Vasile TUDOR

 

SONET CĂTRE PĂRINTI

 

Clopotele-n deal adună

adormirea în cuvînt

Iar părintii parcă sună

Noptile pe sub pămînt.

 

Umbra lor: rana luminii

Se întinde-n cel ce sunt;

Sunetul trezeste crinii

Cu alb nările în vînt.

 

Tot privind de sus zadarnic

Într-o margine de sat

Numai e fiul zburdalnic

altui loc e destinat.

 

Altei lumi rămâne zarea

Unde plînge lumînarea.

 

SONET CĂTRE NORI

 

Norii de azi împing norii de mîine

Ploile plîng norii de ieri

Sunt bălti în care nu stiu cine

Închide infinitul în tăceri.

 

Mă joc în ele absorbit în mine,

Îndepărtată-i forma mea.

Prin ceruri scurse-n adîncime

O vîslă trage stelele în ea.

 

Si iar recad în golurile-înalte,

Oglinzile întunecă în vînt.

Sunt neclintite, totusi alte,

Cuvintele trezite-n necuvînt

 

Sunt bărci nescrise, albe rînduri, –

Hîrtii mototolite-n gînduri!

 

SONET CĂTRE OGLINDĂ

 

Se urîtise în oglindă

Lumina-n umbre însera

În descompunere lividă

Între culori abia era.

Părea înstrăinat de sine

Visat ades de-altcineva

Un element dintr-o multime

Ce doar interior privea.

 

Multiplicate-n linii frînte,

Închipuirile absorb

O frumusetea dinainte

Cu umbra înrămată-n corp.

 

În ceata cernită-n argint

Tristá un chip nelămurit.

 

RĂCOAREA DIN ÎNALTURI

 

Cum să-mi înalt eu sufletul

în noapte

să te-ntîlnesc

în roua diminetii

la fel ca altă dată

stîngaci în tot ce sunt.

Cum să-ti aud eu sufletul

ce umblă

în vîrfuri de cristal.

Departe, în oglinzi albastre,

luminile m-au stins.

Acum esti iarbă

si aduni

răcoarea din înalturi.

 

NICIODATĂ

 

Niciodată nu voi mai avea

linistea dinaintea luminii,

singurătatea din întunecime;

 

Niciodată cuvîntul

nu va mai fi exact.

Încît să mai despartă

marea-n rugăciune.

 

Prea schimbătoare-i vremea

între suflet si lucruri.

 

LIMPEZIRE

 

Cuiburi de aer

umerii-mi sunt

goluri zvîrlite-n spatii;

picioarele-fluvii

prin care umblă seceta

în prund...

 

Si curg în tulburare

mă limpezesc scăzînd.

 

ARS POETICA

 

ar trebui să auzim

poezia naturii

care nu stie

legile culturii;

care

habar nu are

de ortografie

si-i infinit de vie;

ea însăsi rescriindu-se

se scrie

din visul cerurilor sparte

surprins în prozodie

de marea libertate;

ea însăsi e un fruct

ce-n alte forme

si putrezind învie;

fără reguli

e mai multă severitate

în poezia

rămasă dincolo de carte.

 

O mai aud în însumi

cum mă scrie

cu zile paginate

Discreta poezie!

 

AIUREL

 

Întunecat lucesc si blînd.

Alcooluri fără punct de sprijin

mă reazămă

în aer strîmb.

O clipă-ar fi deajuns

si noaptea

se va opri în întuneric;

Albastrul cel mai singur

se tulbură himeric.

Nu-i pace în auz,

însingurarea sună;

O umbră îndoită de pereti

mă flutură – înspre lună.

Bolnav de însumi umblu

(O, totul e cosmar!),

un zeu al libertătii

mă încătusează iar.