Ianos TURCANU

 

FASON DEOSEBIT

Chiar dacă le stă mai bine
cînd îsi dau sufletul peste cap,
există momente
că poetii sînt obligati
să poarte capul pe umeri,
să fie gravi, să pară talentati,
să nu surîdă femeilor,
să nu stea la taifasuri lungi cu istoria,
să nu se gîndească la singurătate,
să-si aleagă corect dusmanii,
să nu acopere durerile lumii
cu inima.
Dar principalul e
ca nu cumva să-si imagineze
că au fason deosebit.
Există momente
că poetii sînt obligati
de vii să-ncapă în moarte.
Dar asta după ce
îsi dau sufletul peste cap.

 

SI ASA ÎN FIECARE NOAPTE

Prin plumburiul noptilor montane
vin către tărm mistretii, corbii, lupii si serpii.
Arareori, vin si leii.

Eu îi hrănesc, îi mîngîi, le spun povesti,
căci singurătatea lor e mai vesnică
decît a mea,
în schimb, ei nu au capacitatea de a trăda –
asteaptă tihnă si pradă,
nu iubire.

O, ce priveliste frumoasă,
cînd arde distanta dintre mine
si nimicnicia lumii!…

Iar cînd splendoarea zorilor triumfă,
ei se întorc în munti, în stînci si soare,
în ierburi si nelinisti.

Si asa în fiecare noapte
se repetă această scenă de familie.
As muri, dar stiu că nu mă vor ierta
niciodată.

 

SÎNT STĂRI

Sînt stări paradoxale
Cu gol si oboseală,
Cînd clatini din sandale
Si nu prea bagi în seamă
Secunda care trece,
Secunda care vine,
De loc nu-ti este teamă
Că vremea-i tot mai rece
Si că în clavecine
E multă, multă toamnă.

Sînt stări paradoxale
Cu supărări mocnite,
Cu lucruri ireale
Ca-n pîclă adumbrite;
Prin neorînduiala
Si toată trăncăneala
Cu-nstrăinări de seară
Si zumzet de insectă,
Numai durerea-i clară,
Profundă si perfectă.

 

 

NASTURELE LA BUTONIERĂ

Mai stii, poate ar fi trebuit
Să păstrez amintirile toate
Si singurătatea s-o păstrez, ca si cînd
Mă zbat între viată si moarte.

Poate, poate ar fi trebiut
Să păstrez chipul tău, fără ură,
Ca o lumină rămasă pe gînd,
Cu genunchii adusi la gură.

Si să păstrez zîmbetul curat,
Ce avea un farmec aparte,
Cînd valul mării, vuind încîntat,
Urmărea cum înoti pe spate.

Se prea poate că ar fi trebuit
Să păstrez si umbrele care,

Sub caisi înfloriti, ne-au otrăvit

Cu o taină înduiosătoare.

Ah! precis că n-ar fi trebuit
Să car dintr-o altă eră
Aduceri-aminte, în soare sclipind,
Ca un nasture la butonieră.