi grăieste despre ingrata absentă a lectiei de norologie…

 

Nici eu nu mă mai pot misca de-atîtia nori:

dacă-ntorc, la dreapta, capul, dau de-un pufos cumulus cît toate zilele,

dacă-ntorc, la stînga, fruntea, dau de-un cirrus cît toate noptile,

ce-si aliniază un soi de-albi ursi, fioros de blînzi, gata de-atac, la copcă,

dacă-mi reazem de vîrful pantofilor privirile, dau de transeele

unui stratocumulus cît toate dienocurile, de unde arhanghelii, prin lunete,

îmi examinează matinalii coriambi, împuscîndu-mi doar avangarda,

dacă-mi reazem de-un călcîi-Ahile encefalul, chiar si-n somn,

dau de-un altocumulus cît toate zilele, ca de la spargerea celor nouă ceruri, încărcat cu grindina cuvintelor din limbile lumii de-aici, de la noi,

dar si din limbile strasnice-ale lumilor de-apoi,

dacă sar cu neatentie-n zenit, în ciuda ochiului de sub căciula-prismă,

din piele de crocodil, vătuit-înnisipată, a piramidei, dau de-un lenticular

amenintător, ce-n cîrcă duce-un mamatus, cît un tavan de pesteră,

îmbrobodit-antifonic în toată mătasa carmină a împărăteselor bizantine,

un mamatus cu toate nuantele sîngelui meu din aprilie, încît crezi

că-i o magnifică farfurie zburătoare, un cos de celeste proportii,

plin-ochi cu ouăle rosii, de Sfintele Pasti, ale cloncănitoarei Closti-cu-Pui,

ce-si roise, mai devreme, pe-un plaur, bobocii-i de aur,

dacă vîr hîrletul – fie el si cu coadă de-otel argintit –, mai adînc, în pămînt,

mereu dau de-un vulcan ce-aruncă-mpotrivă-mi, cu irepresibila-i putere,

nor-Magellanul cît toate dienocurile, desi e vremea,

ca-n spirala-mi-tornadă, tras de îngeri

c-un lung si ramificat-fluvial fulger, tatomiresc,

de fidelul meu nor, cît toate ziuă-noptile, să mă izbesc...!

Mare didactic păcat că manualele din ultimele decenii au renuntat

cu o etern-condamnabilă usurintă la lectiile de norologie,

ori despre a norilor bogată tipologie, în functie de care trebuie

să-ti reglezi umbrela, ori parasuta, pe oriunde te-ai duce:

dus-întors, ori numai la dreapta-naintînd prin răscruci,

dalb-de-pribeag si fără de-ntoarcere...!

 

Si Zînă, si Muză, si Poezie...

 

Stăm pe plaja-cometă – ca un triunghi isoscel – a nemuritoarei mele Dacii,

între Saturn si Venus, da, pe cometa cu sase albe nuclee-stele

de mărimea-ntîi: ea, etern-călătoarea cu două nuclee, cel de nord,

cel de sud – si noi, tot două nuclee, dispuse-ncît să facem

o zalmoxiană cruce cu ele: tu, nucleul-yin, din Gemeni,

ce-arunci cu visine-n solstitiul de vară – singurul nucleu bifurcat

în sinea-ti si-n oglinda sinelui, de parc-ar fi semănător de-androgini

pe plaiul infinitului de-aramă fertilă, dintre izvoarele-aburoase-ale Tisei –

Maramarisul de-odinioară din arterele nemuritorilor mei; eu, cel din Vărsător,

yang-nucleul ce lansează lebede-n seară, pe sub orbitele muzei

de-nflorirea socului pentru fluiere de nuntă, pe sub irisii zînei-mirese

ce scaldă-n cinci lacrimi corzile-raze-ale Lyrei, pînă-n undele de-azur

din ochii nimfei centrale de la Fîntîna Medicis, bucurîndu-se

neasemuit de mult la-ndepărtarea însinguratului meu praf cosmic –

adineaori uitat pe-nrourat-marmoreana-i piele de mai;

pîn-aici, noi, cele patru nuclee, putem trasa curcubeie

pentru panoul central al unei religii de minus-infinită chemare-cîntare,

ori, si mai strasnic, poate, ne-am constitui-n primele patru conducătoare

de lumi – ce-nsumate-n spumă de lapte galactic dau zece,

căci de zece nu se trece, totul se reia într-o-nmuguritoare progresie

geometrică pînă-n solstitiul de iarnă; dar să nu ne-mpăunăm prea tare

nici de-a ta aniversare: spre-a nu cunoaste-acel galben de gelozie

nici nucleul-Poezie, al cincilea, căruia-i datorăm sectiunea de aur, nuntind

galacticele elemente; spre-a nu cunoaste nelinistea ultramarinului intens

nici laserii-pupile din zenit, de la al saselea – divinul nucleu de-aburariu

ce se-ntrupează doar într-una din cele sase muze crescătoare

în aproape-nemărginita logodnă de soare...

 

Si cu telecomanda neadormitei muze, în mîna stîngă...

 

Poemul meu de la ora cinci

are vocale incandescente, de wolfram – înalt-vibrant, si-n corolă

cu petale alese parcă din coroana solară a florii-soarelui –,

fiind gustat numai de privighetori cu pene beznite,

ce predau – cu gust cu tot – stafeta mea lirică mierlelor

de-au corzi vocale, de-argint, si pliscul de aur

de douăzeci si patru de carate – si, bineînteles, ele, la rîndu-le,

îl mai lansează ciocîrliilor, să-l poarte-n blînde fulgerase,

dincolo de dunele-galaxii si de turbatul vînt Ahab,

tocmai în sfînta-mi, nemuritoarea-mi Dacie-de-Dor...!

 

Poemul meu de la ora cinci,

în tornadele piroclasticilor nori de consoane,

mai este gustat, întotdeauna, la ora cinci fix –

nu din cînd în cînd, ci-n fiecare dimineată

garantată de soare, ori de sora-i, spuma laptelui –,

si de celebrul filosof, Kant, al purei ratiuni curcubeolat-criticate,

cînd iese la plimbarea-i – celebră deja –, în orizontul sublim

al cunoasterii mele metaforice, pe deplin magnetizat

si cu telecomanda neadormitei muze, în mîna stîngă,

spre a-si alege ecranul extraplat, cu privelistea fiintei, mai departe –

cam cît săritura-nflăcărată a unei rachete – de Platon...!

 

Draga mea muză de undrea...

 

Nu mai am nimic de comunicat, muză dragă, nu mai am nimic,

ministrii culturii din guvernele trecut-prezente mi-au confiscat epopeile

si mi le-au aruncat pe apa sîmbetei, să străbată galaxia în jos, ori în sus,

sau, mai ales, la vale, după cum rostit-am si după cum întrupatu-mi-s-au

reliefurile de la-ncretirea genunii – norocul meu că le-am pus în sticle

cu serioase dopuri de plută anti-atlantică si anti-atlantidică,

perfect sigilate cu ceară neagră – mai rar –, ori cu smoală rosie – mai des –,

mi-au întemnitat poemele pentru c-aveau metafore puternice,

antiprezidential-atomice, antiregal-macrocosmice, antiimperiale,

mi-au arestat holopoemele, înjurîndu-mă de cosmicul meu Dumnezeu,

mi-au dat pe mîna poterelor aproape toti salmii – să-i schingiuie

evmezic-barbar, ca-n filmele coreene-ale Palatului, după cum vezi

de-aproape două decenii, dragă muză din cerul-ventuză –,

mi-au dat pe mîna poterelor, spre-a le zdrobi-n meghini picioarele,

aproape toti salmii – cei de mai, cei de ciresar, cei de cuptor, cei de gustar,

cei de răpciune, salmii mei de brumă si de ninsoare oblică,

pentru că sînt, muza mea hadronic-bosonică, instauratorii

celei mai scurte forme fixe de micropoem din lume, pentru că ei –

ministrii nostri foarte părosi, ca mistretii zbîrlindu-se-n toamnă,

ori cheliosi ca rechinul-ciocan, ce sfîrtecă focile sinesteziilor

din toate-anotimpurile –, draga mea electronică muză,

pentru că ei, guvernati-presedintii nostri reformatori,

promovează doar nonvaloarea, impostura, tot ce tine

de coruptia-n progresie geometrică, draga mea muză de undrea...!

 

Hai, muza mea, ia-ti bosonii...

 

Muza mea este hotărîtă să introducă bosonii într-o microcosmică metaforă, „hai, boson-boson...!“, regîndeste si pune la punct pestera-mi-univers –

da, este vorba despre acele noi particule-dumnezei, descoperite recent,

gratie celui mai performant accelerator de părti subatomice din lume,

amplasat în deja-faimosul tunel înfipt în auriculul drept al Alpilor Elvetiei,

la apreciabilă distantă de cosciugul chihlimbariu cu-acel trup de om neolitic,

păstrat pînă alaltăieri într-un ghetar-muzeu, „hai, muza mea, ia-ti bosonii

si-nfige-i în trei sulite, redă-le nemurirea Cogaionului meu strămosesc,

că ne-am cam săturat de-acest timp care nu mai are răbdare

nici măcar cu bosonii-dumnezei...!“