ESEU

Dragos VISAN

Dansînd visul (1992)
si poetica onirică a lui Michael Jackson

Dedicatia acestei opere literare Dansînd visul. Poeme si reflexii a megastarului Michael Jackson este „Mamei, cu dragoste”. Un omagiu original apare după dedicatie: „Deepek, multumesc pentru inspiratie si pentru dragostea ta”. Este vorba, desigur, despre Deepak Chopra, cardiologul si confidentul artistului american.
Editarea la Libra în 1993 a acestei cărti, în traducerea Alexandrei Coman contine si „Introducerea” semnată de marea actrită Elizabeth Taylor, prietenă cu autorul. Nu este un simplu portret psihologic, ci o surprinzătoare declaratie despre orizontul receptării artei complete a acestui „bărbat întelept care este Michael Jackson”, Liz Taylor afirmînd încă de la început: „Cînd aud numele lui Michael Jackson, mă gîndesc la lumină, stele strălucitoare, lasere si emotii adînci. [...] Unicitatea lui Michael ar putea consta în faptul că toate realizările sale, premiile sale, nu i-au alterat sensibilitatea si preocuparea pentru bunăstarea celorlalti, grija adîncă si iubirea pentru familia si prietenii săi, si în special pentru toti copiii lumii. Cred că Michael este ca o hîrtie de turnesol. Întotdeauna încearcă să învete ceva în plus. Are o inteligentă alarmant de sclipitoare. Este, în acelasi timp, foarte curios si vrea să se inspire de la cei care au supravietuit. Oameni care au dăinuit. El nu este chiar de pe această planetă. El este plin de emotii profunde, care creează un nepămîntean exceptional, inocent, copilăros” .
În memoriile sale intitulate Moonwalk (1988), acest rege al muzicii Pop-Rock si Soul descrie sentimentele avute foarte de timpuriu pe scenă si rolul paideic al dansului, preluat de la maestrii săi, care puteau să-l performeze uneori la fel de bine cu interpretarea cîntecelor. Tot în cartea sa autobiografică, tradusă si la noi în 1992, Michael Jackson reuseste să surprindă rapida afirmare a trupei „Jackson 5” – o revelatie pentru Chicago, New York apoi si pentru studiourile din California. Joseph Jackson, tatăl său, precum si starul rock’n’roll-ului Chuk Berry au reusit să imprime cheia succesului acestei formatii create în 1965 si lansate direct pe primul loc prin patru hituri consecutive (1968-1969). Michael Jackson este preocupat să redimensioneze coregrafia muzicii rock si disco, prin elementele spectaculare ale jocului de pe scenă, fapt mărturisit într-un preambul aforistic prin care începe Dansînd visul : „Constiinta se exprimă prin creatie. Lumea în care trăim este dansul creatorului. Cît ai clipi din ochi, dansatorii vin si pleacă, dar dansul trăieste. De multe ori cînd dansez mă simt atras de ceva sacru. În acele momente simt spiritul meu înăltîndu-se si contopindu-se cu tot ce există. Devin stelele si luna. Devin iubitul si îndrăgostitul. Devin învingătorul si învinsul. Devin stăpînul si sclavul. Devin cîntăretul si cîntecul. Devin cunoscutul si cunoscătorul. Continui să dansez ; si atunci este eternul dans de creatie. Creatorul si creatia se contopesc într-o mare de bucurie. Continui să dansez si dansez... si dansez, pînă rămîne numai… dansul.” Cînd el si fratii săi din „Jackson 5” trebuiau să se lanseze evoluînd pe-o scenă a New Yorkului, Michael a urmărit fascinat mai multe zile, fără să mai mănînce, toată dinamica dansului modern, sclipirile hainelor, efectele de magie coregrafică. Regreta că nu poate să-si găsească pantofii speciali, neexistînd pe atunci numere asa de mici, pentru un pusti ca el de nouă ani. Mărturisirea sa din Moonwalk este că atunci, în preajma lansării între formatiile profesioniste din New York, si-a dat seama că dansul îl învată orice, schimbîndu-i radical existenta.
Încă din primul poem, „Planeta Pămînt”, Michael Jackson îsi alegorizează conditia sa dansantă, străfulgerat de toate principalele vibratii transmise din imensitatea exterioară si interioară. Strofa centrală a acestui poem contine si un autoportret profilat pe cerul său: „În vinele mele am simtit misterul/ Tunelurilor timpului, cărti de istorie/ Cîntece de viată a vîrstelor pulsînd în sîngele meu/ Am dansat ritmul curentului si potopului/ Norii tăi cetosi, furtuna ta electrică/ Erau turbulente ispite în propria mea înfătisare/ Am lins sarea, amarul, dulcele/ Fiecărei întîlniri, pasiuni, uri,/ Culoarea ta tumultoasă, aroma ta, gustul tău/ Mi-au înfiorat simturile dincolo de toată graba/ În frumusetea ta am cunoscut calea/ Fericirii vesnice, clipa de acum.” În poemul ce prefatează întregul ciclu oniric al lui Michael Jackson aflăm clar faptul că planeta, oamenii constituie, ca instantă dialogală, un obiect de efuziune pentru eul liric; din păcate prima versiune a traducerii din engleză ar putea fi mult înbunătătită, existînd abateri de topică, punctuatie, repetitii, care deranjează pe cititori: „Tu esti iubita mea, blîndă si melancolică/ Îti pasă oare ? Tu ai o parte/ În cele mai adînci emotii ale propriei mele inimi/ Dătătoare de brize, mîngîietoare, deplină/ În viată cu muzica se refugiază sufletul meu.” Finalul poemului creează o ambiguitate, care nu se observă prea bine din traducerea în română: „Planetă Pămînt, gentilă si melancolică,/ Cu toată inima mea, te iubesc.” Inima poetului contine atributele „gentilă si melancolică” în empatie cu planeta.
După acest poem inaugural urmează „Partea întîi”. Ar fi de semnalat că Dansînd visul se doreste a fi o carte a interactivitătii dintre scriitor si cititori. Principalele atuuri ale acestei relatii subtile sînt: scrierea fotografică, negru pe alb, însă si invers, în negativ; ilustratiile si pozele color de o fascinantă seductie; statutul metatextual pe care îl dobîndesc „reflexiile” sau micile schite autobiografice; redarea în caractere italice a unor cuvinte din titluri – fermecat, fără, vietii, zîmbesc, inima, copii, înaintează, băiatul, destul, anticilor, lumea, copiii, mama, magie, pestele, inocentă, încredere, curaj, dragoste, Dumnezeu, cum fac, Ryan, umbra, despre, două, ultima, extaz, Berlin, pămîntul, fetita, eu, înger, mi-am căutat, un copil, copil, vei fi. Partea a doua contine doar cîteva titluri – cu sublinierea altor salturi cognitiv-afective în ordinea initierii personale: magic, asculti?, eliberîndu-mă, cîndva, cerul, marele, cel din, pui. Ultima afirmatie, complemantară pentru titlul întregii cărti, este „Visul continuă...” Nu este nevoie de o grilă hermeneutică sau de o lecturare arhetipală pretentioase peentru a urma semnele si însemnele grafice – pentru că realitatea ca spectacol, coborîrea artistului în celebrarea umanului plasează poetica lui Michael Jackson în sfera concretului si a confesivului alegoric.
Poemul „Copil fermecat” are un incipit narativ arhicunoscut, „A fost odată un copil liber”. Apropierea de jurnalul simili-cîntat al lui Ion Creangă frapează începînd cu al doilea vers: „În adîncul lui, a simtit rîsul,/ Bucuria si jocul veseliei naturii/ El n-a fost tulburat de gînduri de viitor/ Ar fi vrut să vadă numai frumusete si iubire.” Si în Moonwalk sau în primul capitol al cărtii surorii lui Michael Jackson, La Toya si familia Jackson (1991) apar instantaneele episoadelor ghiduse, ale jovialitătii micului Mick. Cînd fratii săi nu mai suportau repetitiile interminabile de acasă, precocele Mick îsi permitea să arunce cu papucul în tatăl său, asprul Joseph, apoi să fugă din calea sa. Episodul cu privirea la cabina femeilor din localurile unde cînta formatia „Jackson 5” sau cel al ridicării fustelor melomanelor, pentru colectarea banilor sînt comparabile cu dărîmarea casei Irinucăi sau cu isprăvile de la Fălticeni – îmbrătisarea crîsmăritei din Rădăseni. Din acest poem, „Copil fermecat” aflăm un similar dezgust pentru habotnicie: „Stia că puterea lui era puterea Domnului/ Stia că ei îl considerau ciudat/ Puterea inocentei, milei, luminii/ Ameninta preotii si a creat frică/ În nenumărate feluri au căutat să dărîme/ Această fortă misterioasă pe care ei n-o aveau.// În nenumărate feluri au încercat să distrugă/ Credinta lui simplă, netărmurita lui bucurie/ Invincibila lui armură era un scut de fericire/ Nimic n-a putut s-o atingă, nici venin, nici suierat.// Copilul rămînea într-o stare de gratie/ Nu era limitat în timp sau spatiu/ În vise color zburda si se juca/ În timp ce îsi interpreta rolul, stătea în Eternitate.” . Detasarea dinspre acel ochi al zeului Horus din Cartea egipteană a mortilor înlătură orice urmă de patetism, fiind vorba exclusiv de o fisă psihologică a copilului universal. Si în Amintiri din copilărie întîlnim perspectiva ludică si critică a lui Ochilă. Onirismul lui Mickael Jackson plasează sferele emotivă si volitivă cu mult înaintea celei cognitive – de unde si prevalenta visului, inseparabil de dans. Michael Jackson intuieste, prin imaginarul său poetic, multe alte premize ale neîntelegerii sale, care din păcate se extinde acum, în postumitate: „Au venit prezicătoare si destinul a fost spus:/ Unele au fost vehemente, altele curajoase/ În acuzarea copilului, această uluitoare fiintă./ Înfătisarea lui nu era ca a celorlalti/ Este el adevărat? Este atît de ciudat/ Natura lui imprevizibilă nu urmează nicio linie/ El ne încurcă pe noi, este el drept?/ Care este destinul său?/ Care este soarta lui?// Si în timp ce ele susoteau si conspirau/ Prin nenumărate mijloace pentru a-l istovi/ Să-i ucidă minunea, să-l calce în picioare/ Să-i ardă curajul, să îl înfricoseze/ Copilul a rămas simplu, sincer// Nu-si dorea decît un munte înalt,/ Să coloreze norii, să picteze cerul,/ Dincolo de hotare a vrut să zboare/ În sînul naturii, să nu moară niciodată.” Eminescianismul, ca un destin foarte atipic, genial se observă plenar în incantatiile triadei ursitoarelor din „Miron si frumoasa fără corp”. De altfel si Petre Ispirescu prezintă neversificat, sub genuinele forme de basm popular, Tineretea fără bătrînete si viata fără de moarte – aceeasi aspiratie a unui actant ce vrea să iasă de mic din rîndurile lumii si limitele creatiei. Acelasi eu literar de-o indiscutabilă plenitudine aveau si E.A. Poe, W. Withman, sau chiar nuvelistii I.L.Caragiale în Cănută, om sucit si Mateiu Caragiale în Remember. Visul lucid al lui Michael Jackson transformă orice dat existential într-o etapă plotiniană de ascedere spre sufletul universului.
Eul poetic îsi manifestă brusc identitatea, preluînd-o pe cea a unui anonim copil si fortînd un pic, prin ridicare de stachetă, adeziunea receptorilor la teza că un copil ar fi Adam, Profetul : „Nu opriti acest copil, el este tatăl omului/ Nu-i împiedicati drumul, el este o parte din plan/ Eu sînt acel Copil, dar asa sînteti si voi/ Voi ati uitat, ati pierdut secretul.// Înăuntrul inimii voastre stă un Profet/ Printre gîndurile sale, el poate auzi/ O melodie simplă dar uimitor de clară/ Muzica vietii, atît de pretioasă, atît de dragă” . Simbolul „focului” capătă, din versurile ultime ale „Copilului fermecat” valentele unirii muzicii cu dansul, după modelul păsărilor cîntătoare care execută concomitent triluri si volute în aer : „Dacă măcar o clipă ati putea cunoaste/ Această scînteie de creatie, această minunată licărire/ Ati veni si ati dansa cu mine/ Aprindeti focul, încît să putem vedea/ Cum toti copiii Pămîntului/ Îsi tes misterul si dau o nouă nastere/ Unei lumi a libertătii, fără nicio durere/ Unei lumi a bucuriei, mult mai înteleaptă// Undeva în adînc, voi stiti că e adevărat/ Găsiti doar acel copil ; se ascunde în voi.”
Prima schită sau reflectie din volum este intitulată „Aripi fără mine”. Poza atasată acestui poem în proză ni-l înfătisează pe autor purtînd un larg vesmînt, iar privit lateral, în dreptul crepuscului solar din largul oceanului, impresia ar fi că un fluture cu pălărie îsi zbate aripile, exact ca si cei trei pescărusi din planul apropiat care rezistă vîntului. Interogarea din schita-poem a „aripilor”, care nu i-ar fi crescut întocmai celor ale soimului, este urmată, imediat, de-o extatică decolare a „spiritului” într-un peisaj oniric.
Trezirea îndeamnă la reflectii. Inimile cu aripi prea mari trebuie învătate să păsească si prin mizeriile sau tragediile vietii: „« Voi, aripi, ati crescut fără mine », a spus inima mea. « La ce e bună libertatea fără dragoste? ». Asa încît am mers încet spre patul unui copil bolnav si i-am cîntat un cîntec de leagăn. El a adormit zîmbind si inima mea s-a linistit [...] dar ceva nu era totusi în ordine.” Trupul personajului-narator cîrteste că aripile ar fi crescut fără el si că zborurile asemănătoare cu cele ale soimului n-ar fi decît simplă imaginatie. Ca să se convingă de faptul că oniricul nu-i simplă halucinatie, acest om fără însusirea „aripilor” vrea să-si depăsească egotismul: „Asa că m-am uitat în cărtile pe care, înainte, le ignoram si am citit despre sfintii din toate timpurile care, de fapt, au zburat. În India, Persia, China si Spania (chiar si în Los Angeles!), puterea spiritului a ajuns nu numai în inimă, ci chiar în fiecare celulă a corpului. « Ca si cum purtat în înalturi de un vultur », spune Sf. Tereza, « extazul meu s-a ridicat în aer ».
Am început să cred în acea faptă uluitoare si, pentru prima oară, nu m-am mai simtit umilit. Eram soimul, si copilul, si sfîntul. În ochii mei, vietile lor au devenit sacre. Adevărul venise acasă. Cînd viata este văzută ca un lucru divin, fiecăruia îi cresc aripi.” Acest crochiu epic al zborului seamănă foarte mult cu oniricele mărturisiri ale tînărului Eugen Ionescu din Elegii pentru fiinte mici dar prezintă si o tehnică de îngemănare a fantasticului cu religiosul, precum în multe proze scurte ale lui Vasile Voiculescu. Bineînteles că eticul este principala miză a textului, valoarea estetică fiind trecută pe plan secund. În Moonwalk artistul american îsi aminteste că locuind încă în orasul industrial Gary (statul Indiana), pe malul lacului Michigan, el si fratii săi aspirau de mult să cunoască si Sudul Statelor Unite, de unde veniseră strămosii lor, vechii sclavi pe plantatiile nobililor. Toponimul Los Angeles folosit de Michael Jackson face aluzie, dar numai subtextual, si la putinul sînge de amerindian care curgea în el, după cum aflăm din genealogia familiei sale în cartea Michael Jackson între legendă si adevăr (1992) de Simona Tănase: „Să întoarcem acum clepsidra uriasă a timpului în urmă cu mai bine de un secol. Sîntem în America marilor plantatii de bumbac din Sud, în America sclavilor negri. Printre zecile de mii de negri care munceau pe plantatii, trudea si Mattie Daniels, o mulatră născută din dragostea dintre un sclav negru si o tînără fată albă paralitică. De la Mattie Daniels începe arborele genealogic al lui Michael Jackson. Pe această rădăcină care este Mattie Daniels, se altoiesc, generatie după generatie, mlădite dintre cele mai variate, astfel încît saga familiei Jackson poate număra în ascendenta sa strămosi negri, albi si chiar indieni Choctaw.
Născut în 1838, în sclavie, Nero este străbunicul lui Michael. Este primul care îsi adaugă la nume apelativul Jackson (de la Jack – tatăl său, indian Choctaw + son = fiu). Detestîndu-si conditia de sclav, Nero Jackson încearcă în repetate rînduri să fugă de pe plantatie, esuînd din nefericire, de fiecare dată. Mărturiile aspiratiilor sale nereusite pentru un trai mai bun vor fi, pînă la sfîrsitul vietii, cicatricele adînci în lungul si în latul spinării, lăsate de loviturile de bici. Totusi există un Dumnezeu si pentru Nero. Început în 1861 si încheiat în 1865, Războiul de Secesiune care a bîntuit America mai bine de cinci ani, aduce odată cu moarte, distrugeri si jale, si abolirea sclaviei. Nero se pomeneste liber, ba chiar primeste si o bucată de pămînt pe care, prin rodul muncii mîinilor sale, o face să prospere. Se spune că sîmbătă seara, după o săptămînă de trudă si vreo cîteva pahare de băutură, Nero Jackson se lansa în sălbatice dansuri războinice indiene, în saloon-ul din partea locului (să nu uităm că tatăl său Jack era indian). Poate că aici trebuie să căutăm rădăcinile artei coregrafice ale strănepotului său, Michael.”
„Dansul vietii” aduce foarte mult cu pasajele din La Medelenii lui Ionel Teodoreanu, cînd adolescentul Dănut nu poate dormi si mai sare pervazul ferestrei ca să vadă ce face Monica. Metaforismul ne determină să deducem faptul că functionalitatea „epicii” lui Michael Jackson este dincolo de auspiciile obisnuite ale genului. Diegeza are o altă finalitate, sau un dublu rol: de a initia si de a interpreta textele lirice. În „Dansul vietii” se prezintă, într-o contemplatie nocturnă, „răcoroasa energie albastră” ce vine înspre pat de la lună. Povestind, eul experimentator îsi arată neastîmpărul nesomnului. Dacă La Toya Jackson mărturisea în cartea sa monografică de familie că se zvărcolea si se legăna în pat ca să adoarmă, după ce primea bătaie de la tatăl ei, Joseph Jackson, pentru micul Mick, fratele ei, imboldul de-a dansa este cerut chiar de astrul nocturn – veche divinitate orientală si greco-romană:
„Alerg de-a lungul holului întunecos si deschid usa, nu pentru a părăsi casa, ci pentru a mă întoarce la ea. « Lună, sînt aici! », strig.
Dar trupul meu începuse să se miste cu mult înainte de a spune eu ceva. Cînd a început ? Nu-mi pot aminti – trupul meu s-a miscat întotdeauna. Toată copilăria am reactionat la lună în felul acesta, ca lunaticul ei favorit; si nu doar al ei. Stelele m-au atras suficient de aproape ca să văd prin licărirea strălucirii lor. Si ele dansează un blînd dans molecular, care face atomii mei de carbon să sară în timp.”
Părăsirea cadrului securizant al dormitorului si incursiunea pe cîmp, iar apoi pe malul mării ni-l pun pe actantul devenit liber într-o sitautie foarte specifică, în fata inexplicabilului imbold de-a face dansul dervisului învîrtitor – care reprezintă si în nuvela Păcat a lui I.L. Caragiale un laitmotiv, executată de-un copil al străzii : „Rîzînd, aplecîndu-mi capul pentru echilibru, încep să mă învîrt cît pot de sălbatic. Acesta e dansul meu preferat, pentru că ascunde un secret. Cu cît mă răsucesc mai repede, cu atît mă simt mai în largul meu. Dansul meu este numai miscare în afară, numai liniste în interior. Cît de mult îmi place să creez muzică, muzica neauzită care nu moare niciodată.
Si linistea este dansul meu adevărat, coregraful meu de gratie, desi nu se miscă niciodată. Stă deoparte si binecuvintează fiecare deget de la mînă si fiecare deget de la picior.

Acum am uitat de lună, de mare si delfini, desi sînt părtas la fericirea lor mai mult ca oricînd. La fel de îndepărtată ca o stea, la fel de aproape ca un grăunte de nisip, prezenta mării se înaltă strălucind în lumină. As putea fi înăuntru pentru totdeauna, e atît de iubitoare si de fierbinte. Atinge-o numai o dată, si lumina creste din liniste. Mă cutremură si mă emotionează, si stiu că menirea mea este să arăt altora că această liniste, această lumină, această binecuvîntare este dansul meu. Iau acest dar numai pentru a-l dărui iarăsi.
« Repede, repede! », spune lumina.”
Celor nemultumiti de valentele epice ale acestei schite autoconfesive am putea să le spunem că megastarul Michael Jackson vorbea despre dans ca despre poezie si, evident, scrie aici despre poezie ca despre dans. Fotografia plasată în mijlocul textului prozei „Dansul vietii” surprinde transformarea protagonistului dintr-un hit al său în panteră, iar următoarele două pagini cuprind instantaneul balansului la 45 de grade a corpului dansatorilor din alt hit celebru, „Smooth criminal”. Sub criteriul metatextalitătii, finalul din „Dansul vietii” ne fac să întelegem foarte exact statutul eseistic al acestor bucăti în proză: „«O stea nu poate muri niciodată. Se topeste într-un zîmbet si se preface înapoi în muzică cosmică, dansul vietii.» Îmi place gîndul acesta, ultimul pe care l-am avut înainte de a mi se închide ochii.
Cu un zîmbet, m-am transformat eu însumi în muzică.”
Întelegem viata ca pe o îndeplinire a unor drepturi si necesităti umane. În consecintă, moartea noastră provine din întreruperea alimentării cu ele. Omul are această libertate, de-a se preschimba într-un mecanism mai putin viu, care îsi refuză de multe ori conditia animată sau robotizarea sa cotidiană.
În vis lumea este o pînză atîrnată de memoria ei, prinsă bine la două capete. Un capăt al visului memoriei îl constituie derularea vietii spre fluxul mortii de fiecare clipă. Celălalt capăt este drumul invers, refluxul, dinspre evadarea instantanee de pe pămînt înapoi înspre viată. Altfel spus, există o functie cognitivă care transpune chiar banalitatea noastră pe coordonatele iesirii din anonimat – pentru că aceasta reprezintă mobilul mortii si specificul de bază al conditiei umane. Depăsirea limitelor contează mult mai mult decît actele vitale, de conservare a speciei.
Următorul poem este intitulat „Cînd zîmbesc copiii”, dar este un poem de dragoste al lui Michael Jackson:
„Cînd visători visează si-si sărută tandru iubita
Si curcubee împletesc si-si răspîndesc culorile
Sînt clipe atît de pline de viată
Noi riscăm, plonjăm
În abis,
Noi sîntem suspendati un timp,
Acelea sînt clipe cînd copiii zîmbesc.

Acelea sînt momente cînd soarta este nepecetluită
Nimic nu este imposibil si noi sîntem împăcati
Putem creste, putem zbura
Păsi pe foc, trece prin cer
În lumina unei stele strălucind
Nimic nu e departe, nu mai există spatiu
Acelea sînt momente de viclenie inocentă
În sclipire
Noi sîntem suspendati un timp
Acelea sînt momente cînd copiii zîmbesc

Acelea sînt momente cînd inima e tandră
Cînd peisaje marine licăresc în măreata splendoare
Cînd rîsul Raiului răsună pe Pămînt
Si revenim într-o nouă nastere
Într-o Eternitate fără margini.
În frătia îngerilor
Zburdăm si ne învîrtim
Pe terenul de joacă al sufletului nostru
În amurg
Noi sîntem suspendati un timp
Acelea sînt momente cînd copiii zîmbesc.

[...] Noi sîntem sursa, noi sîntem tortura
Nimic nu ne poate răni, pentru că noi sîntem invincibili
Nu există păcat, nu există păcătos
Putem cîstiga, numai noi am simtit licărirea
În fericire
Noi plutim un timp
Acelea sînt momente cînd copiii zîmbesc.”
Pe cineva noi am iubit cu fantezie si bucurie, oferindu-ne bucuriile cotidiene. Pe altcineva am iubit si urît în acelasi timp, întîrziind sau bruscînd întîlnirea sufletelor. Prima dintre aceste relatii a fost una a asumării în comun a bucuriilor vietii. A doua, dimpotrivă, o experiere în doi a mortii. Celor mai practici le repugnă foarte tare această ultimă variantă. Dar pentru o dezvoltare sălbatică a iubirii, merită încercată. Nu tot ce presupune regularitate, ratiune, îndestulare poate conveni partenerilor.
Poemul protestatar „Copii ai lumii” este adresat politicienilor indiferenti si marilor oameni de afaceri a căror lege este fărădelegea si escrocheria, ca un avertisment unanim împărtăsit de către oamenii simpli, care se ghidează după principiul neotestamentar „Lăsati copiii să vină la mine!”: „În timp ce oamenii mari se luptă si îsi apără punctul lor de vedere/ Punîndu-si pentru totdeauna noi măsti/ Noi vom legăna fluxul de timp si vom reusi [...] Cu dulcea mîngîiere a unui sărut de dragoste/ Vom reusi.// În timp ce comerciantii fac negot si se tocmesc la pret/ Si politicienii încearcă din greu să fie drăguti/ Noi ne vom întîlni pe tărîmuri nesfîrsite si lansînd la apă vapoarele noastre/ Vom reusi.// În timp ce avocatii pledează si doctori tratează/ Agentii de bursă stabilesc pretul cărnii/ În timp ce predicatorii predică si sună clopotelul/ Escroci avari cu ceva de vînzare/ Noi vom cînta si dansa în fericire inocentă […] Copii ai lumii, vom reusi/ Cu cîntec si dans si fericire inocentă/ Blînda mîngîiere a unui sărut plin de dragoste/ Vom reusi.”
Din următoarea bucată epică, eseul literar „Asa înaintează elefantii”, se observă că parabola poate substitui povestea autarhică a propriei existente, după modelul dorintei de anonimat a lui Michael Jackson, pus în aplicare pînă la solutii extreme în privinta celor trei copii înfiati ai săi. Este vorba despre un legămînt pe care elefantii îl fac între ei ca să nu cadă la pămînt niciodată de bunăvoie, decît atunci cînd „pigmeii” lumii, oamenii le amenintă specia. Citind aceste două pagini, cu un scurt intermezzo de spectacol absurd al unor saffariuri în Africa – cînd sînt doborîti sub gloante pachidermele masculi, apoi femele si în cele din urmă puii – asistăm la un adevărat teatru al cruzimii à la Antonin Artaud, numai că scena e plasată în savana „nerusinatei noastre lăcomii”.
Naratorul nu se mai implică ca personaj decît foarte putin, în incipit, cînd afirmă că citise despre o curiozitate biologică : „Un lucru curios despre elefanti este acesta : pentru a supravietui nu trebuie să se prăbusească. Orice animal se poate împiedica si ridica din nou. Un elefant stă întotdeauna în picioare, chiar si cînd doarme. Dacă unul din turmă alunecă si cade, este fără sperantă. Stînd culcat pe o parte, el este prizonier al propriei greutăti, desi ceilalti elefanti vor încerca să-l ajute, înconjurîndu-l din toate părtile, pînă la epuizare, încercînd să-l ridice. De obicei nu pot face mai mult. Cu răsuflări încete si greoaie, elefantul prăbusit moare. Ceilalti stau de veghe, apoi pleacă încetisor, mai repede.”
                Este foarte posibil ca autorul să-si fi radiografiat aici propriile combustii interioare, de elefant, care n-a vrut să se oprească niciun moment din cariera sa artistică. Ceea ce afirma imediat după decembrie 1989 criticul literar Laurentiu Ulici despre poetica onirismului în articolul „Visez, deci exist (fragmente despre Dimov)” se potriveste exact si poeticii onirice a lui Michael Jackson: „Hypnos o ispiteste pe Geea, cu ajutorul lui Nyx care îi era mamă si al lui Hermes, cel cu ciudata liră, care nu-i era nimic. Altfel zis visul si veghea, iluzia si realitatea fac schimb de aparente sub patronajul baroc al cuvîntului. Poetul ne introduce într-un labirint de fictiuni lirice, desiră firul vreunei povesti autarhice cu întîmplări care trec din conventiile unei logici în conventiile alteia si nu-si propune alt scop decît să ne procure emotia descoperirii în miraj a unei ordini mai putin dezordonate decît aceea din real. Războiul celor două logici dă poeziei acestui poet echilibrul rar al unei ambiguităti si creează acea atmosferă fascinantă prezentă în majoritatea poemelor, indiferent de spatiul si timpul pe seama cărora este pusă fictiunea lirică. Pentru că, adesea, întîmplările transcrise liric sînt sugerate poetului de cea mai evidentă realitate, după cum, alteori, apartin în întregime iluziei. Se întelege, episodul epic e doar un pretext manevrat abil spre a sugera întotdeauna dincolo de el o atmosferă fizică, o stare psihologică, un aer special, toate succedanee ale conflictului logic. Logica visului si logica realului interferează ca la romanticii clasicizanti pentru a produce impresia de profunzime la un centimetru de suprafata versului” .
                Si Michael Jackson vedea în somnul sau eventuala cădere la pămînt o prefigurare a opririi „mărsăluirii” sale, precum în cazul pachidermelor. Atmosfera creată în tot volumul Visînd dansul ne face să ne întrebăm dacă dansul nu a fost pentru autor o expresie a iubirii continue, dublînd executia coregrafico-muzicală cu semnificatiile viselor sau propriilor idealuri. Dacă s-ar scrie în viitor o psihologie a artei sale initiatice de dansator, s-ar găsi multe elemente cu aerul de vrajă indus irational spectatorilor, dinspre luciditatea benefică a samanilor amerindieni sau africani. Frazarea aproape cîntată a schitei lirice si autobiografice „Asa înaintează elefantii” ne fac să ne gîndim la muzica negrilor, la blues-ul si original, la continuitatea melodică a jazzului din New Orleans, pentru că ideea emancipării si civilizării continue a negrilor si amerindienilor din S.U.A. străbate ca firul Ariadnei prin labirint creatia artistică a lui Michael Jackson:
„Nu cumva este un alt motiv pentru care elefantii nu se pot prăbusi?
Nu să cadă este menirea lor. Fiind cele mai întelepte si mai răbdătoare dintre animale, ele au făcut un pact – îmi imaginez că a fost făcut cu ere înainte, cînd glaciatiunile erau pe sfîrsite. Miscîndu-se în turme enorme pe suprafata pămîntului, elefantii spionau pigmeii stînd la pîndă în iarba înaltă.
« Ce frică si furie are această creatură », gîndeau elefantii. « Dar el va mosteni pămîntul. Noi sîntem suficient de întelepti să vedem asta. Lasă să îi dăm un exemplu. »

Apoi elefantii si-au pus capetele cărunte la încercare si au chibzuit. Ce fel de exemplu ar putea să îi arate omului ? Ar fi putut să îi arate că puterile lor sînt mult mai mari decît ale lui, ceea ce era fără îndoială adevărat. Ar fi putut să-si manifeste furia, suficientă să dezrădăcineze toate pădurile. Sau ar fi putut să domine omul prin teamă, călcîndu-i în picioare cîmpiile si zdrobindu-i colibele.
În momentele de mare frustrare, elefantii sălbatici vor face toate aceste lucruri, dar ca grup, punîndu-si capetele să judece, au decis că omul ar putea învăta mai multe dintr-un mesaj mai prietenos.

« Hai să-i arătăm respectul nostru pentru viată », au spus. Si, din acea zi, elefantii au fost tăcuti, răbdători, creatori pasnici. L-au lăsat pe om să-i călărească si să-i înhame ca pe robi. I-au lăsat pe copii să rîdă de trucurile lor la circ, exilati din măretele cîmpii africane unde trăiau odată ca niste stăpîni.
Dar cel mai important mesaj al elefantilor este miscarea lor. Pentru că ei stiu că a trăi înseamnă a te misca. Răsărit după răsărit, eră după eră, turmele mărsăluiesc, o măreată cantitate de viată care nu se prăbuseste niciodată, o neîncetată fortă de pace.

[...] Asa că elefantii mărsăluiesc, si fiecare pas înscrie cuvinte în tărînă: « Priviti, învătati, iubiti. Priviti, învătati, iubiti. »
Îi auziti? Într-o zi, duhurile a zece mii de domni ai cîmpiilor vor spune: « Noi nu vă urîm. Nu v-ati dat seama? Noi vroiam să cădem, asa încît voi, dragi pitici, să nu mai cădeti niciodată. »”
Finetea observatiilor despre contiuul mers al elefantilor se reflectă, cum am văzut, asupra motricitătii si marii maleabilităti corporale din dansul negrilor, reinventat de către Michael Jackson. Un alt eseu autobiografic, foarte apropiat, este „Destul pentru astăzi”, în care dansatorul chiar termină repetitiile sale, care „pot trece de miezul noptii”, moment în care un glasul feminin al unei specialiste din domeniul artistic îl face să vadă părtile întunecate ale omenirii prin pilda delfinilor muribunzi:
„O voce din camera de control spuse: « Te simti bine? »
« Un pic obosit, cred », am răspuns.
Mi-am luat hanoracul si m-am îndreptat spre hol. Am auzit în spate pasi alergînd. Stiam sigur cui apartineau. « Te stiu prea bine », spuse ea, punînd mîna pe mine. « Ce se-ntîmplă de fapt? »

Am ezitat : « Ei bine, nu stiu cum sună asta, dar azi am văzut o poză în ziar. Un delfin fusese prins într-o plasă pescărească. În felul în care trupul era încurcat în sfori vedeai atît de multă agonie. Ochii erau goi, mai avea încă acel zîmbet, zîmbetul pe care delfinii nu-l pierd niciodată, chiar cînd mor…». Vocea mi se stinse.

Puse mîna ei într-a mea. « Stiu, stiu. »

« Nu, nu stii tot. Nu numai că am fost trist sau că a trebuit să văd că o fiintă nevinovată a murit. Delfinilor le place să danseze – dintre toate fiintele mării, aceasta este particularitatea lor. Nu cer nimic de la noi, sar în valuri în timp ce noi ne minunăm. Se iau la întrecere cu vapoarele, nu pentru a ajunge primii, ci pentru a ne spune : ‘Totul este o joacă. Continuati cursa, dar dansati în timp ce o faceti.’
Cînd eram în mijlocul repetitiei, m-am gîndit : ‘ei omoară un dans’. Si apoi părea drept să mă opresc. Nu pot feri dansul de moarte, dar măcar pot face o pauză în amintire, ca de la un dansator la altul. Are vreun sens ? »

Ochii ei erau tandri. « Bineînteleles, în felul său. Probabil vom astepta ani, înainte ca cineva să rezolve acest lucru. Atît de multe interese sînt implicate. Dar este prea nemultumitor să astepti mîine ameliorările. Inima ta a vrut să vorbească acum. »
« Da » am spus, deschizîndu-i usa. « Am avut doar acest sentiment si asta ajunge pentru astăzi. »”
Insinuările surorii sale, La Toya Jackson, pudibonderia ei despre molestările suferite de micul Mick de la tatăl său Joseph, sînt cele mai grele atacuri pe care putea să le primească megastarul, chiar într-o perioadă de continuă ascensiune, aflat la vîrsta de treizeci si trei de ani cînd s-a publicat întîia oară, la Dutton, cartea La Toya, Growing Up in the Jackson Family (1991). Dacă decriptăm si mesajele trimise din copilărie fratilor si părintilor de către Michael, nu putem depista nicicînd faptul că a fost un copil fără copilărie, sau că bătăile primite îi marcaseră existenta.
                Michael n-a avut nici personalitate multiplă. Este de la început un idealist, un neînteles. El însusi receptacol al Vocii de sorginte platonică, al unui timbru cu adevărat orchestral – tragic, terifiant si comic în acelasi timp – a făcut să se reaudă ancestralele chemări amerindiene si africane ale strămosilor la scenă deschisă. Experientele făcute pentru găsirea ritmului de miscare în valuri sacadate provin din Cartea mortilor egipteană si din anumite pagini de manuscris ale incasilor. Aripile condorului, cu penele ridicate în sus la extremităti, sînt redate atunci cînd agilul cîtăret execută si în ”Dirty Diana” sărituri fastuoase sau pirueta spre pămînt, de proveninentă barocă.