Sterian VICOL
FERMOARUL
Cine mai caută vulturul rănit,
căzut în crucea întunecată a amiezii,
pe cureaua de pămînt a drumului uscat,
ori în palma de salcîmi a satului?
(Cine mai spală mortii din sat
scosi în ogradă, noaptea, pe lună,
cui îi mai arde să-i ierte de păcat
cu mîna pe cupa de vin care sună?)...
Ce are fermoarul cu vulturul rănit,
cu cei care spală mortii, cine-1 trage
la gura sacului sau al cortului cînd
cuvîntul taie în două arsita zilei?
Nimic nu poate fi fără el, nici poseta
doamnelor, fie iarnă, fie vară, fie viată,
fie moarte, fără fermoar si fără cercei
nici o femeie frumoasă nu poate fi!
De unde o fi venind raza lor orbitoare,
din ce adînc de pămînt pietrificat
că aurul din ei lipeste prin sunetul lor
galeriile sfărmate vuind în casele oarbe –
E vorba de-o rădăcină ca-ntr-un testament
prin care urcă alte generatii, alti căutători,
spre celesta grădină unde mierla cîntă
pînă hainele-i negre putrezesc la ziuă!
Apoi fermoarul de aur poate fi găsit
într-o firidă de lut ars, lîngă cerceii
pe care-i va purta o regină sau o sclavă!
De-aceea eu caut vulturul rănit să aflu
cine mai spală sîngele pe linia ferată,
că niciodată sîngele nu poate fi tăiat
si-aruncat într-un sac cu fermoar la gură!
SERPOAICĂ
Cînd zboară pe dealuri lebăda iernii
si către ziuă drumurile satului
par sicrie albe lunecînd printre case,
mi-aduc brusc aminte de serpoaica
plină de ouă din Rîpa Zbancului...
În Rîpa Zbancului, iulie evapora ochiul
de apă din care beau fetele lui Chirspont
cînd mergeam cu vacile la păscut,
cînd Alistir, flăcăul din flori,
dar si văcarul satului, o căuta pe Maria
în timp ce eu urmăream serpoaica
s-o văd cum aruncă ouăle în iarba zimtată
direct în fundul rîpii –
Mai încolo stătea cineva si plîngea
fiindcă stătea si plîngea, fiindcă
era duminică si fecioara maria
o astepta în biserică...
Acum e tot duminică, eu văd prin sunetul
clopotului nevăzut de părinti,
e duminică acum cînd scriu la fereastră
si te văd cum tu îti amintesti
de serpoaica aceea în iulie,
cînd zboară pe dealuri lebăda iernii,
cînd drumurile satului par sicrie albe
lunecînd cu casele albe ca ouăle
serpoaicei aruncate în iarba ascutită
din fundul Rîpii din tinutul Zbancului!
EU NU
Cînd mîna ei descheie
catarama argintie a sandalei,
sîngele meu dă buzna la hotare!
Pedeapsa atunci e una: tai rochii
din pînzele corăbiei mele,
tesute cu versurile care mă leagă
de primele iubiri rămase la orizont,
precum chitara lui Femios
la picioarele Penelopei
prevestind susurul sîngelui
dar si vocea poeziei!
Cînd mîna ei descheie catarama sandalei
catargul corăbiei se-aude-înverzind
în apa cîntătoare pe care eu o vedeam
si-o auzeam, dar ea nu, pe mine nu!
|