Cesar VALLEJO

Heralzii negri

Sînt lovituri în viată, prea grele… Eu nu stiu!
Lovituri ca din ura lui Dumnezeu, de-ai crede
că-n fata lor tot jarul suferintei
ti s-ar arunca-n suflet… Eu nu stiu!

Putine sînt, dar sînt… Sapă santuri obscure
pe fata cea mai dură si cele mai călite
spate. Par mînjii barbari  ai năvălirii hune,
sau heralzii negri ce moartea ni-i trimite.

Sînt adînci prăbusiri a Christilor din suflet,
ale unor credinte ce blestemate mor.
Sînt răni sîngerînde ca troznetele pîinii
care uitată arde-ntr-o gură de cuptor.

Si omul… Bietul… bietul! Întoarce ochii parcă
o palmă peste umeri i-ar fi fost izbită,
întoarce smintiti ochii, si-ntreaga sa viată
i-apare ca o baltă de culpe, într-o clipită.

Sînt lovituri în viată, prea grele… Eu nu stiu!


Agapă

Azi n-a venit nimeni să-ntrebe;
nici nu mi-a cerut nimic în seara aceasta.

N-am văzut nici o floare de cimitir
în atît de vesela litanie a luminilor.
Iartă-mă, Doamne; ce putin am murit!

În seara aceasta toti, toti trec
fără să mă-ntrebe nici să-mi ceară ceva.

Si eu nu stiu ce se uită si rămîne
rău în mîinile mele, ca un lucru străin.

Am iesit la poartă,
si-mi vine să le strig tuturor:
De le lipseste ceva, aici să rămînă!
Pentru că-n toate serile acestei vieti,
eu nu stiu cu ce porti dau de o fată,
si ceva străin preia sufletul meu.

Azi n-a venit nimeni,
si ce putin am murit în această seară.


Fratelui meu Miguel

    In Memoriam

Frate, stau azi pe banca de acasă,
de unde adînc ne doare lipsa ta!
Mi-amintesc, ne jucam în acest ceas, iar mama
ne mîngîia: „Însă, copii…”

Acum eu mă ascund,
ca altă dată, toate aceste rugi
de seară, si sper că tu nu mă găsesti.
Prin sală, prin vestibul, coridoare,
apoi, te ascunzi tu, iar eu nu te găsesc.
Mi-amintesc, începeam să plîngem,
frate, în acel joc.

Miguel, tu te-ai ascuns
într-o noapte de august, înspre zori,
însă, în loc de-a te ascunde rîzînd, erai trist.
Si inima ta geamănă din aceste seri
stinse s-a întristat că nu te mai găseste. Si-acum
cade umbra în suflet.

Ascultă, frate, nu întîrzia
iesind. Bine? Se poate îngrijora mama.


Masa

La sfîrsitul luptei,
murind comandantul, veni spre el un om
si-i zise: „Nu muri, mi-esti atît de drag!”
Cadavrul însă, vai!, continuă să moară.
Se apropiară doi si-l rugară din nou:
„Să nu ne lasi! Voinice! Întoarce-te la viată!”
Cadavrul însă, vai!, continuă să moară.

Douăzeci, o sută, o mie, cinci sute de mii alergară
strigînd: „Atîta iubire, si să nu poti nimic în contra mortii!:
Cadavrul însă, vai!, continuă să moară.

Atunci toti oamenii pămîntului
îl înconjurară; îi văzu cadavrul trist, adînc miscat;
se ridică de jos încet,
îmbrătisă pe primul om; si începu să meargă…

10 septembrie 1937
Traduceri de Al. HUSAR

Home