Către un vechi prieten
În umbra dinodaia mea, în reverie cufundat,
capul plecîndu-mi gînditor, spre-aducere aminte,
ce dorîmi este, prieten drag, de orele cînd, extaziat,
îti stam alături să-ti ascult a stihului cuvinte!
Trădată – vai! – zvoneste-acum al prieteniei noastre plîns
Si cît as vrea din nou spre mine pasii-ti să răsune!
Să ne despartă, prieten drag, e-al prieteniei scop ascuns,
Ca mai tîrziu cu dragoste mai mare să ne-adune.
Purificare
Tu, bestie cu luciri de bronz, groaznică formă ce te strîngi,
în cloaca-ti n-am venit să-mi sting patimile-adunate,
nici cu-nfocare de barbar, din tălpi în cap tu n-ai să ajungi
a hîdului tău trup să-adun rozele desfrînate.
Sub a căintelpr poveri îti vin eu astă-seară-n prag,
o clipă adînc să afund 'n-al verzii tale căutături abis
mizer trecutul, coplesit de-al negrelor gînduri sirag;
frumos prezentul ca să-ncep, purificat, 'nainte ti-s.
Asteptînd furtuna
Acum, cînd nici iubirea si cînd nici amorul nu mă-nseală
si-a înfricosării turburare viata nu-mi răneste,
vin', soră, să sedem, pîn' m-o găsi, tăcută iară,
sălbatecă venind, furtuna încoace cînd grăbeste.
Pentru o clipă gindul nostru să îl lăsăm să scape
senin, pe lac, în undele suav-mirositoare,
si-n nemiscare să rămînem în ceas tîrziu, aproape –
gigantici umbre, pe-nserat, la fel ca-nfătisare.
Demnitate
Suferi? Spre gloata fără cap, tu suferinta să ti-o spui.
'N-al pietei mijloc, unde-n cor rage-omeneasca turmă,
în zvon de zeci de mii de voci – barbare triburi hututui –
poete, pleacă-te adînc, în chinul ce te scurmă
Condusă-i gloata de orbiri, de patimi crude-n drumul său –
prin ea, ea-al bronzului dispret să treci cu nepăsare!
Al vililor bătăi de joc e izvorul cîntecului tău,
ce clar tîsneste din bazinul suferintei tale.
Sfînta pedeapsă
Voi, ce cu degete nătînge-n sfînta lyră vă-ncurcati,
ca piatra – mai nesimtitori, poeti cu goală vorbă,
nedemni! N-o veti simti nicicînd, de Phoebus aspru săgetati,
pedeapsa pentru voi ascunsă-n răzbunătoarea-i torbă?
Acestui zeu din vremi străvechi, voi spiritul i-ati mîniat,
voi, făr-de-minte, ce răsplată găsi-veti doar dispret.
Aici, unde armonios muzica-n coruri a sunat
Voi, proxeneti de ideal, barbară sărbătoare-aveti.
Atena
Atenă, urbe de lumini, a Atticei lucind coroană,
tu, ce trecutul din vechi secoli greu pieptul ti-l apasă,
de te răpeste Hasekis ca pe-o nedemnă curtezană,
pălesc – „progres”, „civilizatie”, vechea-ti glorie aleasă.
Al unei scitici tări, barbar copil, pornitu-m-am odată
spre ale tale măreti vremuri ca pelerin să mă îndemn,
dar fără păs trecut-am, orb, prin cea de azi modernă piată,
printre urale furtunoase ale urmasilor nedemni.
OUK APESBETO LALON YDOR
Eu – credincios? N-am fost nicicînd! În fata mea enigme sînt
naosurile-aceluia livid, Nazariteanul.
Năvalnic si frumos Iulian simt eu, în fiinta-mi fremătînd;
vouă, a Frumosului naosuri, măînchin tot anul.
Goniti, preacurată-n drum de pe sfintita stîncă-a fost
debizantinul fanatism, fecioara-ntelepciunii;
jos – templu-a Zeului evreu, iar sus: simbolul luminos,
frumosul templu-ntru credintă, etern pe fata lumii.
Tragica simfonie
O, amintire, ce cu furie de-al meu cuget te atii,
tu, umbră-a unei umbre ce caută-n van seninul;
oricît de rece-as sta, dasmane-al tihnei mele, zi de zi,
închide sufletu-mi ceva, la gîndul tău, hainul,
din furtunoase bătălii, si din oceanul tenebros,
si din zăcînda-ntre ruini, Cartagenă dărmată,
cînd marea sufletului meu, Poseidon sumbru, nemilos,
cu al privirii crunt trident mi-o vînturi, tulburată.
Taci! Nu mai plînge!
Taci! nu mai plînge! chiar de-i noapte, în acest loc să plîngi n-ai cum,
biata mea frumoasă, nici durerea ta amară.
Mîine în zori oameni mojici, triviali, spre noi si-or face drum
să-adune a noastre suferinti, cu vorbe de ocară
'Napoi întoarce-l cu curaj, tu, plînsul spre al lui izvor,
si fă ca-al imprudentei vaier, iute să se-nece.
Al suferintelor ecou din plînsul tău, pînă în zori
să-si piardă urma-n orice strop de lacrimi, si să sece!
În româneste de Valeriu MARDARE
