PAULINA POPA, BARBATII SECOLULUI
Al. Florin TENE
Versurile Paulinei Popa din volumul Bărbatii secolului, Editura Cartea Românească, 2002, structurat în două cicluri ample, ale căror planuri se interferează: Bărbatul secolului si Nunta de serpi, contin o viziune concentrică asupra existentei, o imagine asupra propriului excurs despre viată, planuri ce se focalizează într-o arhitectură halucinantă, “În amiaza albă unde cascada/ arată fata unor lucruri stranii,/ tipă ugerul alb în urechea poetului” (Sacrificiu), ce face ca lirismul în defensivitatea eului să răsfrîngă întreg ansamblul.
Poemele sînt izvoare ce tîsnesc din frustrări, constrîngeri si suferinti, pentru a se reconstrui într-o viziune holografică a lumii: sub aparenta osmoză dintre eternitatea bărbatului si a femeii, care, de fapt, este o iluzie pur retorică: “Cu folos ati scormonit/ În pietrisul fierbinte,/ cu folos printre sute de ziare/ ce vă agasează cu vorbele/ aruncate la-ntîmplare ca pietrele-n zid” (Bărbatii secolului).
Constiintă istorică a poetei despre cuplu îsi are originea în perceptele biblice („iar ei vă cer să le spălati picioarele”), nu este una metodică, conditionată de conceptia despre lume, ci un fel de instrumentare a spiritualitătii simturilor, determinînd experienta si viziunea poetei despre scrierea poemului. Fiindcă întreaga carte se rescrie pe măsura scrierii trăirilor, a întelegerii eului, deoarece ochiul autoarei este avid, vede pînă în adîncul sufletului si adună secventă cu secventă infinitatea fragmentelor percepute, care se miscă enigmatic, asa cum este înteles bărbatul, ca parte al cuplului, prin care “răzbate untdelemnul sfintit/ si miros de mir binecuvîntat”, dar si femeia văzută ca Poezie a vietii ce “Trece ca o regină printre/ Bărbatii Secolului si spune:/ sînt femeia voastră,/ pîntecele meu pe cei drepti/ îi va înmulti!” (Poezie).
Experienta realitătii contingente, este pusă de Paulina Popa în prim-plan ca “reductie eidetică” (Husserl), fiindcă tensiunea lirică, întretinută la foc mocnit urcă vertiginos spre sfîrsitul fiecărui poem. Poezia vibrînd de o perceptie cutremurată, avînd o melodicitate interioară, de psalm, închipuirea se lasă străbătută de perceptia realitătii, “un teritoriu oarecum interzis sensibilitătii si confesiei feminine” (Dan Cristea). Eul este oglinda cogitoului, din spatele căreia realitatea ne face semn cu mîna, fapt ce confirmă adevărul simtit si trăit de autoare: “Iată de ce sticla prin care privim/ ne colorează după culoarea ei/ si viscolul din ochii nostri ne viscoliti/ îngropînd sub nămeti/ îngropînd sub nămeti început si sfîrsit” (Ratiuni). Metafora la Paulina Popa cîstigă în prezentă si în forta de strălucire prin calitatea lor de a sta pentru ele însele. Premeditarea merge în primul ciclu al volumului între amestecul voit de sacru si profan, de transcendentă si realitate, între iubire si revoltă, între albul imaculat al dorintei si crepuscularul existentei, între ideal si lumea reală. Umanitatea este percepută de Paulina Popa ca o imitatie apocrifă a idealitătii. Poeta este o Maria ce se luptă cu chipul grotesc al lumii, hăituită si alungată cu pietre. Martiriul stă “La adăpostul acestor cuvinte revoltate”, fiindcă diafonul poetei, fără voia ei, se află “într-o lume de oameni mici/ unde stai si îti înfigi ghearele/ în cearceaful curat al poemului” (Cuvinte).
Al doilea ciclu din volum Nunta de serpi este un plonjon în metafizică: “Îi cunoastem conturul/ dar nu stim niciodată cît sîntem noi si cît celălalt” (Clona), din care nu lipseste simbolistica biblică, determinînd-o mitologic, uneori, înspre un sens biblic: iluminarea prin initiere si purificare este văzută mai degrabă ca o renastere morală în care sacrificiul e primordial: “Sacrific în grădina trupului cîte un miel,/ sîngele lui mă spală de iubire,/ în biserica prunciei se-aud psalmi,/ din candelă urcă un fir de lumină subtire” (A cincea cîntare). Mitul lui Tezeu fuzionează, se interferează cu cel al lui Isus, iar recuzita mitică construieste imaginea, în Cîntări, a drumului obstaculat cu formele poemului biblic.
Prin acest volum poezia Paulinei Popa a cîstigat prin substantă si ingeniozitate ca formă supremă de talent, dar si prin frumusetea zbuciumată care este, în fond, un alt fel de gravitate si elegantă a discursului.
Versurile Paulinei Popa din volumul Bărbatii secolului, Editura Cartea Românească, 2002, structurat în două cicluri ample, ale căror planuri se interferează: Bărbatul secolului si Nunta de serpi, contin o viziune concentrică asupra existentei, o imagine asupra propriului excurs despre viată, planuri ce se focalizează într-o arhitectură halucinantă, “În amiaza albă unde cascada/ arată fata unor lucruri stranii,/ tipă ugerul alb în urechea poetului” (Sacrificiu), ce face ca lirismul în defensivitatea eului să răsfrîngă întreg ansamblul.
Poemele sînt izvoare ce tîsnesc din frustrări, constrîngeri si suferinti, pentru a se reconstrui într-o viziune holografică a lumii: sub aparenta osmoză dintre eternitatea bărbatului si a femeii, care, de fapt, este o iluzie pur retorică: “Cu folos ati scormonit/ În pietrisul fierbinte,/ cu folos printre sute de ziare/ ce vă agasează cu vorbele/ aruncate la-ntîmplare ca pietrele-n zid” (Bărbatii secolului).
Constiintă istorică a poetei despre cuplu îsi are originea în perceptele biblice („iar ei vă cer să le spălati picioarele”), nu este una metodică, conditionată de conceptia despre lume, ci un fel de instrumentare a spiritualitătii simturilor, determinînd experienta si viziunea poetei despre scrierea poemului. Fiindcă întreaga carte se rescrie pe măsura scrierii trăirilor, a întelegerii eului, deoarece ochiul autoarei este avid, vede pînă în adîncul sufletului si adună secventă cu secventă infinitatea fragmentelor percepute, care se miscă enigmatic, asa cum este înteles bărbatul, ca parte al cuplului, prin care “răzbate untdelemnul sfintit/ si miros de mir binecuvîntat”, dar si femeia văzută ca Poezie a vietii ce “Trece ca o regină printre/ Bărbatii Secolului si spune:/ sînt femeia voastră,/ pîntecele meu pe cei drepti/ îi va înmulti!” (Poezie).
Experienta realitătii contingente, este pusă de Paulina Popa în prim-plan ca “reductie eidetică” (Husserl), fiindcă tensiunea lirică, întretinută la foc mocnit urcă vertiginos spre sfîrsitul fiecărui poem. Poezia vibrînd de o perceptie cutremurată, avînd o melodicitate interioară, de psalm, închipuirea se lasă străbătută de perceptia realitătii, “un teritoriu oarecum interzis sensibilitătii si confesiei feminine” (Dan Cristea). Eul este oglinda cogitoului, din spatele căreia realitatea ne face semn cu mîna, fapt ce confirmă adevărul simtit si trăit de autoare: “Iată de ce sticla prin care privim/ ne colorează după culoarea ei/ si viscolul din ochii nostri ne viscoliti/ îngropînd sub nămeti/ îngropînd sub nămeti început si sfîrsit” (Ratiuni). Metafora la Paulina Popa cîstigă în prezentă si în forta de strălucire prin calitatea lor de a sta pentru ele însele. Premeditarea merge în primul ciclu al volumului între amestecul voit de sacru si profan, de transcendentă si realitate, între iubire si revoltă, între albul imaculat al dorintei si crepuscularul existentei, între ideal si lumea reală. Umanitatea este percepută de Paulina Popa ca o imitatie apocrifă a idealitătii. Poeta este o Maria ce se luptă cu chipul grotesc al lumii, hăituită si alungată cu pietre. Martiriul stă “La adăpostul acestor cuvinte revoltate”, fiindcă diafonul poetei, fără voia ei, se află “într-o lume de oameni mici/ unde stai si îti înfigi ghearele/ în cearceaful curat al poemului” (Cuvinte).
Al doilea ciclu din volum Nunta de serpi este un plonjon în metafizică: “Îi cunoastem conturul/ dar nu stim niciodată cît sîntem noi si cît celălalt” (Clona), din care nu lipseste simbolistica biblică, determinînd-o mitologic, uneori, înspre un sens biblic: iluminarea prin initiere si purificare este văzută mai degrabă ca o renastere morală în care sacrificiul e primordial: “Sacrific în grădina trupului cîte un miel,/ sîngele lui mă spală de iubire,/ în biserica prunciei se-aud psalmi,/ din candelă urcă un fir de lumină subtire” (A cincea cîntare). Mitul lui Tezeu fuzionează, se interferează cu cel al lui Isus, iar recuzita mitică construieste imaginea, în Cîntări, a drumului obstaculat cu formele poemului biblic.
Prin acest volum poezia Paulinei Popa a cîstigat prin substantă si ingeniozitate ca formă supremă de talent, dar si prin frumusetea zbuciumată care este, în fond, un alt fel de gravitate si elegantă a discursului.
