Sterian VICOL

 

FERMOARUL

Cine mai caută vulturul rănit,

căzut în crucea întunecată a amiezii,

pe cureaua de pămînt a drumului uscat,

ori în palma de salcîmi a satului?

 

(Cine mai spală mortii din sat

scosi în ogradă, noaptea, pe lună,

cui îi mai arde să-i ierte de păcat

cu mîna pe cupa de vin care sună?)...

 

Ce are fermoarul cu vulturul rănit,

cu cei care spală mortii, cine-1 trage

la gura sacului sau al cortului cînd

cuvîntul taie în două arsita zilei?

 

Nimic nu poate fi fără el, nici poseta

doamnelor, fie iarnă, fie vară, fie viată,

fie moarte, fără fermoar si fără cercei

nici o femeie frumoasă nu poate fi!

 

De unde o fi venind raza lor orbitoare,

din ce adînc de pămînt pietrificat

că aurul din ei lipeste prin sunetul lor

galeriile sfărmate vuind în casele oarbe –

 

E vorba de-o rădăcină ca-ntr-un testament

prin care urcă alte generatii, alti căutători,

spre celesta grădină unde mierla cîntă

pînă hainele-i negre putrezesc la ziuă!

 

Apoi fermoarul de aur poate fi găsit

într-o firidă de lut ars, lîngă cerceii

pe care-i va purta o regină sau o sclavă!

 

De-aceea eu caut vulturul rănit să aflu

cine mai spală sîngele pe linia ferată,

că niciodată sîngele nu poate fi tăiat

si-aruncat într-un sac cu fermoar la gură!

 

SERPOAICĂ

Cînd zboară pe dealuri lebăda iernii

si către ziuă drumurile satului

par sicrie albe lunecînd printre case,

mi-aduc brusc aminte de serpoaica

plină de ouă din Rîpa Zbancului...

În Rîpa Zbancului, iulie evapora ochiul

de apă din care beau fetele lui Chirspont

cînd mergeam cu vacile la păscut,

cînd Alistir, flăcăul din flori,

dar si văcarul satului, o căuta pe Maria

în timp ce eu urmăream serpoaica

s-o văd cum aruncă ouăle în iarba zimtată

direct în fundul rîpii –

Mai încolo stătea cineva si plîngea

fiindcă stătea si plîngea, fiindcă

era duminică si fecioara maria

o astepta în biserică...

Acum e tot duminică, eu văd prin sunetul

clopotului nevăzut de părinti,

e duminică acum cînd scriu la fereastră

si te văd cum tu îti amintesti

de serpoaica aceea în iulie,

cînd zboară pe dealuri lebăda iernii,

cînd drumurile satului par sicrie albe

lunecînd cu casele albe ca ouăle

serpoaicei aruncate în iarba ascutită

din fundul Rîpii din tinutul Zbancului!

 

EU NU

Cînd mîna ei descheie

catarama argintie a sandalei,

sîngele meu dă buzna la hotare!

Pedeapsa atunci e una: tai rochii

din pînzele corăbiei mele,

tesute cu versurile care mă leagă

de primele iubiri rămase la orizont,

precum chitara lui Femios

la picioarele Penelopei

prevestind susurul sîngelui

dar si vocea poeziei!

 

Cînd mîna ei descheie catarama sandalei

catargul corăbiei se-aude-înverzind

în apa cîntătoare pe care eu o vedeam

si-o auzeam, dar ea nu, pe mine nu!