LIRICĂ NEOGREACĂ
Gheorghios Theodosios VAFOPOULOS
(1903 – 1996)
CĂRTILE DE JOC
Trecut de miez, pînã în zori putin o sã mai treacã,
însã nimeni nu pleacã.
La masa de alãturi, lampa desi e-aproape stinsã,
lumea-i tot de joc prinsã.
Golite, asteaptã paharele de vin, uitate,
buzele-nflãcãrate.
A voluptãtii bãuturã, cine-o mai mãsoarã
cu-a jocurilor boalã?
„Noroc viclean si blestemat!” – sudalma se-nfierbîntã
si-i lampa fumegîndã.
La masa de alãturi, chiar de-aurora e aprinsã,
lumea-i tot de joc prinsã...
PEDEAPSĂ
Tu-n ochi cînd mã privesti, bizarã plãsmuire,
sufletu-mi simte a prãpastiei tulburare,
de parc-as fi sorbit exoticã licoare –
si mã cufund ca un om beat, în ametire.
Îti stau ca o diformã grãmadã, la picioare;
nici o celulã-n mine nu mai este vie.
Ca un burete stors fiind inima-mi pustie –
printre cei morti, e moartã si fiinta-mi muritoare.
Precum un tragic Cezar cu armata-i frîntã
ce si-a pierdut imperiul – o, împãrãteasã,
cu-a ta coroanã de-abanos, victorioasã,
sufletul meu, legat de-al tãu car, gloria-ti cîntã.
Întemnitat mã aflu în temnita strîmtã
si tu, printr-o vizetã,-mi faci rãni cu privirea,
iar cu sarcasmul tãu, spãimoasã biciuire,
crud temnicer, lovesti în nebunia-mi cruntã!
Suflet hain, mã tii în cazne-îngrozitoare.
Gresit-am eu, nesãbuit, doar c-o iubire!
Sus fiind, prin a dragostei mele-mpãtimire,
poti sã admiri triumful rãutãtii tale!
IUBITA MEA BIZARĂ
... Astfel, cînd îti opresti tu enigmaticã privirea
în ochii mei, pe care-un dor ascuns i-a tulburat
si vezi cum m-a cuprins cea mai de ne-nteles simtire
precum o gîzã prinsã-n vîrf de ac – stînd agãtat,
oare la ce te mai gîndesti, iubita mea bizarã,
ce-obisnuinta dragostei inima ti-a împietrit
pînã-ntr-atît, încît pe-ntinderea-i nu mai apare,
mãcar cît o scînteie, vreun sentiment tandru-ncoltit?
Si-n vreme ce tu rîzi, tãcutã, cu netulburare,
iar mîna ta podoabele-ti frumoase le mîngîie,
ai crede cã astea sînt a-ndrãgostitilor valoare,
si-ale amorului – rãmîn aceleasi arme, pe vecie.
Vicleana urã din vechimi, ce-ti stã-nainte tie
ca sã devii al bãrbãtestii pãrti tiranice inamic,
te-a învãtat cã arme sigure-s fãtãrnicia
si strãmosescul mãr, pentru cei slabi, cu suflet de nimic.
Însã un heruvim naiv, eu, ce m-am prãbusit
într-al cunoasterii infern, din purul paradis,
cu-a mea sfãrmatã armurã astept tragicul sfîrsit,
tãcut, fãrã de glorie prãvãlindu-mã-n abis.
Iar pîn-sã trec în marea-ti ceatã a fostilor iubiti –
adapã-mã cu filtrul – ce nãpastã, doar, mi-a dat;
si sub strãfulgerarea lamei din ochii-ti oteliti,
sã cadã-al unui nou Olofernes cap retezat.
CEA DE PE URMĂ RĂTĂCIRE
Într-ale mortii sumbre si-ntunecate hrube
cînd s-o sfîrsi a vietii mele judecatã,
într-un sicriu trupu-mi va fi închis, pe datã,
iar al meu spirit, pustiu, de lume se va rupe.
Frumos, semet acum, cu fiinta eliberatã
se va-nãlta-n vãpaia întelepciunii, vie;
dar pînã sã se-afunde-n lumina vesniciei,
cele-omenesti le-o mai vedea, ultima datã.
Dar nu cu-ndurerare sau cu tînjiri amare
el trecerea din lumea aceasta si-o va face,
ci doar cu ironie, cu ochiul spre-a mai trage
la vanitatea lumii desarte, trecãtoare.
De patimi dezbrãcat, de uri si rãutate,
îsi va lãsa rîsul ca lumea s-o strãbatã;
plin de mîndrie si la fel ca prima datã
venind sã îsi redobîndeascã puritatea,
în vesnica-i luminã si eterna lui tãcere!
Din pãmîntescul, asprul sãu exil trecãtor
al unei prea înalte porunci sãvîrsitor,
se-ntoarce în înaltul celestei sale sfere.
Îndepãrtat de lume va sta-n netulburare
-n tãcerea-ntelepciunii profunde cugetînd,
gîndind cu-ntreaga-i fiintã – pînã în clipa cînd
pentru enigma lumii gãsi-va rezolvare.
Profund – prin profunzimea-i fireascã, si urcat
pe piscul din tãrii, al absolutei cunostinte
ca sã zãreascã-nalta formã a supremei Fiinte,
avînt si-o lua, de sacra misiune dezlegat.
* * *
Iatã – în fata portii vesnice vei îndrãzni,
spirit netulburat, în clipa aceasta mare,
aprig a-ti înãlta pumnul, cu-mbãrbãtare
spre ea, ce se înaltã-ntre enigme, spre-a lovi?
Curaju-l ai: ferm mîna ti-o ridici... Te-opreste,
fapta ce-o ai în gînd, ’nainte de-a se sãvîrsi!
... Ce-o fi, si ce te-asteaptã dincolo? Tu, oare, stii,
din spatele înaltei porti, ce te pîndeste?
Tu asteptînd, pe-un tron ’nainte-ti sã se-arate
din orice timp Suprema Fiintã a fiintelor, ce-ar fi
dacã acolo,-n locul ei, deodatã ai gãsi
un scaun gol, umil, lipsit de-nsemnãtate?
De frica inexistentei cutremurat vei fi,
vãzînd-o tragicã, neasteptatã cum apare,
iar pretul si valoarea rãtãcirii tale,
de sus, dupã potriva lor le vei simti.
„Desertãciune toate-au fost, si amãgire?
În ele-un scop anume, oare, nu putea fi?”
Gresi-vei, acest lucru dacã nu-l vei simti:
„ca prima,-i mult mai grea ultima rãtãcire”.
(Din volumul POEME de Gheorghios Theodosios VAFOPOULOS, în curs de aparitie la Editura Omonia)
Traduceri din limba neogreacã de Valeriu MARDARE
