Paul VERLAINE – 160 de ani de la nastere
Melancholia
I
Resemnare
Pe cînd eram copil visam la Ko-Hinnaur,
La luxul persan, la fastul papal,
Heliogabal si Sardanapal!
Dorinta mea chema sub colibe de aur,
Prin miresme rare si muzici profane,
Haremuri nesfîrsite si raiuri diafane!
Dar azi, mai linistit, nu mai putin aprins,
Si cunoscînd viata, năpasta si prostia,
Mi-am înfrînat îndată nebunia,
Făr’a mă resemna de tot învins.
Dar fie! măretia îmi scapă consecvent
Dispretuiesc pe omul prietenos, scursoarea,
Si pot urî femeia frumoasă, tiitoarea,
Si rima imperfectă si prietenul prudent.
II
Nevermore
Amintiri, amintiri, ce vreti voi? Toamna-n zbor
Prin aerul nătîng trimite sturzi usor,
Si soarele înteapă cu raza-i răbdător
Îngălbenitul codru cu vînt răscolitor.
Eram singuri pe lume si visători mergînd
Amîndoi, cu credinta si pletele în vînt.
Deodată ochii galesi spre mine întorcînd:
„Ce zi ti-a fost mai dragă, spune-mi, unde si cînd?”
Glasu-i dulce si plin cu sunetul pătruns.
Un tainic surîs îi întoarse răspuns,
Si-i sărutai cu spaimă mîna albă.
– Ah! florile dintîi, ce parfum au, curat!
Si ce plăcut fosneste c-un murmurat de salbă
Primul „da” al iubitei de pe buze zburat.
III
După trei ani
După ce-am tras zăvorul portitei ce se bate,
Făcui o plimbare prin mica grădină
Atinsă-n dimineată de-a soarelui lumină,
Ce florile brodează cu umezi nestemate.
Totu-i la fel. Văzui umilul umbrar
Cu scaune-mpletite si sălbatica vie…
Havuzul curge-acelasi cu soapta-i argintie
Si bătrîn îsi tot scutură plînsul arar.
Trandafirii zvîcnesc ca’nainte, iar crinii
Cu orgoliu se leagănă-n vîntul grădinii,
Cunosc si ciocîrlia ce-i pradă disperării.
Chiar si pe Velléda am găsit-o-n picioare,
Al cărei ghips se-mprăstie la capătul cărării
– Subtire, ‘ntr-a ierbilor searbădă boare.
IV
Dorinta
Ah! primele amoruri! Idilele de ieri,
Auru-n păr, azur în ochi, floare-n cărnuri,
Si-apoi, printre mirosuri de trupuri dragi si nuri,
Sfioasa-nfiorare a multor mîngîieri!
Departe sînt acum aceste biruinte,
Inocentele fug spre primăveri de jale
De umbra negrei ierni ce le-a iesit în cale
Cu nelinisti, dezgusturi si mari suferinte!
Atît de singur azi, posac si singur, iată,
Mai rece ca bătrînii, privirea-mi disperată,
Ca un orfan sărac, fără frati si surori.
O, dragoste-a femeii, căldută alinare
Ce, gînditoare, brună, vă lasă uneori,
Ca un copil, pe frunte, o dulce sărutare!
V
Oboseala
A battalas de amor campe de pluma.
(Gongora)
Desfătare, desfătare, desfătare!
Linisteste-mi pornirea aprinsă, frumoasă!
Chiar si-n toiul plăcerii, iubita se lasă
Pătrunsă, ca o soră, de dulcea renuntare.
Fii tandră, mîngîierea să-ti fie fierbinte,
Să ai suspin egal si cîntec în privire,
Galesa-mbrătisare, nebuna tresărire,
N-au pretu’mbrătisării, chiar de minte!
Si-n inima de aur, copile, spune cum
Nebuna pasiune suna-va-n corn acum –
Las-o să trîmbiteze, sărmana, ziua toată!
Pune-ti fruntea pe-a mea, vinul joace în cupe,
Tu-mi fă iar jurăminte ce mîine le vei rupe,
Să plîngem pîn’ la ziua, micută-nvăpăiată!
VI
Visul meu de taină
Visez adesea straniu si cu un tîlc adînc,
O necunoscut-i, i-s drag si mi-e dragă,
Si nu e aceeasi, nici floare, nici fragă,
Nu e nici aievea s-o sting si s-o frîng,
Căci ea mă-ntelege si-n suflet citeste,
Asa cum scolarul rezolvă problema,
Prin ea’naltul fruntii învinge dilema,
Cu lacrimi în ochi fierbinteli răcoreste.
O fi brunetă sau blondă, roscată?
N-am stire. Numele-i este fără de pată,
Precum prigonitilor. Viata-i suavă.
La ochii-i de statuie privesc fără rost,
Iar vocea depărtată si calmă e si gravă
Si seamănă ‘celora ce foarte dragi ne-au fost.
VII
Unei femei
Aceste versuri tie, cu gratii care-alină,
Cu ochi în care rîde si plînge-un vis frumos,
Cu sufletul curat si bun si luminos,
Ăst vers din adîncimea durerii mele vină.
Acesta-i, vai! urîtul cosmar ce mă străbate,
Turbat, nebun, gelos, umblă fără-ncetare,
Se-ngroasă ca o haită de lupi în căutare
Si, spînzurat de soartă, însîngerat se zbate!
O, chinul, suferinta, îngrozitor despot,
Chiar geamătul lui Adam din Eden alungat
Nu-i decît o eglogă pe lîngă-al meu, socot!
Iar grijile tale nu-s decît un oftat
Asemeni rîndunelelor pe cerul gol,
Iubito, într-un septembrie căldut si domol.
VIII
Frica
Nu te mai simt, Natură, nici cîmpii
Atît de hrănitoare, nici cînturi pastorale
De-argint siciliene, nici pompe-aurorale
Si nici solemnitatea deplînsă din chindii.
Eu rîd de tine, Artă, de Om, de cîntul său,
De versuri, temple grece si turnuri în spirală
Pe care le însiră pe cer o catedrală
Si văd cu-aceeasi ochi pe omul bun si rău.
Nu cred în Dumnezeu, abjur si-am renegat
Orisice gînd – si’n ce priveste mai vechiul meu păcat,
Pe-Amor, as prefera să-l treceti sub tăcere.
Sătul de viata asta si-nfricosat de moarte,
Asemeni unei nave ce-n naufragiu piere,
Sufletul meu e gata spre larguri să mă poarte.
Traduceri de Gheorghe MOCUTA
