ESEU

 

Ioan TODERITĂ

 

 

DAN BARBILIAN

 

Poet germinat din categorii abisale stiintifice matematice care a pus multe probleme exegetice criticilor săi. Tocmai din cauza neputintei lor de a-si explica evolutia literară a poetului cea, uneori, de el determinată în timp, cea nici de el explicată siesi (Evident, specific naturii umane glorificate de orgoliorul Eu în dispută cu Noi.)

În cunoastere, matematica are legi bine determinate. Drumul dintre Fiintă si Neant, cel mereu bătut în felurite poteci de filozofi, are nevoie de primordialitatea ideii, ideilor platonice. Fără această primă dogmă: ideea înainte de materie, (de realitudine si de consecintele ei senzitive, de reflexiile ei empirice), înainte chiar de senzatiile mult înselătoare de formă si continut, nu vom penetra esenta manifestărilor fenomenale. Astfel lumea trece din real în imaginar si invers numai prin idee matematică. O primă strădanie a ideii în „perceperea” lumii este „definirea” lumii, nu definitivarea ei. (cum multi cred că si-ar dori omul de la creatie încoace) Definirea lumii, obiectelor sale este făcută prin genul proxim (genuri proxime) si diferentă specifică (diferente specifice).

Pentru a fi pe întelesul celor care vor să-l cunoască mai bine pe Ion Dan Barbilian si mai cu seamă pe poetul din matematician, voi fi cît se poate de explicit în ceea ce priveste „academia matematicilor” destăinuite de mine celor care urăsc matematica.

Deci „notiunea” este o primă „entitate” a lumii trecute prin idee matematică. Citind într-un dictionar, cuvintele din el, în mare parte (nu integral), sînt notiuni,

iată:

sofran = plantă erbacee cu bulbi, cu frunze lungi si înguste si cu flori violete cu linii purpurii (crocus sativus) din care se extrage o substantă aromată – condiment, medicament, etc.,

sofran = plantă erbacee, cu flori albastre liliachii, care înfloresc toamna (crocus banaticus)

Genul proxim – plantă erbacee, diferenta specifică – cu bulbi, cu frunze lungi si înguste…

Schimbarea diferentei specifice fată de, alături de, un gen proxim fix, dă nastere altor notiuni. „Care înfloresc toamna” adaos la diferenta specifică anterioară „cu bulbi, cu frunze..” defineste (diferentiază) o nouă notiune, transformă „Crocus sativus” în „Crocus banaticus”.

Astfel lumea poate fi dirijată în notiuni. Notiunea fiind esenta reprezentării ei în…idee. Notiunea devenind astfel reprezentată, dual reprezentată; gen proxim-diferentă specifică, ca cea dintîi reprezentare antică a ideii primordiale, a ideilor apriorice.

Notiunile cele mai „adînci” în constiinta umană, cu adevărat transcendentale, abisale, sînt notiunile primare, cele care nu se supun „definirii = determinării”, prin gen proxim si diferentă specifică. Acestea sînt chiar „indefinibile”. Lor nu le putem asocia, pe ele nu le putem desprinde, unui gen proxim anterior lor. S-au încercat, dintr-o inertie cerebrală, dintr-un impuls de rationalitate, „descrierii”care să îndulcească în ochii nostri forma lor iratională, ilogică, formală: „Multimea este o colectivitate cu elemente de aceiasi natură sau de aceiasi proprietate…”, dar nu se stie ce este colectivitatea considerată aici în mod eronat „gen proxim”

„Dreapta este cevanumai cu lungime, fără grosime si lătime…” declară Euclid, în „caietele sale de geometrie”. „Ceva” nu poate fi gen proxim, astfel Dreapta este un „dat primar” ca si „multimea” ca si omul-fiinta lui adiferentială, unică.

Cunoasterea prin idee, ori ideea primordială care vede lumea, obiectele si fenomenele ei, se deghizează în „notiuni”. Altfel spus, pătrunde în real, „hăituind cuvîntul în notiuni”.

Matematizarea lumii este o dorintă a „notiunii-idee” de a intra în relatie cu lumea, cu proportiile ei multiple.

Cuvîntul este un mijloc de comunicare între indivizi, prin figuri, stiluri, feluri diferite de modificare a sensului lor, în raport cu o normă a relationării lor semnificante si a semnificatiei lor. Tropiile, ca si figurile de gîndire, au înăltimi, adîncimi si libertăti greu de evaluat.

Totul are la bază ideea, forma, esenta, notiunii. Schimbarea sensului cuvîntului trece, se află, în schimbarea definirii notiunii. Asezarea ideii în notiuni, pe principiul „genului proxim diferentiat”, nu a fost suficientă gîndirii umane, pelerină în aula realului concret. Lumea se ascundea în abstract prea mult, prea „desăvîrsită în necunoastere”. Astfel notiunile trebuiau scoase din „vestmîntul lor euclidian”, din prea mîndra lor geometrie senzitivă. Fiinta sapientală, omul, înzestrată cu facultatea de a gîndi, de a judeca (pe sine si pe altii) lumea existentei sale, însiruie judecătile în rationament, în ratiuni necesare si suficiente, pînă dincolo si dincoace de trebuintă, făcînd din ideea-notiune stare intensivă, energetică, exploratorie, dinamică în general, ratiune pură, în particular.

Notiunile, entităti ale ideii geometrizate, nu puteau, fără diviziune, fără dividerea întregului real, să-si manifeste prioritatea prospectiei lumii. Apare, înaintea si înapoia iluminării ei, noaptea si ziua, adevărul si falsul, cuprinsul si necuprinsul, urîtul si frumosul, fetele diadice ale manifestărilor fizice, mecanice, în primul rînd, (ale lumii) ale asezărilor ei inexplicabile în noi, în al doilea rînd.

Matematicieni au inventat teorema directă sau reciprocă, directă si reciprocă, necesară si suficientă, cale spre adevărul-fals, spre adevăr si fals, spre adevăr sau fals, nonadevăr, nonfals.

Nici o altă cale nu era mai potrivită. Pentru asta, pentru edificarea „lucrului mecanic” al „notiunii-idee”, în cîmp spiritual, sapiental, matematicienii au construit propozitia matematică:un enunt ori adevărat ori fals, nu în acelasi timp adevărat si fals.

Decartes nu este cel dintîi care să fi observat relatia dintre „cuget si îndoială”. O stia întreaga filozofie antică. Nici dintre cuget si existentă, a fiintei în preajma Neantului.

Matematica spre deosebire de filozofie, deasupra oricărei filozofii, a îndrăznit să inventeze „logica propozitiilor”, luînd din comunicarea umană simultaneitatea, drept conjunctie, alternativitatea drept disjunctie, făcînd din „dacă… atunci”, implicatie din „dacă…atunci este identic cu atunci…dacă”, echivalentă. Etc.

Cea mai frumoasă realizare a matematicii pe drumul edificării „energiei ideatice” a „notiunii-idee”, în prospectarea binaritătii, dualitătii gnosice a lumii, este predicatul: o propozitie matematică ce contine o nedeterminată sau mai multe, numite si variabile predicative.

S-au descoperit astfel noi modele logice de investigare a „sansei de adevăr”, „sansei de neadevăr”, prin asa zile predicate de cuantificare universală si existentială.

Evident, că în orice stiintă corsetele vesmintelor ei par a nu fi folosite decît pentru o singură Diană din cîte are lumea în proportiile ei de aur. Aparent, fiindcă matematica este sora lui Hefaistos. Ea îmbracă si dezbracă formele statice ale existentei de orice fel în, cu marea energie a spiritului, a ideii-elf notional. Si, în, cu marea înfierbîntare a predicatului existential: „x are vîrsta de 100 de ani”, „există x oameni cu această vîrstă”.

Cu marea dubioziate a predicatului universal: „orice om din România este fericit”; „orice x (nemernic x) poate fi Dumnezeu”.

Era nevoie de această introducere lungă, pentru a vă prezenta opinia mea despre „fenomenul Barbu” în literatura românească.

Pentru a fi „cinstit” cu „lauda” poeziei sale în ochii (ce bine dacă ar fi. dacă si în inimile celor fără acoperire cerebrală a cuvîntului rostit) dumneavoastră, doritori de lumină iluminătoare a „clar-obscurului” Barbilian.

Gîndirea poetică a matematicianului Ion Barbu nu este abstractiune inaccesibilă decît pentru cel care acceptarea ideii ca prioritate,nu ar fi în, cu aceeasi prioritate acceptată în descrierea lumii; plastică-intuitivă sau abstracto-verbală.

Edificiul plastic, însă, la Barbu, trece, se infiltrează, se risipeste, mai putin cromatizat, mai mult tusat, în edificiul abstract-verbal al constiintelor însetate de adevăr estetic – (da există un astfel de adevăr), ca diamant slefuit de adevărul, inestetic – ca diamant amorf.

Metaforă insuficientă, pentru cele cîte ascunde estetica Barbiliană, dincolo de aparenta inesteticului, inaccesibilului ideilor sale universale. Fiindcă toată poezia Barbiliană este univers victorios asupra concretului, asupra particularului, asupra existentialului evaluat metric, nedrept de metric în creuzetul constiintelor empirice, experimentate empiric în umbra senzatiilor lenese, ale contemplatiei negînditoare.

Poezia Barbiliană poartă-în structura ei-călătoriile în spirit matematic sublimal ale poetului.

Spirit acumulat în fîntînile sinelui individual din extazul unei vieti sentimentale, stiintifice, istorice, matematice, care îl urmăreste pe iubitorul de ratiuni pure la fiecare, în fiecare, aventură în cuvînt.

Profundul pelerinaj în Academia timpului, vietuirii lui, într-o Europă răvăsită de războaie nationaliste, sovine, într-o tară călcată în picioare din iratiune, din instinct mamiferic staral, poetul îsi ascetizează mînia pe evidente, pe spontaneitate, pe judecătile infantile, gregare, apelînd la ratiune pură, invocînd ratiunea salvatoare în amvoanele lirei zdrobită de propria-i dezrobire, poezia clasică. Poezia dulce-negrăitoare de adevăr. Poezia echilibrului static al epitetului încruntat teatral, minat conjunctural, în oratii si retorici lacrimogene.

Nimic nu este mai neconvingător în poezie, ca respiratia cardiacă a Cuvîntului Spontan, a Necuvîntului-hazard.

Barbu, Ion Dan Barbilian, face ordine atît în „respiratia altora” cît si în „inspiratia lor” de a frumos rosti în rime despre nimic, de a fi fost victimă de-o clipă ale „frumos-ondulării vorbei în dinti, pe limbă, în timpanele surde ale literaturii de bulevard, de promenadă, de eternă sus-pi-ciune exegetică. Si nu i-a fost usor. Si nu-i usor, trecînd prin trei vîrste de gîndire matematică, să dovedesti altora că numai copilăria – de exemplu, este ratiune infinitezimală, că numai adolescenta – un alt exemplu, este o algebră abstractă, că viata însăsi este o ecuatie transcendentă cu solutii în altă lume. Suma lor, suma acestor vîrste este de tip integral, limită a însumărilor finite, cuadratură a neantului fiintei scufundate în neant.

Era nevoie de o astfel de întîmplare în literatura românească, plină de „semănături” si „asemănări” estetice, de - pînă la urmă – credintă excesivă în melancolie existentială, nu în agonie, delir, salt, metafizic din existentă, prin efluvile sublimale, protuberante, ale abisului ratiunilor apriorice, ale ideilor, etnii – matematice transtemporale

„Întîmplarea răsăritului” este determinată de „împrejurări” crepusculare, de „conjectura” timpului oprit să vadă lumea cu ochi spălati de întuneric, dilatati pe întuneric.

Bursa din Germania, îi înlesneste cercetări matematice în domeniul Teoriei numerelor al cărui maestru era Landau, prieten cu Titeica. „Teorie a numărului”, care se va găsi în poezia Barbiliană, discret, în număr, în numărare, în numărablitate, ca aspiratie la continuu, ca relatie inductivă dintre un infinit mai mic, ∞ fiind numărul numerelor naturale si alef-zero - infinitul numit si puterea continuului fractiilor pozitive subunitare.

Toată viata de student bursier îl apropie de geometria axiomatică a lui Hilbert, si ea prezentă (vom vedea unde!) în „poematică – problematică barbiliană”

Geometria axiomatică, îl ademeneste pe poet în noi atitudini fată de fundamentarea ideii- ca notiune, în multimi de idei structurate precum, ca, elemente fundamentale a geometriei spiritului, a geometriei abstractului discret.

Incidenta, grupul de axiome , văzută de Hilbert, ca relatie între puncte dreaptă si plan, este fascinantă prin logica, prin determinismul interior si exterior logic, al edificării formei spatiului real, cel în care poti exista fără măsură, fără notiunea de „distantă”, cum n-ai fi putut exista în spatiul Euclidian, unde, în care, echerul si compasul tin loc de metru etalon.

Iată: I 1: Există pe o dreaptă cel putin două puncte distincte I 2 : prin două puncte distincte trece cel putin o dreaptă, etc.

Fără asemănare în frumusete, în interpretare, în cum poate fi „străbătut” planul, este Axioma lui Push care, mai aproape de formă literară este: „Dacă o dreaptă intră într-un triunghi printr-o latură atunci ea (trebuie) să iasă din triunghi printr-una din celelalte două”

Evident ar fi putut să nu iasă din triunghi. Ori să fie iesit dedublată, prin două „locuri” diferite.

Iată cum fantasma irationalului pluteste - în matematică – asupra realului. Cum abstractul este aură a concretului rationalizat, supus ratiunii.

Barbu avea să cunoască aceste punti de salt în poezie, într-o nouă poezie,desprinzîndu-se

de cantonare în garnizoana rigorii inflexibile (amatematice) tocmai prin trădarea continutului ei încruntat, în favoarea paradigmelor ei, paradigmelor interpretării lumii prin ea.

Pe străfulgerul matematicii, cunostintelor matematice, poti concepe, deci, un nou Neant, mai multe Neanturi, pentru o fiintă unică ori invers, mai multe fiinte în dispută pentru un singur,insuficient, Neant.

Asa începe, îsi începe viata de poet matematicianul Ion Barbu.

Voi încerca să îl „prind” în această „postură” de „rob” al sublimalului constiintei lui stiintifice.

Relatiile dintre genuri proxime, dintre notiuni primare ori notiuni „capabile” de diferentiere specifică, „se petrec” în timp, într-un timp vesnic la pîndă în miscare.

În poezia Elan, notiunile primare (care nu au gen proxim) îndoire, unduire sfîrsesc viersurile 1 si 4 din întîiul catren:

„Sînt numai o verigă din marea îndoire /…./ Fragilă unitatea mi-e pieritoare; dar /Un roi de existente din moartea mea răsar /Si-adevăratul nume, ce port, e: unduire /”.

Îndoire, unduire, întindere, foc, apă, sînt stări si elemente primare, idei – notiuni primare izvorîte din fenomenal.

Acestea adună „diferentierea” unor notiuni – posesoare de gen proxim si diferentă specifică: „Fragilă unitatea – unitatea fragilă, existenta din moarte, adevăratul nume (gen proxim) ce port (diferentă specifică).

În poezia Lava, fiecare viers este strict ordonat morfologic: subiect, predicat, complement metaforic, (cu sublimal notiunea-ideeproximă, diferentiată specific) circumstantial si metaforic.

Te-năbuseai în pîcla încinsei atmosfere (not. prim.)

O! tu, noian de lavă (gen proxim diferentiat) ceaveai să fii pămîntul (trop metaforic)

Făptură (S) nu sunase (P) din trimbiti de cratere (trop.met.)

Nu fulgerase (S-P), în noaptea ta, cuvîntul…(not. prim.)

După cum vedeti si în acest catren, viersurile 1, 4 sfîrsesc cu notiunile primare: atmosferă, cuvîntul, însă, ponderal, în viersul 2, tropul–metaforic „ce-avea să fii pămîntul”, se încheie cu „pămîntul”, cu un nou element primar.

Ritmul, prozodia , acestor poezii, ridicate în cugetul nostru neiubitor de sublimal stiintific, doritor de dulce si caldă iluzie necugetătoare, mai mult ori mai putin vizibilă, sînt translatii induse de lecturi (în original) ale poeziei franceze, trans-inductie, din nou, de tip abisal. Iată un catren din Panteism:

Vom coborî spre calda, impudica Cybelă

Pe care flori de fildes ori umed putregai

Îsi înfrătesc de-a valma teluricul lor trai

Si-i vom cuprinde coapsa, fecundă, de femelă.

Catren scris în 14,13,13,14 silabe. Iată un catren din Angoasă de Stefan Malarme:

Cer patului tău somnul cel fără vise-n trîmbe

Plutind, a remuscare, sub mătăsosu-i cort

Pe care-l dormi răpusă de jurăminte strîmbe

Tu ce cunosti Neantul, mai bine ca un mort

Catren scris în 14,13,14,14 silabe

Detalii desenate prin circumstantialele – la Barbu – de loc, de dublu loc + dublă circumstantă directă: „Vom coborî spre calda Cybelă / pe care flori de fildes ori umed mucegai…”, iar la Malarme, de dublă modală-cauzală: „plutind, a remuscare sub mătăsosu-i cort / pe care-l dormi răpusă de jurăminte strîmbe”

Izbitor este „pe care” dar si mai neasteptată este histograma accentelor, ritmului, tropului sonor. Acestea suprapuse sînt:

Cele două minime de valoare „zero” ale „respiratiilor accentuale”, la nivelul silabelor 6 si 9, ca si cele trei maxime – per ansamblu, dovedesc o asemănare a stilurilor. Uimitoare este si constanta numărului si formelor histogramele în aceste grafice:

Dreptunghiuri: Barbu 2 Malarme 3

Triunghiuri: Barbu 4 Malarme 4

Trapeze: Barbu 7, Malarme 6

Ceea ce demonstrează o distributie aproape egală a monotoniei limbajului poetic, a accentului si neaccentului fonosilabic.

Oarecum, într-un anume fel, prima vîrstă a creatiei Barbiliene „vîrsta îndepărtării lui de matematică”, atît cît nu s-a putut lepăda de gen proxim si diferentă specifică, este just caracterizată de exegetic – vîrsta influentei parnasiene-via Baudlaire, Edgar Poe, John Keats, Paul Verlaine.