UN ALT BLUES
plumbi se odihnesc departe de întuneric
mucezind asemeni eroului bastard
nu s-au pierdut nu s-au sfintit
doar cît au răcit rătăcind pe un piept pentru tară
cînd fată în fată cu dumnezeu
au hotărît acest blues
deopotrivă să fie
clepsidră si strigăt
nu eram lipsă desi nici înainte nu am lipsit
din poticneala profundă a unei maturităti
căzute pe gînduri
si luminată de muzici tipînd de plăcere
acompaniindu-mi tăcerea...
asculti?
o strîngere de mînă si podeaua
sfîrseste-n carnea cortinei
si tu în miezul de zi
o tulburătoare scrisoare –
femeia primul om
mirosind a desperechere si cizme –
iată farsa acestui blues nebun
CLOPOTELE SIMT RĂCEALA LUMINII
certată cu legea răstignirii
se înmulteste vîrsta lunii
si otelul fumegă în umbra rostirii
în piatră trăieste umbra luminii
si cuiele bătute în palme
îsi duc mai departe
lumina luminată de moarte
luminînd înspăimîntatele mîini
amurgul înghite golgote
si zbaterea lui
trudă zadarnică-i
si nepăsător la cuvinte
preoti si hoti tin ochilor scara
în noaptea vîrstei fără de sfîrsit
ficioara mamă închiriază fluturi de noapte
si mirii orasului împart îngerilor palme
Golgota cade grea sub genunchi
si la bufetul din sat
sub cutite
sîngele se scurge greu de neasomn
din altare sînt scoase grinzile negre de fum
cloptele simt răceala din mine
si fără să stie ce spun
nu mă ajută să plîng
sarpele trăieste – mai departe între mine si el
izbit de nisipuri complexate de trageri la sorti –
din altare
în umbra verde
a merilor
lua-ti-se-va dreptul de a săruta
în loc de-a scuipa
apoi ti se va da un număr impar
si o turmă
nepăsătoare
totul în rate
dar niciodată prezent
MILA PĂMÎNTULUI TE ARE ÎN VEDERE
sînt morti ce pămîntu-l înfruntă cu ocrotitoare silabe
–
!luati aminte judecători
la incertitudinile lor!”
a-tot-cuvintele
se dăruie suspectilor neîmpliniti –
tu nu lăsa noaptea să dea
peste pelerinul ascuns după perdea
e un cuvios ascet ce-a fugit
de lumina surîsului tău surghiunit
apleacă-te la fata pămîntului
si nu îl lăsa să se umple de zei
reclamîndu-si partea de literă
promisă de thot
fără să-i pese de mine
prietenii vor întreba
cine zace învelit în cuvînt sufocat de tăcere
si a răspunde nu vei putea – si-am rîs si n-am zis nimic –
dar de găsi-vei prilej le poti spune:
un cititor de drept comun –
experimentînd o scriere fără putere – acolo sub lună –
si care încet si sigur a devenit om de stradă
fără putere de-a tuicui
sub stînjeneala lacrimii
PESTE TOT UMBRA ÎNTR-O ZI LUCRĂTOARE
să se ascundă îi place în nestiutele locuri
asemenea unei dureri ce se îndoieste de sine;
zeul tocmindu-se cu plînsul în ora de jocuri
nu se răscumpără din blestemul de cîine
arcasi îndoliati de lumină veghează ca noaptea
cuvintele precum lacrima la cer să se pogoară –
umbra-i mai aproape de rugul de ziua a saptea...
cînd o ploaie de seară întîmpină steaua polară
GRĂDINA POTECILOR CE SE BIFURCĂ
ram de cremene sub soarele alb de rouă;
în preajma copilăriei binecuvîntîndu-ne
tu doamne lanturile
cît de usor moare fecioara în numele altora
si grădinii nu-i pasă de pasii stăpînului
de curînd acasă întors – amestecîndu-se cu prundisul –
proaspăt desfeciorit
si de lumină proptit
SFÎRSIT AMÎNAT
„Blesteamă-L pe Dumnezeu si mori...” (Cartea lui Iov, II, 9)
strigă un cuvînt la umbră
la piatră la greu
numai pe mine mă mîngîie lumina
strecurîndu-se printre sunete
îmi umple palma de cuvinte
grele de tăcere pe care nu o înteleg
amalia strigă la liniste
poetul marin slujeru
lumina se lasă învinsă de off-ul de verde
cine să – nu stiu –
să spargă
chitara unui cuvînt de prea de demult învătat
verdele apasă asupra luminii
si nu stiu
cine ai putea fi să înveti sunetul acestei chitare
ce se îmbracă
“... ca o greseală care vine de la cel de cîrmuieste”
mama ei de grosolănie!
“...Ce folos are nenoroci4tul care stie să se poarte înaintea
celor vii” răbdînd patriotic de viitor?
femei extenuate zîmbesc extenuant
si la venirea domnului –
dacă le va mai găsi –
vom sti că au fost abandonate uitării
amalia priveste pe fereastră în gol
pînă noaptea trîziu
cei nevăditi si uitati dăinuie împotriva cusururilor
