ARTE POETICE LA ROMÂNI (XX)

 

Tudor VIANU

(1897 – 1964)

 

EPITETUL EMINESCIAN

 

A. Însemnătatea epitetului

Printre feluritele mijloace stilistice ale unei opere lite­rare, epitetul este unul din cele mai potrivite pentru a pune în lumină puterea de observatie si de reprezentare a scrii­torului, directia gîndirii si a imaginatiei lui, sentimentele si impulsiile care îl stăpînesc mai cu dinadinsul si care pre­cizează atitudinea lui fată de lume si societate. Autorul unei opere literare obtine, prin epitetele sale, relieful obiec­telor pe care doreste să le evoce în fantezia cititorului si, prin alegerea unora anumite din cîte ar fi fost posibile, exprimă care anume din trăsăturile realitătii a vorbit mai puternic închipuirii si sensibilitătii lui. Studiul epitetelor folosite de un scriitor este deci una din căile cele mai indicate pentru cunoasterea lui.

Începem, asadar, seria studiilor consacrate stilului lui M. Eminescu, prin acela al epitetelor sale. Materialul ni-l va da grupul poeziilor tipărite în timpul vietii poetului, adău­git pe alocuri, pentru comparatie, cu acela al postumelor 1.

B. Definitia epitetului

Vechile tratate de retorică ne asigurau că epitetul este totdeauna un adjectiv în functiune de atribut. Definitia aceasta este însă incompletă si prea strimtă. Dacă atributul adjectival are, fără îndoială, puterea de a exprimia unul din aspectele caracteristice ale obiectelor, ca si sentimentele cu care le întîmpinăim pe acestea, nu este mai putin ade­vărat că limba stăpîneste mijlocul de a înfătisa si caracteristicile actiunilor, împreună cu sentimentele pe care acestea ni le provoacă. Epitetele pot determina un substantiv, dar si un verb. Din rîndul epitetelor fac deci parte nu numai adjectivele, dar si toate acele părti de cuvînt sau de frază care determină substantivele si verbele prin însusiri înre­gistrate de fantezia si de sensibilitatea cititorului, adică prin însusirile estetice. Nu sînt, prin urmare, epitete deter­minările lipsite de valoare estetică. în versurile lui Emi­nescu: Calu-i alb, un bun tovarăs, Inseuat asteaptă-afară (Povestea teiului), înseuat nu este un epitet, pentru că el exprimă numai o determinare necesară pentru întelegerea împrejurărilor narate de poet, dar adjectivul alb are va­loarea unui epitet, deoarece adaugă o precizare de care întelegerea faptelor se poate dispensa, dar pe care închi­puirea si-o reprezintă. Există deci un mijloc de a distinge, printre feluritele determinări ale unui substantiv sau verb, pe acele care au o valoare epitetică, întrebîndu-ne de fie­care dată dacă ele comunică numai o stare de fapt sau dacă ele adaugă o trăsătură capabilă să vorbească fante­ziei si sensibilitătii noastre. Impresia estetică decide asupra însusirii de epitet a unora dintre determinările unui sub­stantiv sau ale unui verb.

O limitare este încă necesară. Nu sînt epitete determi­nările care întocmesc, împreună cu determinatele lor, uni­tăti indisolubile, ca în exemplele: cusme frigiene, salcie plîngătoare, covor persan, pînză de păianjen, repaos de veci, înger de pază etc. Îndepărtarea oricăreia din determinările care însotesc aceste substantive împutinează sau chiar modi­fică notiunea exprimată prin acestea din urmă. O cusmă este ceva mai general decît o cusmă frigiană si o pînză este altceva decît o pînză de păianjen. Nu putem considera deci drept epitete determinările care constituiesc o unitate împreună cu termenii însotiti de ele.

De asemeni nu sînt epitete acele determinări asupra că­rora cade accentul semnificatiei, asa încît nu pot fi înlă­turate fără ca întelesul întregului să nu sufere, ca în urmă­toarele exemple spicuite în Eminescu: picături de smoală (Înger si Demon), bulgăr de granit (Memento mori), zidiri de tintirim (O, mamă...), diademă de stele (Venere si Madonă) etc. Legătura dintre substantiv si atributul lui este mai slabă aici decît în cazurile citate mai înainte. O pînză este altceva decît o pînză de păianjen, dar o pică­tură de smoală este tot o picătură. Determinările de smoală, de granit, de tintirim, de stele completează substantivele lor mai mult pentru întelegerea decît pentru închipuirea si sensibilitatea noastră si, din această pricină, nu li se poate recunoaste însusirea unor epitete.

Tinînd seama de toate aceste limitări se poate spune că epitetul este acea parte de vorbire sau de frază care deter­mină, în lucrurile sau actiunile exprimate printr-un sub­stantiv sau verb însusirile lor estetice, adică acele care pun în lumină felul în care le vede sau le simte scriitorul si care au un răsunet în fantezia si sensibilitatea cititorului.

Am spus că pot împlini functiunea de epitet părti felu­rite de vorbire sau de frază. Este necesar deci să stabilim categoriile gramaticale ale epitetului. Dar pentru că epi­tetele scot în evidentă particularitătile închipuirii si sensi­bilitătile poetului, este de trebuintă să distingem si cate­goriile lor estetice. Prin aceste din urmă însusiri ale lor, epitetele au valori felurite, se apropie de alte figuri de stil si întretin anumite legături între ele. [...]

Tudor Vianu, Probleme de stil siartă literară, ESPLA, 1955

 

Problemele metaforei:

D. Personificarea

Printre diferitele tipuri de metafoă, distinse în Poetica, Aristoteles socoteste că metafora prin analogie este cea mai pretioasă (cf. Retorica, III, 10, 7), dînd ca exemplu, pentru a o ilustra, renumita vorbă a lui Pericles potrivit căreia o dată cu tineretul căzut în război a dispărut si primăvara din cetate (id. si ibid. I, 7, 34). Metaforele prin analogie ar fi acele care izbutesc să ne aducă mai viu lucru­rile sub privirile ochiului interior. Mijlocul de care se folo­seste metafora analogică pentru a obtine acest efect este înfătisarea lucrurilor în actiune, adică însufletirea sau personificarea lor, după cum o dovedesc următoarele exemple spicuite în Homer: „stînca se rostogoli fără rusine în cîmpie”, „săgeata îsi luă zborul”, „sulita îi străbătu pieptul cu turbare” etc. Dar dacă metafora prin excelentă este cea analogică si aceasta ia nastere numai pe calea însufletirii unui lucru neanimat, este evident că, pentru Aristoteles, personificarea reprezintă tipul cel mai perfect al meta­forei. În ce-l priveste pe G. Vico, făcînd din metaforă produsul actiunii, proprie mentalitătii în faza poetică a omenirii, de a asimila obiectele necunoscute pînă la un mo­ment dat cu acele oferite de experienta cea mai apropiată, adică aceea a corpului si a sufletului nostru, filozoful ita­lian face si el să coincidă metafora cu personificarea. Atît de adînc s-a înrădăcinat această părere încît însusi teore­ticianul modern al metaforei, Alfred Biese, mentine identi­ficarea traditională. „Metaforicul, scrie Biese la începutul lucrării sale, este emanatia naturală a acelei necesităti cen­trale a întregii noastre experiente spirituale –pe care o vom numi antropocentrică –si care ne obligă să facem din această existentă spirituală măsura tuturor lucrurilor”. Teoreticienii mai noi au încercat să disocieze vechea iden­tificare, fără să putem spune că au izbutit pe deplin. Astfel, E. Elster după ce afirmă că există o deosebire esen­tială între metaforă si personificare ajunge mai tîrziu la rezultatul că în timp ce metafora înlocuieste un substantiv, personificarea înlocuieste un verb, adică este tot o meta­foră si anume una verbală. Astfel, cînd Lenau scrie în Der ewige Jude: „Fiir ernste Wandrer Hess die Urwelt liegen/ In diesen Thal versteinert ihre Tröume”. (Pentru călătorii gravi lumea originară lasă/ în valea asta visele ei împietrite), el înlocuieste expresia substantivală proprie: blocuri eratice prin expresia visele împietrite ale lumii originare si construieste astfel o metaforă. Cînd însă Virgiliu în Eneida vorbeste despre „pontem indignatus Araxes” (fluviul Araxes era atît de năvalnic, încît nici un pod nu putea fi zidit deasupra lui), el nu pune în locul substantivului propriu Araxes un alt cuvînt, ci îl asociază numai cu reprezentarea unui verb (redat dealtfel prin adjectivul transferat de la sensul lui originar). Elster vrea ca numai primul caz să fie acel al metaforelor, în timp ce al doilea ar apartine personificărilor, dar nu izbuteste decît să facă din personificare o formă particulară a metaforei. Fată de toată această dezbatere se impune un răspuns propriu la următoarele întrebări: 1) există oare identitate între metaforă si personificare sau este, cel putin, aceasta din urmă metafora prin excelentă? 2) este oare personifi­carea singurul mijloc prin care metafora ajunge să îndepli­nească functiunea sa sensibilizatoare, adică să aducă obiec­tul metaforei sub privirile ochiului nostru interior, asa cum credea Aristoteles? 3) este personificarea în toate cazurile o metaforă verbală? Fără îndoială că metafora si personi­ficarea nu pot fi identificate ca două notiuni cu aceeasi sferă. Există destule metafore care nu sînt personificări. Cînd un teoretician politic, vrînd să caracterizeze inertia traditională a unor tărani în vechile regimuri, i-a numit niste saci de cartofi, el a făcut o metaforă, dar nu o per­sonificare. Metafora s-a constituit aici tocmai printr-o des-personifioare. Poate că totusi atunci cînd termenul omis al comparatiei subîntelese pe care îl alcătuieste metafora este un lucru transferul ia totdeauna calea unei personificări. Cu toate acestea realitatea nu pare a fi asa. în cursul unei conversatii asupra Forului roman, care, spre deosebire de Acropola ateniană, ar părea un lucru cu totul mort, o doamnă a întrebuintat această metaforă, care nu este de­loc o personificare: „Forul roman, spunea spirituala doamnă, este o falcă de mamut”. Un lucru este exprimat aici prin alt lucru, dar nu printr-unul personificat. Poate că în metaforele cele mai complexe ale poeziei, personificarea poate juca un rol anumit, ca un plan într-o structură ierarhică, fără ca prin aceasta să fie o conditie indispensabilă a con­struirii unei metafore. Esentialul metaforei este pentru noi sesizarea unei analogii, nu personificarea. Tot astfel nu putem deloc subscrie afirmatiei că personificarea este sin­gurul mijloc al sensibilizării metaforice. Există metafore active în functiunea de a impune spiritului o imagine, care cu toate acestea nu sînt deloc personificatoare. Cînd T. Arghezi evocă (în Toamna) „cărările-nvelite cu palide-ose­minte” (palide-oseminte reprezentînd metafora frunzelor moarte care acoperă aleile parcului tomnatic), el construieste o metaforă cu putere evocatoare, dar nu o personificare, cum face cîteva versuri mai jos, în aceeasi poezie: „Apusul îsi întoarce cirezile prin sînge”. Dar este personificarea totdeauna o metaforă verbală? Cînd V. Voiculescu vorbeste undeva despre „semintiile gîndului”, o expresie metaforică pentru multimea si varietatea gîndurilor, el face o personi­ficare, dar nu o metaforă verbală. Există fără îndoială per­sonificări statice tinînd locul unui substantiv sau al unui atribut. Studiind alegoria ne vor întîmpina mai multe meta­fore din această categorie.

 

E. Alegoria

Nu putem deloc primi părerea acelor autori moderni de Poetice care elimină alegoria din rîndul metaforelor. în constituirea unei alegorii se produce fără doar si poate faptul esential al oricărei metafore: transferul unei expresii pe baza unei analogii între două realităti, între care spiritul a instituit o comparatie. Alegoria este deci una din varie­tătile metaforei. În cadrul larg al metaforei, alegoria are însă caracterele ei proprii, căci dacă există, după cum am văzut atunci cînd am studiat functiunile ei estetice, meta­fore în care transferul se produce de la expresia unor impresiuni morale la aceea a unor impresiuni fizice sau dimpotrivă sau în interiorul aceleiasi clase, ne putem în­treba dacă alegoria face parte din una din aceste clase sau dacă nu cumva ea alcătuieste o varietate pe seama ei. „Alegoria, scrie Elster, rezumînd doctrina clasică, constă în personificarea unor concepte abstracte; astfel, virtutea, cre­dinta, dreptatea, speranta pot fi reprezentate ca figuri alegorice” (op. cit., II, pag. 147) 2. Definitia poate fi bine aplicată alegoriei Durerii, în poezia cu acelasi titlu a lui V. Voiculescu, un poet a cărui operă contine o mină inepu­izabilă de alegorii: „Oprită să urce în ceruri vreodată,/ Durerea n-are aripi să-ti facă vînt,/ Ci calcă peste les­pezi încovoiată,/Înger pururi încătusat de pămînt”. Nu cred totusi că alegoria poate fi redusă la simpla personi­ficare a unei conceptii generale a spiritului, adică la sub­stituirea acesteia printr-o imagine personificatoare. Uneori poetul porneste de la o impresie concretă, dar bine deter­minată si clasată, pe care în acelasi timp o hipostazează si o animă, îi atribuie adică generalitatea unui concept, dar si viata autonomă a unei persoane. Asa face, de pildă, acelasi poet într-o altă poezie a sa, în Idilă: „Cînd Primă­vara prin livede/Păseste lin cu flori în poală/Tăcutul Codru cum o vede/Ca un voinic viteaz se scoală”. Pro­cedeul este oarecum contrariu aceluia urmat în cazurile subsumabile conceptului traditional al alegoriei. Poetul por­neste de la o impresie concretă dar clasată (desteptarea codrului în primăvară) si substituie expresiei acesteia o expresie mai generală, de ordin national, dar si personificator, vorbind despre Codru si Primăvară în genere, o intentie subliniată prin majuscularea acestor cuvinte. Ale­goria, se produce, asadar, fie prin personificarea unui con­cept abstract, fie prin conceptualizarea si personificarea unei impresii concrete (această din urmă operatie nefiind posibilă decît pentru că impresia ea însăsi este bine deter­minată). Dacă ne referim acum la distinctia, făcută mai înainte, între comparatiile finite si infinite care pot sta la baza metaforelor, adică între acele la care termenul sub­înteles cu care se face comparatia este sau o impresie consti­tuită sau o impresie vagă, adică una pentru care există sau nu există o expresie proprie, trebuie să spunem că alegoria presupune o comparatie finită în ambii ei termeni, întrucît porneste fie de la un concept abstract pentru a ajunge la o imagine determinată, fie de la o impresie bine consti­tuită si sărăcită prin însăsi perfectia determinării ei, pentru a ajunge la un concept abstract. Din această stare de lucruri provin caracterul intelectualizat, ca si lipsa de bo­gătie internă si răceala oricărei alegorii. Prin nici unul din termenii comparatiei subîntelese care o constituie, alegoria nu deschide o perspectivă mai întinsă si mai bogată. Per­spectiva oricărei alegorii este limitată; puterea ei de su­gestie este redusă.

 

1957

 

Tudor Vianu, Problemele metaforei si alte studii de stilis­tică, ESPLA, 1957.

 

1. M. Eminescu, Opere, editie critică îngrijită de Perpessicius, vol. I (1939) si IV (1953) (n.a.).

2. E vorba de lucrarea lui E. Elster, Prinzipien der Literaturwissenschaft II (Principiile stiintei literaturii) (n.ed.).