Virgil TITARENCO

camera cu vedere la întîmplare

în ultima vreme
zilele au muchii netede
caramizi de vreme buna zîmbeste zidarul
le aseaza rostuit
cu fata rugoasa spre înauntru
sa nu li se vada amarul
asterne apoi un strat de negura noptii
înca unul de soare
mai e putin si termin
camera cu vedere la întîmplare
unde alerg pîna seara
sa-mi prind copilaria scapata
prin curtea semnelor de întrebare
mîine vom începe tencuitul
cît mai de dimineata
atît de multe greseli de reparat
mozaicul amintirilor asezat strîmb
si doar o singura viata

ars poetica

aceasta maladie poetica
despre care nici sa soptim
nu avem curajul
ne asteapta fiinta ascetica
pe fiecare
în noaptea nemiscata neiertatoare
în noaptea mereu urmatoare înfruptîndu-se
din maduva spinarilor noastre imperiale
cu ochii ascunsi în cochiliile
metaforelor deflorate
ne junghiem vinovatiile si iubirea
în ospatul viselor dezghiocate
cavaleri ai ordinelor de noapte
pasim în ablutiunea estetica drepti
mirii nuntirii cu noi însine cu semnele cu secundele
în cercul de focuri înghetate
în umbre si soapte
întindem degetele rasfirate spre limbile flacarii
aproape tot mai aproape
între propovaduire si erezie
acolo unde sîngele devine lapte si curge si plînge daruindu-ne
doar atît cît sa nu se transfigureze mult prea departe
urlîndu-ne uitîndu-ne numele
scriindu-l mereu si mereu
nisip urcînd în sîngele nostru greu
învingîndu-ne
îmbolnavindu-ne
de aceasta poetica
nastere moarte

nu despre începuturi

începuturile stateau ca doi cîini nemiscati
la marginea acelui univers
istoria nu avea coapse
nici sîni
nu ispitea înca îndoielile mele
era doar un sugar
plîngea ciudat
i-am luat mîinile nevinovate
holograma sîngelui le pata ca o premonitie
simteam nevoia sa le frîng
sa le smulg din umerii fragezi
inutil însa
undeva alt prunc nastea din privirile mele
cu aceleasi brate
aceiasi ochi
pazit de aceiasi cîini implacabili
cînd am iesit din oglinda
gemeam
fusese alegerea mea
paseam ametit pe dalele umerilor mei
pe treptele sternului
nu erau sori care sa apuna
doar un anotimp incert în visurile mele
îmi cautam numele
singur

atît îmi doream

dupa o vreme ma dureau încheieturile mîinilor
ca de o sensibilitate a zgomotului
oasele mi se strîngeau speriate spre înauntru
si asemeni unei fiinte abisale îmi doaream sa fiu lasat în pace
sa dorm adînc fara vise fara lumina
fara glasuri
aveam nevoie de adînc si de pietrele acelea albe si rotunde din sufletul meu
acolo unde este pururea liniste
unde nu burniteaza si nici nu bate vîntul
sa ma închid acolo unde ma înteleg atît de bine cu mine însumi
ca doi buni prieteni la un pahar de vin lînga semineu seara în întuneric
unde nu mai am nimic ce sa îmi reprosez
unde totul e subînteles si nu are nevoie de nici o explicatie
fara sunet fara nimeni altcineva lînga noi
inteligent si elegant ireal în frumusetea împietrita a tacerii
atît îmi doream numai doar sa fiu înauntru
cît mai adînc si mai departe de acest zgomot care ma durea surd
în încheieturile mîinilor
o vreme cît o mie de ani
sa ramînem acolo singuri asa ca într-un pîntec de mama
ca în scorbura unui gînd profetic nerostit vreodata
ca într-o geoda în care lumina nu poate pata trandafiriul ascuns
în linistea începutului de mine însumi
scufundat în îmbratisarea neutra a batrînului fotoliu din piele
înfasurat în solitudine ca într-o blana de urs polar
în cea mai odihnitoare dintre linisti
acolo unde numai Dumnezeu mai trece din cînd în cînd
mai pune lemne pe foc si ne priveste zîmbind
apoi ne lasa singuri si închide usa în cea mai desavîrsita dintre lumi

eu si cu mine însumi
atît îmi doream

o duminica în plus

sîntem deficitari la duminici
în postmodernism e nevoie de doua
luam una din google iar alta din cutia saracului
le lipim cu loctite pe umeri sîntem îngeri
see mom, no hands! no more hands only wings

în balcon un porumbel asculta rush limbaugh
nenorocitule nazistule erai independent
acum ce ma fac eu cu aripa
aia stînga duminica fara sot fara benzina fara comunism
a fost vorba ca vei sta doar o zi în acapulco

exact în acest punct peste sapte ore va curge
ilva mica si poate o naiada cu blugi turcesti
ma vei acuza ca sînt prea politically correct
astazi ma dor aripile ciudat le reneg
transplantul de frumos e respins

în mijlocul orasului o duminica este în plus