ESEU
Geo VASILE
CARNAVAL POETIC
Dorind să aduc un omagiu poeziei române contemporane, voi transcrie câteva versuri de Mihai Ursachi în care îsi dau întâlnire ca într-un sympozion si athanor universal poeti elini, Arthur Rimbaud, strămosul tuturor avangardelor, Eminescu, Dan Botta, Radu Stanca, Cezar Ivănescu, Rilke, Saint-John Perse, Ion Barbu: „Hermetică enigmă! Si cele opt simboluri/sunt cupe opaline pe cele opt altare/ale ofrandei pure. Cu noi este acela/născut din însusi Hermes!/Pe coapsa lui de aur/e scrisă cifra triplă a Cheii absolute. Viva/ Il principe dei fiori!/Cununi din orchidee,/de chiparos si laur gătiti pentru Mireasa/ce cârmuie din stele Corabia Nebună!// Într-adevăr o navă. Nicicând Antichitatea/nu cunoscu mai nobili bărbati, mai puri, mai mândri, mai/resoluti/pe masa lung-ovală/o raclă purpurie aprinde lungi reflexe,/în care doarme rece mireasa înstelată…// Ceremonie sacră! Când însusi adevărul/cristalicelor sfere expiră si nimicul/în chipul unui vierme molâu clamează vestea/imundă si infamă si vesnic detestată…/A noastre inemi iată sunt cupe opaline,/o purpură aprinsă vom bea pentru Enigma/ în veci sărbătorită!Din amfore de/lapislazuli o licoare/ca sângele iluminat din stele Corabia sublimă./O frati!// În universuri/oceanele de floare se năruie pe navă,/cicloane siderale. De dincolo de ele/e glasul celei care ne dăruie putere,/ea este-aici, acum, cu noi, ea este-acela ce s-a născut din Hermes!”.
Dacă notiunea de modele nu induce nici un fel de dubii sau prejudecăti, după părerea subsemnatului ele fiind Gellu Naum, George Bacovia si Ion Vinea (triadă ce nu-i exclude pe Eminescu, pe poetul-filosof Lucian Blaga, pe poetul-matematician Ion Barbu, pe Geo Dumitrescu sau pe Nichita Stănescu), prin epigoni am vrut să definim nu atât pe cei născuti, etimologic vorbind, după modele, cât pe poetii care au reelaborat ideile si stilul unor predecesori celebri din poezia română modernă. Epigonii probează nu numai asimilarea deconstructivă a marii stagiuni poetice interbelice, ci si a meteorilor anilor saizeci-saptezeci tip Virgil Mazilescu, Petre Soica, Cezar Ivănescu, Marin Sorescu, Cezar Baltag, Mircea Ivănescu, Miron Kiropol, Ana Blandiana, Mihai Ursachi (demolatori ai proletcultismului) în siajul cărora continuă să ne uimească gheizerele ludice, intertextuale, subversive semnalate de Radu G. Teposu în a sa „Istorie tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă”. O probă de continuitate, asadar, dar si de ruptură în sensul originalitătii cucerite prin vocatie si talent, (imaginar, viziune asupra lumii, prozodie etc).
Protagonistii acestei cărti s-au înscris mai mult sau mai putin pe turnanta europeană postmodernă, anuntând crepusculul protagonismului liric, al conotatiei metaforice, denuntând visul poetic (frecvent încă la plutonul neoromanticilor), totul fiind înlocuit de dictatul ludic, erotic, mediatic, epico-dramatic, de prozopoemul din care nu lipsesc parodia, violul lingvistic (agrementat cu parfum gotic sau miros balcanic), mesajele nostradamice, insertul intertextual, sarcasmul, inventarul semantic delirant, derapajele spre farsa tragicomică sau panerotică ca reflex al relativismului si anomiei globalizante: a se vedea textele epigonilor tip Gheorghe Izbăsescu, Cassian Maria Spiridon, Daniel Corbu, Nichita Danilov, Mihail Gălătanu, Gabriela Cretan (cu a sa coincidentia oppositorum), Lucian Vasiliu, Paul Vinicius, Gellu Dorian,Gelu Vlasin, Liviu Georgescu s.a., mostenitori directi fie ai deprimismului, fie ai magiei albe si imaginarului oniric cu efecte speciale, ludic, amoros, crepuscular-suprarealist din poezia modelelor propuse de noi.
Suntem interesati nu atât de curente si proceduri pure, atribuite ulterior de critică modelelor (suprarealism, expresionism, bacovianism pe tot ambitusul lui, „de la poză la proză”, psihism existential autoscopic tip psihodramă, amestecat în cazul lui Vinea cu citadinismul de sorginte futuristă, toate acestea menite să sfârsească chiar si la modele, nu numai la epigoni în tehnicism mimetic), cât de poezia ce stă pe propriile picioare, memorabilă, si care vorba poetului, reuseste „să dea un sens mai pur cuvintelor tribului”. (Amintesc cu această ocazie cartea subsemnatului dedicată „Poeziei române între milenii”, Editura Dacia 2002, care cuprinde ample referinte la cărtile înnoitoare, la dictiunea plină de vervă cosmopolită, sensualitate , dramatism si elegie ale unor poeti si poete tip Ioana Crăciunescu (poezia tare de înger si demon), Gheorghe Istrate (nasterea poeziei: răstignire si conceptie imaculată) Ion Stratan (manualul fugii de lume), Marta Petreu (erototeca de cerneală), Justin Panta (metafizica anodinului), Nicolae Popa (poezia vietii de după moarte), Marian Drăghici (ca si sfârsit de partidă), Echim Vancea (exorcism sau echimoterapie) s.a.
Vom comenta în continuare textele unor epigoni descoperiti ulterior, un prilej ca să răspundem totodată la câteva întrebări vechi si totusi actuale: ce este poetul? ce este actul poetic? ce rol mai joacă prozodia? există un filon religios în poezia actuală? sacrul si profanul continuă să coabiteze? cât de europeană este poezia română contemporană, tematic si stilistic vorbind? s.a.m.d.
Iată-l, de pildă, pe Miron Kiropol (n.1936, Bucuresti) si măstile sale dintr-un impunător repertoriu poetic: custode, cantor si oficiant al vietii si al mortii, emisar profetic urbi et orbi, imnograf, aed elegiac, prerafaelit, eschatologic, psalmist isihast, mesager al zeilor, apatrid supravietuitor al dezastrelor lumii, sacerdot al iluminărilor, menestrel al Evangheliilor, orhestrator de sortilegii hipnotice, muzicale, erotice, alexandrin oracular, totul subsumat omului fragil, a cărui singură ispită e cerul si singură consolare, poezia (aleasa inimii).
Descifrând viata, sursele si soarta poetului bântuit de marea Creatie si de mitologiile aferente, Miron Kiropol are alonja ontologică de a scruta genealogia si heraldica actului poetic întemeiat pe o arhaică imolare, pe o asceză jerfelnică: „Zeul îsi încearcă repeziciunea arcului/ Cu bucăti rupte din mine/Si în botul fiarelor le aruncă/ Si în gura oamenilor (…)”. Am insistat asupra acestui poet, deoarece credem că este vorba de reabilitarea unui lirism ancien style, un tip de descântec muzical si totodată metafizic, un involucru de incantatie, rugăciune si elegie care alimentează o mare parte din protagonistii acestei cărti.
Mesaje dramatice învârstate de lacrima stoică a stării de fapt ne parvin într-o desăvârsită formă a melosului intraverbal cu virtuti aforistice. Reabilitarea prozodiei clasice pe baza unei rarissime eruditii poetice singularizează, de pildă, versurile Venerei Antonescu, tot atâtea probe de exorcism al suferintei, singurătătii si bruiajului istoric. Dacă Ion Horea (n.1929, Petea de Câmpie, Mures), retras asemenea unui Spinoza să-si poliseze lentilele, cultivă expresia spiritualistă (limbajul sacru la răscrucea cu cel folcloric), Aurel Rău (n. 1930, Josenii Bîrgăului) se dedă exercitiilor de stil, de la antici până la deconstructivisti, parcurgînd un ambitus al speciilor reunite, personalizându-le interioritatea melodic si cromatic. Rigoare, melos, desfătare multiplă de ritmuri si rime, dar si devotament fată de patria biografică si artistică si totodată un irepresibil legământ cu poezia română si universală.
Necontenit pas de deux pe fundalul unei învăluitoare regii muzicale, al jubilatiei goliardice cumintită prin rugăciunea marianică, textele lui Adrian Popescu reabilitează prozodia clasică, învăluind-o într-o tandră, ludică ironie epigonică. Dincolo de voluptăti prozodice si acorduri polifonice, mereu acoperite de emotie si de idee poetică, Adrian Popescu îsi propune si atinge cel mai de sus reper al raportării poetului la instanta spirituală supremă, cel al încredintării vietii Maicii Preacurate, Regina Ancilla Dei, sinonim al Eclesiei intercesoare a Logosului Învierii din pulberea Istoriei în Cartea Vietii si a Poeziei Universale. Întâlnirea cu Dumnezeu, departe de a fi o idilă mimetică, este o înclestare agonistică pe viată si pe moarte a omului religios cu opacitatea cuvintelor, id est propria existentă. Găsirea liniilor de fugă spre lumina unei presimtite supraexistente, adevărul existentei lui Dumnezeu, înseamnă „limbajul condensat al imaginilor”, probat cu prisosintă de poezia Lidiei Stăniloae printr-o perpetuă îngemănare de abstractiuni si dileme spirituale si sufletesti cu sintagme din viata de zi cu zi si din peisajul familiar al experientei.
„Puterea iluziei” este în poezia lui Ion Chichere (1954 – 2005) unul si acelasi lucru cu lumina amniotică a iubirii, cu puterea iubirii care face din partenerii cuplului o singură fiintă încă nenăscută. Elogiul iluziei si al visului poetic are puterea de a aboli regresiv timpul: „Când ne iubim/ ni se topesc organele/ într-o singură aură/într-un singur embrion/ timpul rămâne în urmă/ ca un ecou repetat din con în con/ visul că suntem/este mai tare/ decât prezenta/ buzele noastre trecând prin noi/ ating absenta”. Poetul are darul de a sculpta, de a formula memorabil conditia vremelnică a omului, căzut illo tempore în păcat, si de-atunci alergător înspre moarte. Tot astfel, închinându-se imnografic frumusetii femeii, îsi reiterează arta poetică dolcestilnovistă: „Dormi atât de frumos încât/ pleopele tale nu despart/ ci unesc/ realitatea de vis/ si fiinta este întreagă/ în două lumi deodată/esti ca un cuvânt/ care chiar în timp ce e scris/ îsi este erată”. Ion Chichere scrie cele mai frumoase poezii de iubire ale începutului de mileniu , de iubire sacră si profană, mortală si nemuritoare, exorcizând ca pe un duh injurios asa-zisul pansexism autenticist, fracturisto-onanist, tot atâtea pornoglumite semnate de indivizi psihotici si exhibitionisti. Scientist uneori, meditativ arborescent, invaziv, dar si recules minimalist în religioase, dramatice incizii si embleme, limbajul poetic al lui Cassian Maria Spiridon lasă impresia unei autogenerări prin magie albă, dar nu mai putin provocatoare de surprize prozodice dublate de un instinct al imaginii si al unei tensiuni muzicale lăuntrice, infailibil.
Fericit să-si trăiască propriile poeme cu mult înainte de a le fi scris, veritabile occasioni cum le numise Montale (dovedit a fi totusi mai avar, mai algebric si parcă oleacă ermetic în evocare) românul Ioan Flora (1950 Banatul Sârbesc-2005 Bucuresti) face risipă de vorbire cu tâlc de epos, acreditându-si talentul si faima de poet epic specializat în fictiuni, compozitii si scenarii. El opune, asa cum o făcuse si Gellu Naum, perversei idile lirice, bogatele zăcăminte ale limbajului epic, gata să se detalieze în enunturi de proces-verbal. Alternând golurile si plinurile în spirit deconstructiv, scriitura lui Ioan Flora refuză patetismul si calofilia. Confesiunea, adesea fictivă, personalizează si întelepteste vertijul intertextual, inventarul semantic delirant arătând cu degetul spre sminteala noastră mimetică.
Sub vechea mască de om revoltat sau de înger căzut poetul înstrăinat în chip de umbră onirică, are totusi puterea si incisivitatea să arate cu degetul conspiratia Răului, destrămarea comunitătii si a comuniunii. Senzor necontenit în alertă, trăieste la cote maxime golirea de sens a lumii desfigurate de stricăciune si ispite luciferiene. Decăzut el însusi din gratia divină, falsul trubadur poate juca în rolul falsului clovn, clevetitor cu stil si blazon: tot astfel se joacă Gellu Dorian, Ioana Greceanu sau Gheorghe Izbăsescu, si mai recent Liviu Georgescu, de-a Gellu Naum.
Primul si cel mai serios roman în versuri din literatura postdecembristă, „Studiu de bărbat”, semnat de Paul Vinicius, este un compendiu de scenarii erotice (si nu numai) sindroame intertextuale, aluzii biografice si sociale, învederate epico-dramatic, somptuos prozaic, asemenea viitorului compozit al poeziei. Despre a cărei abolire suntem preveniti, de vreme ce recursul la arma de foc încalcă mortal armistitiul platonic „dintre vânător si vânat”, deci însăsi ideea platonică de poezie. În conditiile desertului nostru afectiv, erotolirismul, eventual imnografic, devine un nonsens. De unde si grija autorului de a-si amputa orice urmă de elan fie si epidermic, printr-o palinodie ce denuntă si anuntă simultan tentativele poeziei erotice de a survola limbul artei sacre, de a scoate frumusetea din anonimatul coplesitor al cărnii. Textele lui Paul Vinicius, epico-aventuroase, la granita dintre blasfemia cu staif si elegia insurgentă, este un itinerar dramatic prin imperiul de cenusă al mintii, inimii si literaturii postmoderne, o confruntare gravă cu partituriule oferite de modernitate (Rimbaud, Bacovia, Virgil Mazilescu, Radu Stanca, Gellu Naum, Mihai Ursachi s.c.l.) Poetul „Eclipsei” poate închide parabola parcursă de personajele acestei cărti, de la hemografie imnografică la licentiozitate si blasfemie.
Detabuizarea canoanelor didactice si moralicesti este o veche strategie a inteligentei ironice, dar si un mai nou joc, uneori truculent, al constiintei critice postmoderne ce nu ezită să facă divertisment, entertaiment pe seama unor texte sacrosancte (vom da un singur exemplu: celebrul roman „Logodnicii”, devenit un serial tv, practic o înfiorătoare reprezentatie parodică la care se râde cu lacrimi). Spre deosebire de astfel de adaptări eretice, poemul lui Florin Slapac „Zăpodie” păstrează încrederea în iluzia artistică, în fictiune, în forta incantatiei verbale. Eufonie, deci, truvaiuri anagramatice, rime interioare, subtile diftongări si travestiuri semmantice pledează formal si atestă diversele voci, proceduri, registre tipice pentru speciile poetice revizitate, reanimate, simulate. Scripturi, descântece, cazanii si cronografe sunt readuse pe scena noastră intramilenară. Dus de firul povestii, poetul nu uită să marcheze memorabil: „ursitoarele dormeau mâlc în găoace de albină/ timpul/ fire zvăpăiată, încoltea îngeri prin trupul lui de tină”. Trupul lui Zăpodie , eroul civilizator, genius loci, semizeu al eresului, paladin al onirologiei universale. Este chiar conditia si definitia poetului următoarelor decenii. Anticipată si de Gellu Dorian (urmas demn al lui Gellu Naum si Ben Corlaciu), devreme ce arta sa poetică, vitaminizată prin contact cu umbra lui Kafka &C., este delirul supravegheat la intersectia cu sentimentul tragic al vietii. Poetul din Botosani este un elegiac care merge pe sârma bine întinsă între paradox si paroxism scriptural, alternând adoratia imnică si rugăciunea cu redundanta ce verbalizează solipsismul, nonsensul sau heteronimia cultivată de Fernando Pessoa, nesfiindu-se să ofere scene de erotism cu conotatii pervers-baudelairiene si gotice („apărea, nu era nălucă, te săruta ca pe un mort/si te învia, o iubeai si murea/lângă tine ca un mormânt plin cu flori (...)”.
