POEZIE FRANCEZĂ

André THEURIET
(1833-l907)

Ciocîrlia

Începe să se crape de ziuă pe coline;
Cîmpia încă-i cenusie;
Pe pajistea delimitată în lung de soc si mărăcine,
Astrul cu fată aurie
N-a schimbat încă bruma-n perle fine;

Scuturînd peste brazda ce grîul l-adastă să vină
Aripile tale-amortite,
Tu pleci, ciocîrlie, si gusa ti-e plină
De triluri reîntinerite
Cu care saluti matinala lumină.

În văzduhul albastru fără pauză cînti
Într-un balans ametitor;
Apele freamătă albindu-se-n soarele către care te-avînti
Si totu-i mai strălucitor
Gratie trilului cu care firea întreagă o-ncînti.

Mai sus, tot mai sus, pe cerul calm si pur,
Vioaie si liberă, zbori;
Ochii mei te văd ca pe un punct obscur,
Doar glasul n-ai cu cine să-l măsori
De parcă-i cîntecul îndepărtatului azur

Esti mai presus de apa ce tîsneste din roca forată
Si-n care lăstunul
Îsi scaldă în treacăt aripa lui irizată;
Esti mai presus de parfumul
Reginei fînetelor, mai presus decît rouă perlată.

Totul se trezeste în cîntecul tău asprul plugar
Ce plugul în brazdă îl bagă,
Si bătrînul cioban gîrbovit, visător, păsind rar
Pe vasta pîrloagă,
Ascultîndu-te se simt tineri iar.

Tu iei pe aripi lacrimile gliei
Căreia, zorile-i fac nimb
Si printr-un vesel mister, din adîncul tăriei
Ne dai în schimb,
Plouînd în lumină, perle-ale bucuriei
În româneste de Ion ROSIORU