Echim VANCEA
insomnia bătrînului fiu
uriesenia jumătătii de veac odată nu a obosit
tot trîntindu-mi florile pe masă. chiar de
vă sperie spusa
amintiti-vă de lemnul de luntre
însemnat – prin anii optzeci – cu numele meu
si cum a fost scos noaptea din cripta
orasului lemnul ăsta de luntre. nu vă mai
bateti capu' cu cocosu' aiesta
ce nu mai cîntă.
s-a săturat să se tăt
aburce pe gardu' vecinei – fericită si asta
că nu mai poate
să împartă semnul crucii – mult prea fraged
din cauza nuielelor putrede.
mă strecor pe sub ziduri
pînă la cel mai apropiat anotimp. „bă
tu vorbesti de ochi si te uiti la picioare! –
se dezlăntuie droaia de ochi încercînd să aducă laude
diminetii lipite de buzele vecinei. înstrăinate-s
durerile ce pe sfîrsite-s de-acum.
bărbatul intrat în
clarul de lună o apucat-o pe drumul mătăsii.
drumul închinat apei si zeului
amar îsi striga zeul durerea pe valea izei. amarnic
pedepsea cuvîntul tăcerea necunoscutilor. „cel unu'
născut” alerga în fata cirezii. descult alerga. alerga si
hotărnicea cît îl tinea gura: „unu doi trei/baba la
bordei”. apoi se împotrivea linistii si slova nu-i era
auzită de nimeni. spatele gol al femeii zace de mult în
privirile robilor. si de mult voiesc ei să stingă
lumina în dormitoarele asezate la capătul întrebărilor.
iza poartă la vale perechi de leagăne. zeul plînge pe
maluri. si-a tăiat buza-ntr-o frunză. si nu mai poate
fraza. între crengile copacilor luna s-a pătat de la
funinginea gălăgioasă a cîinilor satului. acum
putrezeste si strigă.
psalm pentru izgonirea din paradis
a cutitului de argint
în ruine se agită libertatea
mesei rotunde –
trufase trupuri în ordinea
amînată a
asteptării
pînă ce nu te mai întorci
împiedicat
de impudice ape.
ideea că as putea ca rîul martor să-l fac tăcerii
împotmolite-n
ruină
agită aminte-aducerea. genunchii
încătusati tin de semintia
regilor rătăcind prin orasele-cimitir.
vacarmul tăcerilor
pluviale
a spart piatra de pe usa mormîntului.
17 decembrie a.c.
memoriei poetului mihai cupcea
îsi scoase mîinile din vis. mi se calculează o parte
din drumul de jur-împrejurul adîncului si nu am cui
să o spun. numele tău umilind depărtarea si
păcatul umilind bărbatul. să spun că sufăr? as
trăda întru rostire o rană ce mă însiră pe aripa ce
trece un vis în celălalt si nici măcar nu am puterea
să mă bucur de prietenia acestor îngeri fără de vlagă
si de cuvînt nelegiuit. în rouă am văzut moartea
si mi-a fost teamă să o ating. tu de mine te temi?
da. de ce? pentru că semeni a soldat. în lumea
aceasta un singur poet nu înseamnă nimic. si
aceasta este singura lume. fii alături de mine
acuma… cine esti tu de îmbraci atîtea forme?
moartea ta. o inimă multumită. prietene ajută-mă
să te părăsesc. te-ai simtit singur vreodată?
numai lîngă oameni. „fără sex căsnicia se duce de rîpă”.
tălpile mele au un sistem de oglinzi si hulubii
deasupra unui cer imens îsi întind aripile sub
înjurăturile pilotilor de pe mig-uri. bărbatii de pe
partea dreaptă a pădurii sînt – de mult –
purtătorii bacilului nemuritor si rece. sexul
a încremenit în fata crucii.
nu mai complica agitatia
e octombrie. fîntînile au strigat cum că esti gata
patria mea. si ce ape! si ce păsări! si ce
fecioare bre! caut în zadar însă
marginea toamnei complice
la naufragiile umilintei. sfintii asistă
obositi la ora de iubire de-acuma. linistea apasă
peste cortina imperiului si o mare
nemultumire mocneste în mîna
tăcerii păzitorilor pragului. cronicile le-au citit
înaintea lui si au înveninat răsăritul. si au
potolit mînia lor. mirosuri
pierdute agită asteptările. rămîneti
asa pînă mîine vă rog.
