Victoria Ana TĂUSAN

 

 

Doamne, cum ne mor cîntătoarele?

 

Păsările cerului, bucuria pămîntului, cărora

le-ai dat glasuri

să cînte cît e ziua de mare,

si să ne dea ideea de rai,

ele n-au cimitire,

ele nu rămîn nici măcar amintire,

ci mor anonime, după ce au cîntat printre

frunzele lumii.

Poate le-ai încropit cuiburi mai calde

prin nemărginirea cerească,

poate le-ai asternut pulberi de aur, să-si

scalde aripile silitoare

poate anume le strămuti, să-si desăvîrsească

trilurile pe ramuri de psalmi.

Intr-o zi nu voi mai auzi mierla aceasta

ce-mi cîntă în zori si în seară.

Mi-o voi imagina legănată de-o ramură

sfîntă

Si-o voi ruga să m-astepte

si, de-o fi, împreună să plecăm mai departe

prin crîngurile universale,

cînd toti ne vor crede în moarte.