Dragos VISAN

Brâncusi

Emulatia lui Caraion fată de Brâncusi

si spatialismul poetic european

Masa tăcerii. Simpozion de metafore la Brâncusi (antologie de texte,

prefată si traducere de Ion Caraion), editura Univers, 1970

S-au făcut atâtea speculatii despre drumurile lui Ion Caraion încă de

la sfârsitul deceniului al saptelea în Polonia, Germania, Franta, Belgia,

Luxemburg, Elvetia. Aceste călătorii s-au soldat cu adunarea de material

literar-artistic pentru o carte despre Brâncusi.

Două scopuri au avut vizitările unor scriitori străini si corespondenta

asiduă cu multi altii: închegarea de prietenii strânse îndeosebi cu marii poeti

din Apus (pentru o eventuală stabilire în străinătate a lui Ion Caraion cu

toată familia sa) si strângerea de pagini omagiale despre viata, opera sau

geniul lui Constantin Brâncusi. Cităm din „Prefata” volumului Masa tăcerii.

Simpozion de metafore la Brâncusi (Univers, 1970): „Unele dintre

contributiile ce alcătuie «antologia» se ocupă de omul Brâncusi, altele de

artist sau de opera acestuia, altele sunt compozitii de sine stătătoare

dedicate doar sculptorului (si câteodată tării acestuia), ca un omagiu.” 1

În urma efortului întreprins, a rezultat o carte cu aspect de album.

Paginile, copertile, ilustratiile, desenele sunt tehnoredactate în cele mai

bune conditii, putând să stârnească si astăzi invidia celor din domeniul

artelor vizuale. Dar frumusetea antologiei constă în faptul că toate textele

scriitorilor sunt culese „la cald” dintr-o Europă despicată de cortina de fier,

chiar pe timpul celei mai tensionate perioade prin care trecea regimul

comunist. Ceausescu tocmai se împotrivise Uniunii Sovietice, nevrând ca

România să trimită si ea trupe în 1968 ca să spulbere fenomenul „primăvara

de la Praga”. Sovieticii au stat până la sfârsitul anului 1979 cu armata la

granită, gata să ne ocupe, exact ca pe cehi si slovaci. Asadar, „Simpozionul

de metafore” – Masa tăcerii la care am spune c-au stat cavalerii condeiului

din foarte multe tări europene, mai ales vestice, centrale si nordice – este

chiar un simpozion al libertătii de exprimare, un fel de „conspiratie” cu

semnături îngemănate, atât din spatiul concentrational comunist, cât si din

statele democratice. Zidul Berlinului, ridicat ca o rană sângerândă în piatră

sau ca un pumnal străpungând pieptul Europei, sfida prea tare întreaga

creatie sculpurală a lui Constantin Brâncusi, pentru ca admiratorii libertătii,

în primul rând poetii, să nu încerce primii dărâmarea sa. Iată cum îl

1 I. Caraion, „Prefată” la Simpozion de metafore la Brâncusi (antologie de texte si

traducere de I. Caraion), editura Univers, Bucuresti, 1970, p. 9

P OEZIA / vară 2010

222

prezintă Ion Caraion, cel care a fost cu ideea boicotării kitsch-ului Zidul

Berlinului, pe Brâncusi, autorul nesfârsitei coloane ori a unui axis mundis ce

îngemănează poetic si antologic (adică prin toate artele – scrise, nescrise,

muzical-versificate, vizuale, kinetice) vechea traditie europeană cu

modernitatea, Orientul cu Occidentul, arta continentelor australe cu

Hiperboreea lui Eminescu si Nichita Stănescu:

„Brâncusi? – Imagine el însusi de mare poet si promulgator

versificând păgânătătile. Iar poetii sunt nervii lumii. Fără ___________ ei, lumea ar fi un

trup amorf si acefal. Fără poeti, trupul omenirii ar semăna cu o colectie de

mădulare aptere ori cu o frunte vesnic proptită în pământ.

Prin Brâncusi, spiritul românesc a pătruns ca un sfredel în plasma

circuitelor universale.

În toate sensurile si supozitiile, arta lui pare mai ales o ipoteză a

altitudinilor si a vaselor de jertfă în care ard arome, unind prin coloane de

fum palpabilul cu nevăzutul. Si pare, nu mai putin, un solar sistem de vase

comunicante ce-si amestecă fără contenire reflexele fluiditătii împlinind o

esentă indefinibilă, oricât de sistematică si de temerară, într-o retea de

complexităti, minimalizând însăsi ideea de interpretare si cariind –

înlăuntrul acestei rigori – prestantele.

[...] stia să fie simplu într-o civilizatie ce uitase măretia simplitătii;

întors prin biografie (Brâncusi are asa de putină biografie!) la obârsiile lui si

explicat – prin ele numai – cu tendintă rudimentar; fire de sugubăt si de

mehenghiu; retinut ori sociabil; supus alteori exegezei complicate care (si

ea) l-a trecut prin felurite continente si l-a tot adâncit îndărătul vremii celei

mai de departe, Brâncusi seamănă până la urmă doar cu sinesi,

cuprinzându-si prisoselnic si urmasii peste care îsi revarsă hegemoniile

claritătii. La umbra luminii lui intens calme, se prosternă moderni si clasici.

S-a născut în România, a trăit o jumătate de veac în Franta, e mai

cunoscut decât oriunde în America (bogată, numeric, în peste jumătate din

piesele lui), s-a oprit meditativ asupra unor învătăminte tibetane si toti cei

câti evaluează metodic ambasadele artelor i-au asociat aceleia pe care o

profera el preludii din pictura si sculpturile Africii, din sculptura si picturile

Oceaniei.

[...] Dar bucuria si înfrânarea, în constiinta lui, înfruntările si postul,

au stat mereu pe talere egale, ca-n ajunul absolutiunii.” 1

Ion Caraion, recepta creativ în clipele strângerii textelor străine chiar

spatialismul lor poetic, de care este vizibil influentat si pe care îl modifică

experimentalist, fiind primul poet român recunoscut peste hotare pentru

inovatiile graficii si sonoritătii poemelor sale. Prin urmare această antologie

a literaturii despre Brâncusi poate fi privită si drept prima carte de vizită

europeană a spatialismului poetic pătruns la noi, a letrismului care

1 Ibidem, pp. 10-11;

P OEZIA / vară 2010

223

diseminase aproape la modul sculptural în corpurile textuale ale poemelor

postbelice.

La sfârsitul deceniului al saptelea, V. Grecu va populariza în

România, odată cu Ion Caraion, curentul spatialismului poetic, într-un

cunoscut studiu publicat în „România literară”, citând fie din manifestele lui

Pierre Garnier din revista Les Lettres , fie din teoria lui Janecek despre

„poezia fonică” si comentându-le inegalabil. Trebuie să tinem cont că Ion

Caraion era la acea dată secretarul de redactie al „României literare” si se

îngrijise din 1967 de orice subiect privind cultura europeană, semnând

foarte multe traduceri, eseuri. În corespondenta sa cu Nicholas Catanoy

aflăm că atunci Ion Caraion a intentionat de fapt să sincronizeze poezia

noastră cu orientările cele mai novatoare ale Apusului, să facă din „România

literară” dar si alte reviste din tară un fel de reviste internationale, cum

fusese „Agora” tipărită de el si de Virgil Ierunca în 1947. Nu stim cât de mult

l-a sprijinit Ion Caraion pe V. Grecu să realizeze articolul intitulat

„Spatialism si poezie concretă” (de pe 2 ianuarie 1969), însă meritul său ar fi

că i-a oferit întreg materialul de studiu prin traducerile sale din poetii

spatialisti, concretisti, letristi:

„Termenul general de spatialism (în care sunt incluse notiunile de

timp, de structură si de energie) înglobează acum poezia concretă, fonetică,

obiectivă, vizuală, fonică, cibernetică, serială, permutatională, verbofonică –

seria rămânând, bineînteles, deschisă. Voi cita mai jos, pentru conturarea

celor spuse, din „Pozitia 2 a spatialismului” – publicată de P. Garnier, la 10

sept. 1964, in nr. 33 al revistei Les Lettres :

«Spatialismul nu înseamnă numai punerea în valoare a posibilitătilor

vizuale si acustice ale limbii, ci si comunicarea unei vibratii care pune în

miscare si în actiune toate particulele. De unde aparitia unui dinamism –

modificarea unei miscări naturale a particulelor lingvistice prin interventia

unei forte (energia psihică a autorului si energii apartinând limbii însăsi dar

până acum neexploatate). [...]

Spatialismul, de fapt, n-are ca scop comunicarea, ci creatia. Aceasta

se comunică apoi prin simpla ei prezentă.

Spatialismul se situează asadar nu la nivelul societătii, ci la nivelul

universului.

El nu recunoaste nici codificarea, nici conventia, nici analiza, ci

experimentarea, redarea, geneza.

El este revolutionar si îndreptat spre un viitor nelimitat.

De aceea noi posibilităti apar fără încetare.»

[...] Cele mai aprofundate cercetări în materie de poezie fonică au

fost efectuate de cehul Janecek, sub imperiul convingerii că muzica si

cântecul sunt în strânsă legătură cu limbajul. Pentru el, cuvântul si fraza nu

erau doar niste simple elemente, ci în interiorul lor distingea tonul, ritmul,

durata, sentimentul pe care-l inspira, intensitatea si rapiditatea pronuntării,

deci, în alti termeni, emotia celui care vorbeste. «Poezia fonică în ansamblul

său – afirmă Janecek – este exploatarea poetică a acestor elemente ale

P OEZIA / vară 2010

224

cuvântului sau ale frazei, în afara oricărei conventii». La baza poeziei fonice

stau fonemele si, în general, toate sunetele emise de organele vocale ale

omului, lucrate la magnetofon, pentru a crea un spatiu sonor. Acelasi

neobosit magnetism este indispensabil poeziei fonice , care se compune

direct pe banda magnetică, frazele si cuvintele fiind luate drept obiecte si

centri de energie auditivă.” 1

Multi critici români n-au fost de acord cu acceptarea acestui nou mod

vizual si auditiv de-a exhiba depoetizant o atitudine frondistă, protestatară,

cosmopolită. În rânduri memorabile din aceeasi „Prefată” Ion Caraion face o

propagandă mascată chiar „poeziei concretiste” italiene, letrismului francez

– pe care avea să le modifice substantial în placheta sa Deasupra

deasuprelor , publicată în acelasi an cu „Simpozion de metafore la Brâncusi”,

Masa tăcerii : „Cu această «antologie» închinată marelui Brâncusi,

îndrăzneti ai unor experiente lirice care merg de la poezia concretistă si

letrism până la empireele formelor clasice; eseisti care îndrăznesc totul sau

care se străduiesc să demonstreze totul; paladini ai directitătii

revolutionare ; voci filtrate mistic; opalescente cadente; pene ciufulite ;

stilouri tandre; stilete care si-au pierdut conjuratii ; creioane de

reporteri fără astâmpăr, andrele dantelând ciudat ; evocatoare priviri;

buze cu gesticulatii suple ; lucizi pe care-i năpădesc sentimentalismele;

ace tipător ascutite ; fosniri delicate; filamente aprinse brusc se

confruntă, se încrucisează, tresar în substanta filelor din mâna dumitale,

confrate si cititorule, si-si lasă, dăruindu-ti-o, strălucirea lor de spirit – în

chip de lame si de raze – să năpădească literele.” 2

Perechile sintagmelor de mai sus sunt de fapt antinomiile si

extremele artei : unii poeti si eseisti preferă o expresivitate ultragiantă, altii

una clasică, (neo)modernistă. Felul cum începe si termină enumeratia, cu

ultrasii spatialismului si letrismului din poezia postbelică, denotă faptul că

si Ion Caraion ar face front comun cu acestia; adiacent, cum teoretizase Geo

Dumitrescu venind în 1967 ca redactor-sef la „Gazeta literară” si

transformându-i radical formatul (chiar de la titlu) în ceea ce-i si acum

„România literară”, se refuză în volumul Masa tăcerii orice urmă, orice

cliseu al poeziei jdanoviste, patriotice – nemaioperând în toate paginile

antologiei brâncusiene principiul „omul cu foarfecele” (cenzura, comanda

literară).

Dacă ar fi să găsim, din punct de vedere eseistic, modelele pe care le

urmează „Prefata” lui Caraion, ele sunt G. Călinescu si T. Arghezi, trecuti

însă printr-o filieră suprarealistă, deoarece frazarea fantastico-onirică aduce

mai mult cu cea a lui Gellu Naum si Virgil Teodorescu. Prefatatorul, care-si

zice „ornitomantul” – cel care se crede Magicianul, prima arcană a tarotului

– stie să vândă marfa, nu doar gazetăreste, anecdotic, ci si printr-o

1 V. Grecu, art. „Spatialism si poezie concretă”, în “România literară”, an. II, nr. 1 (13), 2

ian. 1969, p. 20

2 Ion Caraion, “Prefata” la Masa tăcerii , pp. 12-13

P OEZIA / vară 2010

225

identificare-adeziune de ordin fenomenologic, fată de orice discursivitate

europeană spectaculoasă:

„Moment de instantanee si culori, propice derutei.

Dar derutei superioare.

Căci o măduvă incomprehensibilă căptuseste simultan cu lună

soarele cuvintelor, luminând – ca într-o sedintă de ornitomantie – orfic,

profilul unui singular patriarh al păsărilor si infinitului. Si dintr-o dată

viitorul e pretutindeni.” 1

Ca teoretician si practicant la noi al spatialismului poetic, Ion Caraion

execută o miscare de translatie de la obiectul vizat în antologia sa – opera în

piatră, lemn, bronz si alte aliaje a lui Brâncusi – înspre subiectele, oamenii

în carne si oase care o văd, o admiră, o sintetizează la modul literar-artistic.

Chiar pe Constantin Brâncusi îl consideră mai mult decât artist plastic,

dându-i supranumele de sculptor al „eternitătii”, pentru că a făcut o operatie

de înfrumusetare nealterând chipul naturii, al gândirii, al formei – după

cum se exprimă poetul Ion Caraion în volumul bibliofil, desenat de el însusi,

Deasupra deasuprelor . Tot în această „Prefată” a Mesei tăcerii – a

recviemului de poezii si eseuri pentru Brâncusi – sculptorul român este

numit „apologetul paradisului”, un artist prin excelentă crestin, care ne-a

oferit cu dalta si ciocanul o altă parte a treia, sau o ipostază treimică, a

Divinei comedii , celebrată în tripticul ansamblului de la Târgu-Jiu.

Ion Caraion este si-un fin psiholog, nu doar un simplu emul al artei

sculptorului Constantin Brâncusi, care a dialogat cu absolutul:

„Nu a lăsat naratiuni în marmură, nici snoave în piatră, nici

discursuri în bronz; acerb, alegoric, fără ucenici si calfe, ca pe fiii plantelor –

vântul, si ca pe rugăciuni – extazul, a cioplit permanente si a proorocit

deveniri. Netezindu-le ani si ani. Cu propriile-i degete. Cu propriile-i

exigente. Singur. Căci el sculpta eternitate. Si cu eternitatea discuti singur.”;

„E prea mult rai în Brâncusi, ca să poti – din exegeză în exegeză –

deveni, sub magistratura lui, apologetul paradisului si al poemului

cunoasterii. Adâncul adâncurilor nu se poate interpreta.” 2

Hiperbola-paradox „adâncul adâncurilor” este un fel de nadir teluric,

al miezului pământului si întelepciunii fată de expresia simetrică si

antitetică din titlul volumului de versuri Deasupra deasuprelor al lui Ion

Caraion, care apare la editura Litera, într-un tiraj foarte mic, fiind astăzi o

mare raritate chiar pentru bibliofili.

Sandro-Kej Ǻberg (Suedia) dedică poemul „Lui Brâncusi” (pp. 14-15)

– o caligramă. Invocatia retorică si grafică e adresată increatului, informului

din „ou”, de-o perfectiune excelent paginată la începutul Mesei tăcerii , de

parcă ar fi si o „Poartă a Sărutului” pentru această antologie. Oul păcăleste

ochiul prin „luciul” său, însă poate să-si trimită în sculptura brâncusiană

1 Ibidem, p. 13

2 Ibidem, p. 12, respectiv 10

P OEZIA / vară 2010

226

„vocile-nvelisului formelor”. Se observă turnura expresiei în traducerea

românească a lui Ion Caraion.

Lumea, ca domeniu referential, e pentru oul (sfera brâncusiană)

„haos” si „absurditate”, un amestec „de graiuri”, fată de „tăcerea” sau

strigarea „la sine”, în limbajul pietrei, care se datorează „glasului artistului”.

Spectatorii „Simpozionului de metafore” sunt îndemnati de poetul Sandro-

Kej Ǻberg, în finalul poemului: „ascultati asa cum ascultă brâncusi cu/

urechea lipită de luminoasa coajă a o/ ului s-auziti soaptele vietii ce stiai/

rumpe spre a-i preschimba/ lumii chipul.”

E vorba de-o poezie fonică, unde se despică vocalele de cuvintelecoajă,

cu o tonalitate descendentă, după modelul ciocnirii de Pasti sau al

îngustării formei oului spre bănutul său.

Héctor P. Agosti (Argentina), în „Brâncusi” îl aseamănă pe sculptorul

postmodernitătii cu Sfântul Ioan al Crucii, scriitor bisericesc al Apusului,

care aculta „muzica/ inefabilă a « singurătătii sonore »”, pe când „Brâncusi

ne inundă/ cu sonora lui liniste./ E o muzică [...]/ senină, ca si cum ne-am

simti deodată aidoma primului/ om de la purcederile lumii”. (pp. 16-17).

Finalul poemului este filogenetic, prin metafora umanizării operei

brâncusiene, precum si a puterii ei de-a reverbera în adâncul constiintelor:

„Iar linistea se populează de muzici,/ deoarece Brâncusi face ca omul să se

nască/ în înfiorare.” (pp. 18-19).

Max Alhau (Franta), folosind oximoronul, realizează o interpretare

hermeneutică a „Sărutului” (“Le baiser”), cu cele două jumătăti care se

unesc în piesa sculpturală „Poarta Sărutului” din ansamblul de la Tg. Jiu.

Masculinul si femininul, Yang si Yin, sunt contrariile care se atrag, „ca

începutul,/ întrucâtva, al facerii lumii, când bărbatul s-a născut din humă si

caută femeia, ca să se-mprăstie-n trupul ei.”

Gerald Besinger (R.F.G.) realizează, în tehnica spatialismului poetic,

o „Poezie ermetică” (“Hermetisches Gedicht”), intuind că discursul trebuie

să fie „modern” pe măsura „dragostei” feline, pe care o degajă orice

sculptură brâncusiană, precum soclul stâncii pentru leu:

„cine esti tu

asemenea leilor esti pentru mine” (pp. 54-55) ;

„am scris doar

esti asemenea leilor

eu

mă dizolv în tine

(mă revărs)

tu

Nu vrei să mă mănânci.” (pp. 56-67).

P OEZIA / vară 2010

227

„L’oiseau de Brancusi” a lui André Castagnou este, de asemenea, un

poem vizual, prin dispunerea începuturilor tuturor versurilor precum jetul

de la stropirea unei grădini de către fecioara lui Edgar Degas: „Asta-i o

poveste/ si când veni amiaza/ o neasemuit de frumoasă fată cu ulciorul pe

cap/ intră în grădină/ si picură pe trandafir câtiva stropi de răcoare,/ pe

trandafirul hohotind de soare./ E-o poveste, aceasta:/ lepădati-vă grijile

toate la usi,/ iată povestea lui Brâncusi.” (pp. 96-99).

În schimb, poemul „Bei Brâncusi, zu Zweit” al poetului de origine

românească Paul Celan, tradus cu titlul „La Brâncusi, în doi” de către Ion

Caraion, ascunde o discursivitate a retragerii (cathabazis), o pledoarie a

mortii ca identificare cu actul artistic, cu actul receptării valorii unei

capodopere. „Toiag” fermecat, bastonul lui Brâncusi este numai un pretext

poetic pentru P. Celan de-a reprezenta enigma trecerii peste timp: „Dacă

piatra aceasta/ ar mărturisi/ ce taină ascunde:/ aici, chiar lângă/ toiagul

acestui mosneag,/ s-ar deschide ca o rană/ în care te-ai afunda/ solitar,/

departe de strigătul meu, o dată cu/ ele – cioplitele, albele” (pp. 100-101).

Finalul creează ambiguitatea, între sculpturile albe si oasele celor doi

artisti. Limbajul prin excelentă thanatic al lui Paul Celan parafrazează,

ironic si demitizant, puterea toiagului dat lui Moise de către Iahve. La fel,

piatra nu poate vorbi măiestrit; materialul preferat al lui Brâncusi, piatra,

absoarbe slefuirea partială a formei ei naturale si, brusc, „s-ar deschide ca o

rană”, sau ca un cavou, pentru a înghiti materialitatea lumii,

transsubstantiind platonic ideile, „ele – cioplitele, albele”.

Thomas Fitzsimmous (S.U.A.), în poemul „On first meeting a

Brancusi” („Întâlnind întâia oară un Brâncusi”) îsi imaginează, privind

sculptura „Zbor” expusă „undeva la NY” (New York) că îl regăseste pe

autorul ei, la vârsta când era adolescent, în România. Spatialismul poetic se

resimte în tot aspectul vizual, ca un dans latino-american, din textul

poemului:

„mă uitam

într-o

cameră si

zdup

strălucitoare înaltă limpede zveltă si arcuită

o întâmplare preschimbând simplu

de jur împrejurul său spatiul îl răsucea

îl dansa

în

spre

mine

numele lui atunci era asa

cred Zbor

P OEZIA / vară 2010

228

si El trăieste acum asa

bănui pentru vreun

lucru

bătrân

si împlinit mie-mi

un prim sărut”

(pp. 132-133).

Într-un interviu pe care Ion Caraion l-a acordat în ultimii ani de

viată, îi mărturisea prietenului său, scriitorul elvetian Vahé Godel, că

activitatea sa de traducător al poeziei din Occident a avut un rol hotărâtor

pentru cunoasterea propriului discurs literar, sincronizat mai ales cu

spatialismul poetic (concretismul) din Italia, Franta si alte state. Întrebarea

primită din partea lui Vahé Godel – cel care l-a îndemnat să se stabilească în

Elvetia – nu-l pune în încurcătură pe Ion Caraion, pentru că el chiar nu

poate „să aleagă” din poetii europeni preferati pe unul sau câtiva care să-l fi

„influentat” direct, de la toti având câte ceva de învătat în diverse etape:

„V.G.: Ati tradus numerosi poeti occidentali – europeni si americani.

Diversitatea alegerii frapează fără îndoială: Lautréamont, Valéry, Rilke,

Cendrars, Perse, Reverdy, Jouve, Michaux, Pound, Edgar Lee Masters,

Frénaud, Queneau, Emmanuel... De care dintre acesti autori vă simtiti mai

aproape? V-au influentat în vreun fel sau altul ?

I.C.: Traversăm cu totii imense «păduri de simboluri» care ne ascultă

si «ne observă cu priviri familiare» – iar noi însine le percepem cuvintele

mai mult sau mai putin confuze, chemările mai mult sau mai putin

tenebroase…

Până si poezia cea mai impenetrabilă arde o claritate teribilă, care îsi

urmează coacerea asteptând să fie culeasă…

Originea, învecinarea si singurătatea sunt apanajul fiecăruia. Dar

există vecinătăti periculoase... – cu atât mai dureroasă si mai profundă este

atunci singurătatea.

Purtăm în noi bogătia experientei tuturor poetilor lumii – de la

Profetii Vechiului Testament până la poetii de azi, cei al celui de «al treilea

testament»... Chiar si în republicile literelor, vai, filogeneza acoperă

ontogeneza...

Există oare originalitate? Nu sunt deloc sigur, dar rămân convins că

încă nu s-a spus totul.

Compunând un eseu despre Bacovia, care este cel mai bun poet

simbolist român, am simtit imboldul să-i citesc aproape pe toti marii autori

ai poeziei universale, din secolul XVIII până în zilele noastre. Aceste lecturi

mi-au permis să descopăr, nu fără emotie, că toti oamenii sunt într-o

măsură sau alta niste exilati. În pofida distantelor, în spatiu si timp, în

pofida diferentelor nationale, culturale si lingvistice, vocile, cuvintele

poetilor relevă ciudate înrudiri, asemănări singulare – uneori chiar si în

structurile gramaticale, metaforice si silogistice... Asadar, în toate lucrurile

P OEZIA / vară 2010

229

fundamentale există, s-ar spune, un fel de ‘plagiat’ ereditar si misterios – în

care ai fi tentat să recunosti amprenta dorintei de a fonda o relatie

universală, pe care omul, oriunde ar fi fost, a încercat-o dintotdeauna...

Tributar arhetipurilor, modelelor fundamentale, poetul nu e mai

putin capabil să găsească un limbaj care să-i fie propriu rămânând totodată

inteligibil, o limbă în acelasi timp precisă si nuantată.” 1