LIRICĂ HISPANICĂ
Hugo GUTIERREZ VEGAS-a născut în Guadalajara, Jalisco, Mexic, la 11 februarie 1934. Este poet, traducător si eseist. A făcut studii de Drept, Filologie, Limba engleză (Universitatea din Roma) si Comunicare si sociologie (Londra). Este doctor în Drept. A fost rector si profesor de literatură spaniolă al Universitătii Autonome din Querétaro, de asemenea profesor la Universidad Nacional Autónoma de México (UNAM). Ca diplomat în cadrul Ministerului de Externe al Mexicului a fost reprezentant cultural în Italia, consilier cultural în Anglia si în Spania, ministru însărcinat cu problme culturale în Washington, consul general la Ambasada Mexicului din Río de Janeiro, ambasador al Mexicului în Grecia si în România, consul general al Mexicului în Puerto Rico.
A publicat mai multe volume de poezie dintre care amintim Buscado amor (Dragoste căutată), Argentina, 1965; Desde Inglaterra (Din Anglia), Mexic, 1971; Samarcanda y otros poemas (Samarkand si alte poeme), Spania, 1972; Cuando el placer termine (Cînd se termină plăcerea), Mexic, 1977; Antología poética (Antologie poetică), 1965-1977; Mexic, 1978; Poemas para el perro de la carnicería (Poeme pentru cîinele de la măcelărie), Mexic,1979; Meridiano ocho-cero (Meridianul opt-zero), Spania, 1982, Andar en Brasil (Mergînd prin Brazilia), 1988; Los soles griegos (Sorii grecesti), Mexic, 1989; El nombre oculto de Grecia (Numele ocult al Greciei), Grecia, 1991; Cantos del despotado de Morea, Spania, 1991; Las peregrinaciones del deseo. Poesía reunida 1965-1986, (Peregrinările dorintei. Poezii 1965-1986), Mexic 1987; Peregrinaciones. Poesía 1965-2001 (Peregrinări. Poezii 1965-2001), Mexic,1993. Dintre eseurile publicate mentionăm Comunicación masiva (Comunicare intensă), Mexic, 1975; Dos poetas mexicanos en la sombra (Doi poeti mexicani în umbră), Spania, 1983; El teatro en México (Teatrul în Mexic), Spania, 1983. A colaborat la revistele Vuelta, Siempre!, Cuadernos Hispanoamericanos si Nueva Estafeta (Spania). A primit Premiul national de Poezie Aguascalientes, acordat de Instituto Nacional de Bellas Artes (INBA), 1976, pentru Cuando el placer termine, Premio de Letras al statului Jalisco, 1994, Medaliiile Alfonso X, din partea Universitătii din Salamanca, si Comendador de la Orden de Isabel la Católica, si Premio Nacional de Periodismo 1999.
CELE PATRU NOPTI
I
AM DESCOPERIT în prima noapte
rugul pe care arzi
si n-am vrut să siluiesc flăcările
pe care le hrănesti si le stingi
în ocolul căutării.
Pot doar să-ti spun
că rugul acela luminează
o certitudine:
sfîrsitul călătoriei tale
în punctul de început al plecării.
II
În a doua noapte
ti-am auzit vocea ce naufragia
între bratele mele lichide.
Te afundai în mine;
eu te înconjuram
ca marea
care, vai, îi strînge pe naufragiati
într-un amestec de efuziune si moarte.
Te pierdeai în mine
si eu eram elementul tău.
Dar ziua a descoperit
că bratele mele abia erau
micul golf
incapabil să se-nchidă,
vocatie a disperării
de a fi mereu, vai,
un cerc incomplet.
III
A treia noapte
nu te-am ascultat
nici nu te-am mai simtit aproape
înconjurată de bratele mele.
Erai, vai, din nou,
în micile tale insule
iar eu eram musafirul nepoftit
al radei tale neprimitoare.
Pe de altă parte
eu nu mai eram acolo,
contemplam
din turn
mersul prudent
al cîinilor mei păzitori.
IV
A patra noapte nu va mai fi.
Trebuie să ne lăsăm dinainte în voia
loviturii zilelor
distrugătoare.
TREI BOLEROURI
I
AZI ÎN ZORI a sosit la fereastră
o nouă porumbită.
Ziua, ca o pîine caldă,
si-a dat generoasă miezul,
piosul ei miros al copilăriei.
Pe străzi, primii drumeti
îsi grăbeau mersul,
în timp ce pe cerul limpede
se aprindeau luminile
sperantei zilnice.
Într-o zi ca aceasta
ti-am oferit niste iasomii,
surîzînd
la recunoasterea parfumului
celor cincisprezece ani,
în altă dimineată, la fel.
Noaptea tăiam flori
si ti le aduceam la fereastră.
Vroiam ca foarte devreme
să-ti spună
că în toiul noptii
am vrut să te văd.
Eu mereu vroiam să te văd,
ochii mei erau făcuti pentru tine,
dar ceva a intervenit
si a rămas doar parfumul
noptilor
cu flori la fereastră,
amintirea acelor dimineti
cu noi porumbite
si vestirea zilei
care, ca o pîine caldă
îsi răspîndea mirosul si miezul
pentru a ne spune
că merită osteneala
să rămînem în viată
ca să mai vedem o altă zi la fel.
II
Iubirea nu e niciodată suficientă,
nu ajunge niciodată să ne împovăreze
cu vechiul ei parfum.
Mereu ne mai rămîne
în suflet ceva de spus.
Cea mai bună mîngîiere
abia-si desenează initierea
în văzduh.
Pentru a iubi pe deplin
ar fi nevoie să ne asumăm
neputinta, să ne acceptăm
mîinile nepricepute,
buzele ce nu ajung
să învete să sărute.
Adunînd bucătile de iubire
am putea ridica
o casă trainică
cu zidurile sale de iederă.
Să adunăm mîngîierile
celei mai grele părăsiri,
cele mai curate priviri,
săruturile cele mai uitate
de ele însele,
acelea în care nu stim
care sînt buzele noastre.
Si atunci, cu aceste resturi orbitoare,
casa iubirii ar fi somptuoasă.
Am putea să ne sprijinim capul
de cel al fiintei iubite
si să plîngem în surdină
pînă ce se vor ivi zorile.
III
Acolo unde singurătatea se îndeseste
formînd un cerc vîscos,
unde ne căutăm
cu presimtită inutilitate,
mă înclin si mă rog la Dumnezeu
pentru cei ce iubesc,
pentru cei ce au încetat să iubească;
pentru cei ce au rămas singuri
si trăiesc cu dorul de cel plecat;
pentru cei ce-si fac rău
si se despart fără să stie de ce;
pentru cei ce nu stiu să-si vorbească;
pentru cei părăsiti,
cei înselati
si cei ce se presimt
singuratici pe vecie.
Mă rog pentru cei ce au
buzele unse din belsug
cu sarea esecului
si pentru cei ce nu stiu să îngrijească
mica planta a iubirii ce se naste.
Într-o amiază marină,
sub cerul pescărusilor,
fac aceste triste rugăminti.
Doi iubiti se sărută pe plajă
si lumea continuă si continuă,
rugăciunile mele se încheagă
si viata îsi notează
o nouă victorie.
PEISAJ CU PĂSĂRI
stăpînul nemilostiv e pe drum
Wordsworth
I
BINECUVÎNTÎND înfrîngerea perenă,
siguranta pe care o ignorăm
pentru a ne putea urma cărările
si a saluta zorii ce vin o dată cu ciocîrliile,
atunci cînd iubitii îsi iau rămas bun
si încep să astepte cu buzele însetate
o altă noapte, o altă lună de toamnă,
vraja privighetorii
între ramurile bradului.
Pentru toate acestea noi iubim
cu un fel de neîncredere.
Din camera pe care o construim
în jurul nostru, întindem mîinile
să atingem fereastra deschisă
din cealaltă parte a grădinii.
Acolo trăieste figura albă si cetoasă
întrevăzută în luna copilăriei noastre.
Avem si refuzăm fereastra,
noaptea arde si marea de afară
îi repetă numele, val după val.
Închidem ochii si ne apar din nou
figura si ceata ei.
Aceea e siguranta noastră,
Steaua noastră unică, pierdută.
II
De la fereastră vedea
o mică adunare
de păsări albastre
vestind sfîrsitul toamnei.
Era singur în casa din pădure
si simtea, putea să simtă
cum inima i se zbătea în piept,
în timp ce păsările se despărteau de anotimp
si iarna pornise deja la drum.
Atunci a întrebat
pe nimeni si într-o doară
dacă există Dumnezeu.
Prezentare si traduceri Elena Liliana Popescu
