Bogdan ULMU
Înger cu mască
Într-o noapte defectă, în chilia-mi popească
s-a rătăcit un înger cu mască!
Am crezut că victimă a visului sunt:
dar nu, din aripat, zău, curgea unt…
(l-am gustat: era oloi din cel adevărat).
– Ce vrei, sidefat zburător, Poe-sc mesager,
la ceasul cînd insomniile pier?
– Ghiceste! – a răspuns dolofanul copil
si tumba s-a dat, peste-al lampei fitil…
Mi-a trecut somnul, dedulcit la saradă:
cine e angelul? de ce vru să mă vadă?
L-am ademenit cu nectar si cu pască:
cînd aproape-am ajuns, jos i-am dat smeada mască.
Minune! Sub cartonul gonflat
nu era chip de înger, ci-o d’antărtă
amintire din pat…
Mai exact, cînd pe năsuc vrut-am să-i aplic
un paternal & cast pupat
am realizat
că ating discretul tău ombilic!
– Ptiu! Demon mic,
iar m-atragi în oniric!
(Păi cum nu? Bulbucatii-i ochisori
nu erau decît
delicatii… tăi sînisori!
–cu sfîrcuri roz-gentile
în loc de pupile).
Să nu amintesc că-n loc de gură, celesta dihanie pusese,
specialistă-n perplex,
inubliabilul tău sex!…
Indecenta imagine m-a scos din minti;
Sîngele-mi ascet s-a umplut de dorinti…
– Pune-ti pe fată cartonul infect
si-ntinde-o, din nocturnu-mi proiect!
Prea răscolitu-m-ai destul,
copil cu aripe de tiul!
Celestinul pluti c-un „ fîl-fîl” cristalin,
îmi bău tot absintul si îmi spuse: – Revin!
Clipa mi-o răvăsi pehlivanul celest,
reîndemnîndu-mă să ne-muresc!
Sunt deja în luntrea-mi de iască:
vin spre tine, ADEVĂRATO,
tu, minunato, des-încercato,
cea trăindă sub MASCĂ!…
În tren, 1 oct. 2001 (si la Bacău , Iasi, zilele următoare)
Poem inutil de erotic,
compus într-un moment de reală tristete, cînd lumina nu se zărea
(nici măcar luminita!), iar eforturile mele senzuale se risipeau în
eter, fluturii si codobaturile privind cu milă la nefericitul si desuetul
de mine… asadar:
În sala de mese rotundă
Asteptam a ta undă
Frivolă si consolă,
De iubită, nu de soră!
Îti căutam formele-ti prin aspicuri,
Te depănusam din soricuri,
Te beam din cupe sampanifere,
Te pipăiam pe conifere,
Si toti mesenii mă priveau cu greată,
Căci nu mă potoleam si te căutam,
Minunea mea, chiar în bolul cu gheată!…
Celest pandispan, unde-i vremea de-acu’ un an,
Cînd ajungea mîna să-ntind, la orice oră,
Si să te nimeresc, contemporană Gomoră!…
Unde-s clipele d’antărt, cînd te salvam din vutci,
Cînd abia asteptam să te-ndop, ca pe curci,
Cu boabe de rouă, înmuiate-n rom
Si-apoi, gura ta să mă lase ne-om,
Să mă soarbă ca pe-un nectar second-hand
Si să simt că se-apropie The end!…
Ticăloasă distantă! Ea ne-a pus disperare pe clantă
Si ne-a condamnat la castitate, într-o constantă
Sadică, dementă, stîrnitoare de suferinti
Pe care le cunosc doar prea sfintii părinti!
Hai să supravietuim, încă putin, încă un vin,
Să transformăm potrivnicul nostru destin
În obstinatie si înversunare, în Abelardă mobilizare
Si să nemurim, asteptînd ziua de gratie
În care Cerul mi te va da, pour toujours,
În (mult-asteptată) locatie…
1 septembrie 2001,ora 10 jumate
Sfert de femeie
Eu, întreg de bărbat, dau în judecată
Sfertul de femeie încredintat, alaltăieri,
După multe negocieri,
De părinti, vecini, muzicanti, copii si prozisti.
Stiu că ai greutăti, că trag toti de tine,
Precum turcii de Brâncoveanu!
Am compasiune pentru disputata ta fiintă,
Înteleg grijile tale de slujbasă la stat,
Dar si eu sunt om si vreau, o secundă pe an,
O exceptie pe vreun divan,
Un sărut în loja vreunui teatru,
Fără gînduri împărtite-n patru!
Cînd ies cu tine, minunea mea, pe stradă,
Grobienii vreau să te vadă
ÎNTREAGĂ!
(nu tăiată-n patru, ca de o masină de transat ouă,
potrivnică nouă, draga mea dragă…).
Stiu că esti superbă si pe bucăti,
Stiu că zîmbesti lasciv si fără dintii toti;
dar mi-e jenă să duc la brat
doar o pătrime din tine, un cercel,
o felie de-obraz, o idee de sîn,
si o juma’ de pulpă, regretată de ochiu-mi hapsîn!…
Nu mai e vreme de joacă; dau arabii cu-antrax,
nu mai cred în povesti, viitorul e vacs!
Te am azi, te am de-un an,
si zău, nu vreau să te închiriez, madam!
Douăzecisipatru de zile pe an – întelegi?-
dacă nu pe trimestru, dacă nu pe lună,
vreau să fim împreună, ÎNTREGI!
( oct. 01 )
