Dan TRISTIAN    

Pe o tîmplă de carte. Este născut la Vulcan, în 1977, avînd numele Daniel Murărita. Student la Craiova, în anul patru, filosofie-sociologie. A publicat un singur volum de versuri, Duminica sinelui, în 2003, la Editura Scrisul românesc.
„Pe dinăuntru mă umplusem de lume”, ne spune poetul, făcînd, cum vom vedea, din aspectul instrumental al fiecărui cuvînt un obiect special de constiintă artistică.
Totdeauna, reflexia omului, a artistului în mod particular, a fost îndreptată spre exterior, nemaiexistînd distantă între aici si acolo.
Subiectul vorbitor, Dan Tristian, din „închipuiri caudine”, ne propune, ca un initiat ce este, adevărate tulburări ale rostirii poetice, desi „în al nouălea cer în grevă / cuvintele nu mai fac dragoste / e carnal de tîrziu”.
Realul si fictivul, orchestrate în imagini metaforice, creează respiratia unei realităti discursive: „pe mine mă durea doar umbra / umbra nu mai suferea de nimic / pentru că nu / nu mai e loc de răstigniri în apus / – sînt prea multe cuie bătute în culori – / si nu mă mai mir / că oamenii mor în cuvinte/ de inimă rea ”.
Nelinistile poetului sînt secvente ale dedublării personalitătii: în timp ce scrie, el îsi aude eul spunînd alt poem, dînd nastere, astfel, unei tensiuni semnificative sub aspectul simtirii si al gîndirii. As cita, în întregime, poemele Noroi si sînge si Cercul uneori.
Vă las, asadar, plăcerea si curiozitatea de a vedea, „cu ochiul pătat de pămîntesc” (Kafka), această „maladie secretă” (Baudelaire), care sînt tristele lui Dan Tristian. (Vasile Proca)


Devenindul

Îmi pare că aud, stingher, romanta prafului rămas nesters
Pe o tîmplă de carte.
Durere concediată viata
Pînze de păianjen contrafăcînd m-a prins
Într-un con de umbră cu miros de brad
Retina împletea evanescent prin conturul spart al pupilei
Cîte-o bucurie rară cu sîrma ghimpată
A imaginii mele

Gordian noduri băteau bulevardul respiratiei
În închipuiri caudine
Travestite în pulsuri, în pasi duplicitari
Ca niste cabotini fără simbrie

Pîntecele amintirilor, terminal, se îngrăsa cu prezentul,
Pe dinăuntru mă umplusem de lume
Înstrăinat, abstract, expus
Si înainte să plec
Corbi veniti din trupu-mi să ia paste
Pierdut
Între două bătăi de inimă
Îmi recapitulau sufletul

Citind Braille

În lumea largă
Palmele mi-au plecat
Să-ti învete trupul.
 (Chipul fără conturul clipirii,
Culmile umerilor coborînd rotunde
În brate,
Sînii uitati în zvîcnire,
Arcuirea coapselor în foame
Căzută în genunchii rugăciunii,
Răzvrătindu-se globular în glezne,
În îngîmfarea călcîielor,
Toate curg…)
Si cînd a fost
Să te pîrăsc sufletului,
Desi el te stia demult,
Mă afundam în spatiile neatinse
În uimirea degetelor
Bîlbîindu-te.
Dislexice, degetele-mi te citiseră
Pe sărite.

Cercul uneori

acea ploaie de toamnă
care nu stie nimic de culesuri
nefiind totusi înstrăinată de fruct.
acea toamnă asemeni unei ploi
ce se abandonează fertil celorlalti
fără pretentii conjugale.
iar frunzele căzînde nu sînt avortoni,
sînt fetusii plîngerii si ai sacrificiului
mereu si mereu neîntelesi
în ratiunea lor gestică…

Limbile ceasornicului în acupuncturi improbabile
Cadentat mă loveau într-un soi de 3,14
Unghiul durerii se schimba după un echinox factice
Tăcînd adiacent îsi punea alte aparente în coasta
Din care te-ai născut

Numai atunci
Sentimente ierbivore îsi divulgau pasii
Prin cuvinte
Ploaia făcuse trifoiul sălbatic să cadă
Cosit de cratimele dintre noi
Stiind că nu există iubire
Ci doar forme diversificate de imaginatie
Stingerea fiecărui vis depinzînd de tu
Depinzînd de eu
Măsti abstractizate ale aceluiasi plîns

Plecam
Despărtirile în piept băteau ora exactă

Murisem la fix


Prin sînge tînăr

plouă preventiv

în al nouălea cer în grevă
cuvintele nu mai fac dragoste

e carnal de tîrziu

(pe masă
paharele desertate îsi expun în viciu
fundurile goale
prin ochii vinului sînii tăi
doi pesti însetati de abisurile palmelor
si eu nu vreau si tu nu stii
nisipul, scoicile au înghitit marea
din cercul bratelor, din clepsidra malului stîng
si uit masina de scris a mintii
în indiferenta trăirilor ce nu-mi mai întorc pagina
si tu nu vrei si eu nu stiu
sîngele apă dulce să-l fac)

prăfuit un ferpar strecurat pe sub usă
anuntă ceva despre mine
– cînd e vorba de suferintă, de moarte excelez! –
tîrziul începe

doar plouă
 

Vămile verbului
 
cînd nu mai stiu ce să fac
de dor ca un cer curbat pe spatele asteptării umbrit
cad
cum mieii cad primăvăratec în cutit

sînii tăi îi ascult
trecînd podul palmei dincolo
sfios vorbind despre tremur
imaginînd arcuri de cerc, cercul, sfera
diluate conceptual, numeric
apoi o mediană de care să ne lăsăm străpunsi
jumătate din nou

rănile îsi vor sterge neobservat conturul
– despre culori n-am stiut niciodată adevărul –
cicatricele rămînînd doar semne sic
pe-un obraz neîntors
pentru ca într-o ultimă duminică indexată sărbătoresc
amintiri
detasat, liber să improvizăm
lacrimi


Despre însingurare

ordinul priarist abia se înfiintase.
ispita dintîi devenise regulă.
tăceam.

în gestul bratelor înclestînd
nevoia de aer în rugăciune
prin vitraliile irisilor mei
cenzurîndu-mi plînsul cădeai

hemiop
dintre toate obiectele eu
dorisem doar două aripi de schimb
îngerului tău păzitor
prin spirala sinelui
ametind în confuzii pronominale
fractiile nemărginirii se reduceau
la o clipire
cu pret fixat
axiologiile îsi răsturnau valorile
în sisteme închise

pe mine mă durea doar umbra
umbra nu mai suferea de nimic
pentru că nu
nu mai e loc de răstigniri în apus
– sînt prea multe cuie bătute în culori –
si nu mă mai mir
că oamenii mor în cuvinte
de inimă rea

Home