Georges THINES


 
 

Nãscut la Liège, Georges Thinès urmeazã o dublã carierã de om de stiintã si de scriitor. Profesor la Universitatea din Louvain, el a publicat, pe lîngã numeroase articole si opere stiintifice, romane (între care Tramvaiul ofiterilor i-a adus premiul Rossel), eseuri filosofice (între care Fenomenologie si stiinta comportamentului, Mitul lui Faust si dialectica timpului, Existentã si subiectivitate) si vreo zece culegeri poetice. E membru al Academiei belgiene si corespondent al Muzeului de Istorie Naturalã din Paris. Muzician, ocupã un pupitru de alto într-un ansamblu de camerã.

IDENTIFICARE
Ordinea domneste si eu tot caut imaginea lui Tucydide printre figurantii teatrului meu ca si cum as rãzbi prin multime pentru a întîlni o fatã cunoscutã. Dar spre deosebire de gloata necunoscutilor, personajele mele îmi apartin si eu le-am deprins de multã vreme cu de-amãnuntul toate trãsãturile. De asemenea cu o perfectã egalitate sufleteascã eu îndepãrtez unele dupã altele fantomele ce se grãbesc în spatiul unicolor reclamînd în liniste atentia mea si poate atasamentul meu exclusiv. Totusi, eu nu observ pe trãsãturile comediantilor mei intimi expresie pe care o utilizez cu prudentã gîndind la protestele care le-a stîrnit unora nici o impacientã, nici un indiciu agresiv.
Aparenta lor fluiditate este forta lor.
Eu urmãresc o umbrã care se va schimba într-un personaj activ îndatã ce va fi înhãtatã de o privire. Ochii mei se dedau unor intense miscãri rotitoare care amintesc lentele derive ale primului somn, dar la un ritm accelerat.
Apoi purpura se face cer aprins de amurg.
Fulgi de altitudine se întind spre un orizont care-mi rãmîne invizibil.
Austerul atenian mã fixeazã aparent fãrã îngãduintã.
Ca si cum încetineala mea, stîngãcia mea în a-l descoperi erau soiuri de insulte prelungite la adresa interminabilelor isprãvi ale rãzboiului sãu.
Aici încetineala spiritului aduce atingere duratei unei nefericiri niciodatã atît de crud resimtitã un fel de parodie a interminabilului.
Dar ea se estompeazã, eu o pierd, eu o pierd! iremediabil, în timp ce bîntuie rãzboiul din Peloponez.

ISPRÃVI
 Acest rãzboi, trebuie s-o spun, m-a încercat îngrozitor.
Vorbesc în cunostintã de cauzã, cãci dacã Tucydide l-a suferit înainte de a i se face istoricul, el îmi apartine în întregime în cerul aprins de sîngele pleoapelor.
Phosphene! (Lumini din ochii închisi!). Culori cu nume de filosof, într-adevãr vouã vi se cade sã-l arestati pe cel care decise sã eternizeze marea zguduire, singura care fu demnã de memoria dupã imemorialul naufragiu al Atlantidei.
Cã vorbeste gravul prizonier al privirii mele sau cã vorbesc eu de îndatã ce el pare a voi sã deschidã gura nu schimbã nimic din autenticitatea si din importanta confidentei. Îmi apartine în întregime, astfel încît eu pot sã i mã substitui cu totul fãrã a-l aboli, si, lucru straniu, sã-l întrerup fãrã a-i tãia cuvîntul.
Va fi deci el sau eu cel ce va vorbi dupã momentul si voia lucrurilor.
Teatrul meu interior, care se joacã dinaintea unei imense cortine de purpurã si nu pe o scenã pe care cortina o ascunde sau o dezvãluie, nu monteazã decît o singurã dramã. N-avu loc de altfel decît un singur rãzboi care fu demn de inteligenta lui Tucydide.
Si imensa cortinã de purpurã este una din rufele sacre pãtate de sînge care se recomandã pentru a celebra moartea eroului.

SCENE ALE VIETII UNUI EROU
CEI DOI SOFISTI
În aceastã dimineatã, a treia mia dimineatã a rãzboiului, o disputã izbucneste între un om de o considerabilã grãsime un gardian al templului, dacã amintirile mele nu mã însealã si un personaj cu fata foarte slãbitã un filosof în exil dupã orice asemãnare.
Gardianul: Nu uitati cã nu dispuneti decît de o traducere. De atunci, acest nume pe care-l gãsesti amenintãtor si lovitura voastrã de sabie...
Filosoful: Asta merge în francezã ca si în greacã.
Gardianul: Iluzie
Filosoful: În francezã, în englezã, în germanã ca si în greacã.
Gardianul: Dar fondul istoriei, faptele? Recunoasteti cã aceasta n-are nimic de a face cu sonoritãtile limbilor.
Filosoful: Sã mergem, sã mergem. Ascultati-mi asta în englezã, cu tot ceea ce engleza poate avea ca moliciune incisivã: Tucydide ia un s si se pronuntã Tusaididiz. E încã mai bine decît în francezã si sensibil mai aproape de greacã. O adevãratã lamã, acest cuvînt!
Gardianul: O, la la! de cînd sunetele dau nastere ideilor?
Filosoful: De cînd cuvîntul existã si mai ales de cînd poemul s-a nãscut din cîntec. Cîntecul de gesta e deja un poem.
Gardianul: Iatã-ne: aici: gestele, actiunile, adicã faptele care dau nastere istoriei. Restul...
Filosoful: Nu simplificati. Gesta nu se reduce la gesturi... dar si în acest caz încã, remarcati bine, sonoritatea cuvintelor si nu sensul cuvintelor vã cãlãuzeste.
Gardianul: Totusi, în teatrul vostru intim, nu se vãd decît imagini si miscãri...
Filosoful: ... care sînt deja cuvinte, nume. În lipsã de care eu nu voi recunoaste pe nimeni niciodatã. Tucydide în purpurã intimã pe scena mea inaccesibilã este el singur, în virtutea numelui sãu, totodatã drama si sabia care va face eroul si victima.
Gardianul: Dacã v-ati decis sã mã disperati, ati fi putut sã-mi amintiti cã e rãzboi si cã atenienii vin sã ocupe portul Polys si insula Sphactéria, deci cã noi avem ceva mai bine de fãcut decît sã ne ocupãm de felul cum se cade sã pronuntãm numele lui Tucydide. Dar poate drama si seriozitatea sînt strãine evenimentelor care ne amenintã si în povestirea istoricului ca si în numele sãu însusi, o muzicã particularã a limbii este conditia gîndirii.

 COMUNICATIE
 O POSESIUNE ETERNÃ
Fugarã, evanescentã într-o privire, eu am voit sã fac totusi operã durabilã. Un singur autor, un singur personaj, o singurã dramã, totul contopit într-o imagine unicã ce consimte sã aparã în anumite conditii. Am indicat sumar riturile de îndeplinit pentru a face sã aparã fata emblematicã si a-i revela misterul. În anumite momente, nimic nu e mai simplu, ajunge sã astepti ca miscarea rotitoare a phosphenelor sã se stabilizeze si Tucydide sã se profileze, precis tocmai pe fondul parazitilor.
Aici se ivesc dificultãtile.
Eu stiu, am pronuntat un cuvînt imprudent.
Nu trebuia sã afirm cu atîta sigurantã cã întelegeam sã fac operã durabilã, cã istoria rãzboiului pe care îmi propuneam s-o scriu trebuie sã fie, dupã mine, o achizitie eternã, o posesiune pe care nimic n-ar altera-o vreodatã.
Ei bine, eu recunosc caracterul fugar al aparitiilor mele. Cum scriitorul perisabil care sînt poate pretinde sã creeze o operã pe care nimic, nici oamenii, nici evenimentele naturale nu vor ameninta-o niciodatã? Se aflã în toate civilizatiile ghicitori care pretind a sti ce gîndesc zeii. Zeii gîndesc ei? Ghicitorii gîndesc?
Ce-ati spus exact?
Cã în locul unui divertisment trecãtor întelegeam sã ofer oamenilor un capital imperisabil.
Eu nu vãd aici nimic în mod deosebit ofensator. Dacã nu cumva într-adevãr putini oameni, dupã pãrerea mea, meritã sã primeascã o astfel de mostenire. Nu dv. sînteti perisabil, e cititorul dv.
Dv. mã linistiti. Vreau sã mã pun din nou la lucru. Istoria rãzboiului din Peloponez nu s-a terminat.
Furtuna e trecãtoare, spunea bunicul meu care nu era ghicitor, dar ea smulge din rãdãcini pãduri întregi.
(Din volumul Le songe de Thucydide, Paris 2000,
Traducere de Al. HUSAR)


Home