Valentin TUDOSE

Summa logica
XI
graba acestora de a trăi de unde ai învătat-o
căci nu e din cartea legii lasă
dulcile futilităti si întrebările frivole si
uită ce-auzi Zinoviev si potriveste-ti
pasul căci mai este pînă-n lumină pe
drumul celor ce-au îndrăgit armonia cum
vei împlini  îndemnul gîndului slobod de-a întocmi
visul în vers logaedic cum te-ai deprins cu
Prudentis Clemens dacă nu prin
stiinta imaginilor si crudul lor realism răsfoind
Hamartigenia lăsîndu-i celui nestiutor
– Aferatul – cazna judecătii si noi să ne spălăm ochii
de sîngele lor si trupul si numele cîte le vom
scăpa de pathosul elocintei mereu temători
cum speculator adstat desuper una
si nu amîndouă pentru că la mine venit în
iernile haine – ale îndoielii astfel fericit vei fi îti
voi spune că poti către cealaltă privi
atunci în suflet cu o nouă dorintă uitînd
figurile sacrului prin modul silogistic Camestres
dacă suferinta si lacrimile exilului nu sînt
ale cunoasterii
în grădinile ei pe cine mai cauti

XII
perfectio
această oboseală a frunzelor respiratia abia
simtită a noptii dintre toate ale lui
Harmenszoon van Riyn cu trupul
supus de-mbrătisări la Fiancée Juive
cea mai frumoasă si aerul dens încetinindu-mi
bratul cînd te cuprind si-atît de rare
bătăile în turn că ceara clipei
mă arde cînd s-au stins de unde vin dacă
nu din supunere în propozitia diadică
si nimeni nu-ti va fi mai presus cît
timpul nu-l vei irosi în triumfuri trezind
prizonierii în lanturi si taurii albi si zorii
în coarnele lor aurite cu aceia
înmormîntati în azur cîntăretii
din  flaut printre care n-au avut un maestru
ca al apelor din Metimna
si limpezimea lor ca să fiu

adventus
cu învinsii în lupta cu logica polivalentă este
necesar ca pasărea să fie pasăre iar
vestitorul ei să fie cel orb căci lumina
e profetia celui care călcînd prin cenusa
zilei va spune o Doamne toate-s
precum le-am rostit atunci al cui Ignotus
glasul refăcînd versetul sperantei
că de voi si umbla în mijlocul mortii prin
mireasma grădinilor ei sufletul va mai călători
prin trista lumilor risipă ori vreun izvor
al iubirii dinainte pierdute
                                   memores sitis finem opreste
am auzit atunci celălalt glas în
cîmpiile-nghetate-n
misterul abstrus fonematic adăugînd nesigură
o lumină trupului străveziu cînd
calul se opri o minune o lucru divin si
nemaiauzit cum însumi mă simt
vibrînd si asudat de drumul prin friguroasele
tinuturi ale memoriei căci nu-i uitare nu-i
început ci doar o iluminare ca atunci cînd acela
                                                                   îmi arătase
pe zăpadă urmele căpitelor si umbra

submissio
în flacăra perifrastică a exoratiunii
purtată din ram în ram de un vînt
fără flamuri peste adîncurile unde sub
                                                   scutul verde-al lunii
viermuiesc popoarele visului de glorie al
aceleia-n scumpul vesmînt
furîndu-i mortii viile culori cu noptile
tot mai lungi propter adventum cu orasele
                                                                   părăsindu-si
întăriturile si vetrele sacre cu cele două păsări din
nelinistea ochilor într-o camee din sardonix de o
cruzime nepămîntească spre a te păzi non idem
est sed altera submissio solae erit si-alături
noaptea din urmă
cu pielea ca a celora din Nubia pe buze cu
surîsul nefericitei Elissa si-n stînga ziua
poate chiar aceea care privea
ciresii-nflorind în pacea văii samnite în
altă primăvară ce încă n-a trecut
ca prin muzeul din Trier unde
o adiere o suflare rece de rîu
mi-o arătă într-un diptic din fildes si tristă
alături de o doamnă care plîngea în puterea
ochilor mei stînd adevărul acestei clipe
                                                   căci deschizîndu-i
s-ar umple cerul de fum si de frunze încît
să mă-ntreb oare acestea sînt zilele noastre
toate care vor urma prin logica impenetrabilă a rotirii