Triunghiuri cu pupila albastră


ucideti poetul
să nu auziti
lacrima îngerului
cum îi dăltuie
crucea !


    întărînată cruce

de fiecare dată cînd praful întinde mîna
să-mi mîngîie pleoapa, visele, jerfirea, povara noptii
îmi amintesc nesăbuit, cutremurat de
sulitele cerului ce-mi putrezesc în carne
că de mult mi-am trimis în lume tatăl
să-l crucifice pigmeii
spre a-mi salva cu jertfa lui
pleoapa
visele
jertfirea,
povara noptii…

i para terminar,
je vais lire
le poème de la crucification
du père de Jésus
sur
la croix de la poussière


    epistolă pe un altar pustiu

iată, îti scriu, încă îti mai scriu, desi
crucea bratelor mi-a putrezit o sprijin de umbra ta
ca să răscumpăr ezitarea clipei
de-ntrupare în geamăt
în transă
în volburi
iată, îti scriu, încă îti mai scriu
desi mi-e somnul un altar pustiu

    epifania morgana

ai rătăcit pe mări învolburate,
si te-am pierdut în fiecare port
căci pe catargul vaselor pirate
se nălucea doar chipul meu de mort

mă căinau hamali ce încărcară
comori bătrîne spre străine mări
furtuna mă-ndemna – a cîta oară?! –
s-arunc în valuri oarbe căutări

pornit la drum pe însetate nave
făceam de cart pe scufundate punti
dar valul îmi soptea cu voci bolnave :
„ea nu există-nvată să renunti!”

m-au ispitit si tîrfe si vestale
taverne fumul mi-au sculptat în piept
dar nu m-au înturnat lumini din cale
c-am învătat milenii să te-astept!


    falangele fluxului

în cetatea de cuart
toamna a răstignit
răsăritul
pînă i s-au nisipit falangele
izvorîtor cearcăn de lumină
îmbrătisează somnul canarului
nerostită poveste a nestatorniciei,
tăvălugul fluxului
îti adulmecă sarea
înrourată pe trup


    între două vesnicii

oblic se-nvolbură liniile ploii
pe geamul renuntării
în desaga neprihănirii
înnodăm capetele pămîntului
ascundem ai ispitelor fluturi
(fluturii sexului
fluturii baricadelor
fluturii zăgăzuirii
orgasmul naturii)
strîngem cătusele unicornului
tu îti întorci anotimpurile
în sensul invers acelor de ceasornic
si te prelingi prin curtea închisorii
încătusată
în dungi de vopsea


    chemare

aprinsă rană, otrăvit balsam
ne cheamă o vecie care minte
nu-ti fie teamă căci în mine am
iubire cît nu-ncape în cuvinte


    fiat lux

vara agoniza indecentă si sfîntă,
din neant m-ai sorbit poruncindu-mi :
– cuvîntă!
frunzele presimteau
însomnate ispite
veacuri de toamne-ntre noi se trezeau risipite


    eli, eli lama danieli

cearcăn al ninsorii, îti amintesti
văpaia veciei cînd
ne-am iubit ca nebunii
pînă am hodorogit paturile din
suburbiile cerului,
paturi ce ar fi putut ostoi
zbuciumul erotic
al unei întregi cazarme
întesate de soldati
năluciti,
nădusiti,
năuciti
vamesii noptii ne crucificau latentele,
murmurul alunecărilor în trupul nesomnului
apoi într-o zi mi-ai spus
„uită numele meu, eu nu mai exist
pentru tine!” coloane
de fum
zămislesc stalagmite
tu te cufunzi în curgerea învolburată
a scripturilor
uită-mi pînă si orgasmele înrobitoare, astăzi jenante,
uită-mi si numele,
mi-ai spus,
gondolierii sinelui macină vremea
si o remodelează
în lumina trecutului
lespezile mă învată gimnastica supravietuirii
rătăcesc prin suburbiile cerului paturile
pe care le-am hodorogit pe cînd ne
iubeam
s-au desfăcut ca niste coji de banană
cearcănele
mi-au răstignit amintiri