DIALOGURI APOCRIFE
– Cîti ani ai, Doamne?
– Dacã stau bine sã mã gîndesc, cred cã...
– Sã nu-mi pomenesti cumva de eternitate
într-o viatã atît de efemerã!
– Eternã e doar prostia omeneascã, fiule,
nu si viata.
– Atunci rãspunde-mi clar si sincer:
cîti ani ai?
– Am exact anii pe care îi ai si tu, fiule...
Anii celorlalti, de dinaintea ta, nu mai au
nici o importantã nici pentru mine,
nici pentru tine... Anii celor care au fost
nu se mai mãsoarã în vesnicii,
asa cum îti mãsori tu neîmplinirile
si anii suferintelor...
– Dar Tu nu-ti pui viata în balanta eternitãtii,
Doamne, atunci când îti socotesti tristetile
si bucuriile?
– Eu nu am nici tristeti si nici bucurii, fiule...
Divinitatea mea e fãuritã numai din indiferentã
si uitare.
– Nedrept esti, Doamne! Înseamnã cã eu,
cel creat dupã chipul si asemãnarea Ta,
nu mai am nimic comun cu Tine.
Am ajuns doi strãini, Doamne!
– Te înseli, fiule...
În curînd vei ajunge si tu sã crezi
cã esti la fel de indiferent
si de uituc la toate,
aidoma mie...
*
– Tu ai stat vreodatã la rînd, Doamne,
mãcar cîteva ceasuri, pentru cîteva ouã,
pentru o pungã cu lapte, o bucatã de pîine, sau...
– E o întrebare fãrã sens pentru mine, fiule,
menirea mea...
– Dar în puscãrie ai stat vreodatã, Doamne,
fãrã nici o vinã,
ci doar pentru niste scorneli ale unor minti rãtãcite?
– E fãrã sens si întrebarea asta, fiule,
asa cã te rog sã...
– Dar pe mine mã doare viata mea si a semenilor
mei, pierdutã zadarnic, Doamne!
De asta mã adresez Tie...
– Eu nu sînt paznic la viata nimãnui, fiule,
menirea mea...
– Dar foame îndurat-ai vreodatã, pãrinte sfînt?
O foame animalicã, sãlbaticã, devoratoare,
o foame la fel de chinuitoare ca o crucificare?
– Scuteste-mã, fiule, cu astfel de întrebãri!
Menirea mea este sã...
– Dar frig, Doamne... pânã aproape de moarte,
frig prelung, de ceasuri, zile si de luni întregi,
îndurat-ai vreodatã, Pãrinte sfînt?
– Nu insista, fiule, cu întrebãri strãine
de adevãrata mea menire! Menirea mea...
– Dar înstrãinarea de cei dragi, Atoatedãtãtorule,
înstrãinarea prelungã, de luni... si de ani...
de ani nesfîrsiti, Doamne... suferit-ai vreodatã?
– Uitã aceste fapte mãrunte pentru viata lumii întregi,
fiule... Menirea mea...
– Dar dorul... acest simtãmînt omenesc unic,
cel mai puternic si mai coplesitor dintre toate
simtãmintele omenesti, durutu-te-a vreodatã, Doamne?
– Vorbe în van, fiule... Dorul e atributul oamenilor
sentimentali, oamenilor slabi, fiule,
care stau cu spinãrile aplecate în fata celor puternici,
pe când menirea mea...
– Oare cum de poti fi atît de nemilos, Doamne,
si cum de mai pot crede în Tine?
– Biet naiv... Tu nu stii cã tocmai aceasta e menirea mea:
Sã fiu nemilos într-o lume de fiare...
– Dar eu nu sînt fiarã, Doamne!
– Nu te crede mai presus de mine, fiule!
Aminteste-ti cã esti creat dupã chipul
si asemãnarea mea!
