Ion Radu VĂCĂRESCU
O PRIMĂVARĂ PLOIOASĂ

„e o minciună, străzile nu se fac tinere în ploaie –”
Mircea Ivănescu
eu n-am putut pune niciodată noi
în poezie
dumneata ai mare curaj să pui acolo noi
iar sfatul meu bătrînesc este să nu vă îndreptati
copiii spre cariera literară e prea multă suferintă
si nimic mai de soi

stăm la o masă joasă si incomodă în restaurantul
despre care un prieten îmi spunea că în acel loc
tatăl lui a băut pînă a murit de ciroză
ca si cînd ar fi fost doar un joc

pentru mine au fost întotdeauna eu si ea
n-am putut spune nicodată noi
desi eu apar ca în scrierile acelea vechi
si galante noi
dar tot numai eu sunt desi pare c-as fi
adunat în perechi

bem după emisiunea de la radio
si după ce ne-am tîrît
pînă aici la coltul străzii la marginea
orasului nostru de fală
desi afară plouă si suntem uzi pînă la piele
nu prea stim de-o astfel de primăvară ploioasă
mai rar atîta ploaie rafală după rafală

îmi povesteste despre boală si moartea tatălui
asta după ce cu o zi înainte pe terasă la umbrele
îmi povestise despre sinuciderea fratelui său
el era un tip genial eu sunt departe de asta
acestea sunt dacă mă credeti lucruri
dintre cele mai grele

rar l-am văzut pe poet atîta de melancolic
atîta de lent în miscări si-n vorbire
cînd o să plecăm de aici vom face un ceas
sau mai mult
pînă acasă la el la trei străzi distantă
de parc-ar fi să fie o ciudat de lungă ocolire

îi povestesc si eu despre moartea tatălui meu
despre o noapte de iulie cînd am alergat
ca un bezmetic
ca să-l mai strîng viu încă o dată în brate
si cum m-a privit pentru ultima oară
ca si cum ar fi văzut un strigoi
într-atît eram de schimbat la fată si desfigurat
si a zîmbit si mi-a asezat sufletul său în palme
si eram ascunsi într-un cocon de lumină
din care n-as fi vrut să mai plec înapoi

de fapt aici stau toate aceste lucruri grele
îmi spune poetul mai departe
viata si cu moartea
si faptul că eu n-am putut pune niciodată noi
în poezie
desi am spus noi ca plural bătrînesc de afectare
si am avut mereu spaima de a spune eu
iar ea este acolo unde este
si asta ar putea fi cea de pe urmă erezie

si afară plouă cu găleata
iar străzile pustii
ale cartierului hipodrom privite prin vitrina restaurantului
si-n bătaia rarelor faruri
par aurii
la ora aceasta trecută de noapte
numai bune de-a le străbate spre casă cu lentoare
si a depăna amintiri adevărate despre viată si moarte

 

COBORÎND RÎPA DE APUS A GUSTERITEI

vine vine primăvara
curînd se vor întoarce păsările călătoare
plutesc peste gară si peste Lazaret
pe deasupra acoperisurilor roscate
încărcate de lucarne cu ochi
si hornuri de cărămidă veche
urc pe Dealul Gusteritei
pe sub poala crîngului de arini
si pe marginea lanului de cucuruz uscat
rămas de anul trecut
care fosneste tăios
în boarea aproape sărată
culorile sunt încă de iarnă
aici mergeam după greieri odată demult
geamul ferestrei se încetosează
apoi se face verzui
mă asez iarăsi pe pămîntul jilav de pe coamă
iată cum torn apă din sticla albastră de parfum
într-o gaură de greiere
si astept înfrigurat privind cu coada ochiului
mai torn cîteva picături de apă
după alte cîteva minute de asteptare
un greiere iese afară
se miscă încet si e ud leoarcă
stau la masă în fata ferestrei si privesc
destul de aproape spre nord
Dealul Gusteritei e în plin soare
iau greierele între degete si suflu peste el
suflu pînă îl usuc si apoi în pun
înapoi pe pămînt
arunc la tintă
spre o piatră mare cu sticla de parfum
se face tăndări si gîtul cu capac de plastic
rămîne întreg
strălucind în soarele crud de primăvară
mă asez si privesc cerul
privesc pămîntul
din jur care mijeste a viată
o boare căldută si aproape sărată
începe să se simtă dinspre vale si dinspre vest
acolo e orasul acoperit de tiglă roscată
într-o clădire înaltă din centru
stau într-o cameră lunguiată
cu arcade sumbre
privesc pe fereastră cerul
si Dealul Gusteritei
privesc înlemnit pe fereastră un tînc
în plin soare fluierînd si
coborînd rîpa de apus a Gusteritei
cu un greiere prins cu ac de gămălie la piept

 

SONET CU DOI COLONEI

„gleznele unei fiinte – obsesia ta de demult”
Mircea Ivănescu
stăm la masă la bufetul doi colonei
si bem bere din pahare foarte înalte
regretăm vremea cînd o cumpăram cu doi lei
si suferim profund dar galant căci încalte

pe strada luptei unde facem cumul
în sus si-n jos zeite preumblează si descarnă
glesne subtiri si tălpi ivorii ca fumul
din horn spre cerul cu lumină de iarnă

stăm la masa de tablă vopsită în verde
si bem votcă din borcane de mustar
muscăm din fiecare glesnă ce-apoi se pierde
în lumina fumurie din pahar

pe strada luptei ninge si se face tîrziu
ea e departe iar doi colonei e etern si pustiu

 

GEOGRAFIE IMAGINARĂ

sună spart orologiul din turnul sfatului
tăndări de sunet coboară în piată si apoi curg
la vale pe rîul de asfalt de sub podul de fontă
spre lunca cibinului ca niste
sloiuri încălecate furibund în primăvară 
într-o vale îngustă din munti
am urcat pe margine atenti la fiecare tandără
care dădea pe dinafară
cu auzul bandajat contra izbirilor
în oase si pietre sfărîmate
căutăm un refugiu în vreun cotlon vetust
cu praf si votcă si liniste deplină
în această desuetă cetate
ne-am oprit în cîteva locuri
pe nouă mai la tîrnava
si în tîrgul pestelui si apoi la mijlocul scărilor
care urcă abrupt din piata aurarilor spre piata mică
dar am fost alungati si iar alungati
de-o endemică plictiseală
de-o vreme pitică
am ajuns în fata muzeului
ne-am asezat pe bordură
lumina grea a după-amiezii de iunie ne macină
privirile si asa obosite de cîteva nopti
trăite si deloc dormite
ne scufundăm ca-ntr-o mlastină de lavă
în fata muzeului unde altădată opreau calesti
din care coborau fiinte împopotonate
cu rochii ciudate si coafuri ca niste morminte
privim fîntîna din mijlocul pietei care altădată
răcorea picioarele însîngerate ale cailor
alături iarba uscată hîrsîie la orice atingere
ne răneste degetele si sufletele sensibile
si obosite de praf si votcă si stingere
stăm pe bordură
si nu ne mai dăm dusi
vreo două găsti ne asteaptă la strand
si la grădina din subarini
noi asteptăm pe bordură si privim poarta ferecată
a muzeului în fata căruia la ceas de seară
va sosi o brasoveancă încărcată de praf
si din care va coborî o domnisoară
cu cizme albastre
si cu rochie de borangic lipită cu ceară
nimic de-aceste vremuri nu ne leagă
vom repeta în gînd odată cu wan wei
va veni noaptea si ne va găsi pe bordură
cu picioarele amortite ca un retevei
vom privi stelele apărînd ce cerul primăvăratic
una cîte una
reci si plictisitoare ca întotdeauna