RECENZII

Dragos VISAN

Un Codice si-o Trecere spre infinit a lui Mihail Crama

                                                                                  
   O treime dintre poeziile volumului Codice (1974) sînt intitulate de către Mihail Crama la fel: „Elegie”; chiar dacă tonul lor este unul de vehement protest social anticomunist. O astfel de elegie cu cheie parodică deschide „codicele” etern al previziunii trădărilor colective: „Nu; dar eu stiu că-ntr-o zi/ vor veni zăpezile mari si va ninge/ si tu mă vei vinde ca Iuda,/ si-argintii vor sticli în părul tău lung”.
   Aparent, eul liric reprosează unei iubite imaginare, unei Dalile, că se simte trădat. În spatele interlocutorului său fictiv, sau al „părului tău lung” este posibil să fie redată prozopepeic România atee, în care se generalizase de treizeci de ani trădarea intereselor nationale, compromiterea marilor oameni de stat prin inventarea ad-hoc a proceselor. Interpretarea secundă a acestui text poetic, îndeosebi cea a răspunsului foarte evaziv dat de către vicleana iubită (simbol poetic al trădării), ne oferă proba clară că autorul dialoghează aici cu orice „Iudă”. Acesta va fi recunoscut de către toti, cum elinii deveneau temuti adversarilor chiar si prin darurile lor – cai troieni. Iuda din comunism pare un filistin necivilizat. Lumea îi observă comportamentul obedient directivelor moscovite, avînd ca scop învrăjbirea si atacarea reciprocă dintre cei de acelasi neam. Fiecare Dalilă ori Iudă nu-si poate inventa decît motivatii sadice, utilitariste, trecînd în fapt planurile machiavelice de-a prinde si lega fedeles pe unii Samsoni neprecauti. De aceea răsplata trădării îi sclipeste Dalilei prin păr ca o piele de sarpe. Vinderea pe cei treizeci de arginti poate fi alegoria trecerii a trei decenii de la ocuparea statului român de spioni precum Emil Bodnăras, Ana Pauker, de kominternistii veniti odată cu regimentul Tudor Vladimirescu: „Îmi vei spune: Asa se-ntîmplă, totdeauna, iarna/ cînd vin zăpezile mari si ninge,/ iar eu, trecînd de partea-ntelepciunii/ si-ntelegînd/ că există-n lume si-un ceas al vînzării,/ voi tăcea…”. Motivatia din final a tăcerii conspirative ca instalare a hibernării social-ideologice, asumate si de către intelectuali, coincide cu răspunsul Iudei dat înainte, numai că-i sesizabilă diferenta dintre felul său trădător de-a gîndi si felul demascator al eului liric (un Samson urmărit de filistini). Aceasta este bine marcată în punctuatie, prin lipsa intentionată a virgulei dintre „totdeauna” si „iarna”: sintagma creată, a „iernii” absolute, face aluzie la apăsătorul, lungul regim de teroare, de asteptarea în zadar a împrimăveririi după moartea lui Stalin.
   Basarabia, Bucovina, Maramuresul de Nord deveniseră în ultimii treizeci de ani, în imaginarul nostru popular, adevărate terra incognita – spatii albe, interzicîndu-se si localizarea toponimelor românesti din ele pe hărti. Se repetă la sfîrsitul „Elegiei” cuvintele „iarnă”, „zăpezile mari”, „ninge” – simboluri disforice – laitmotive în toată opera lui Crama.
   Poemul „Acum”, alcătuit numai din două versuri, nu constituie o elegie, ci o artă poetică în miniatură: „Acum un fluier nemernic s-aude-n văi/ pentru marea oră a stingerii.” Nu-I vorba de poetică traditionalistă. „Nemernic”, poetul fluieră precum un cobitor. Trage o perdea a norilor peste steaua rosie – rămasă stingheră pe întunecatul cer al patriotardelor osanale. Vrea să surpe, doar în principiu, cheia de boltă a utopiei socialiste.
   Multe alte poeme, foarte scurte, au ca titluri tot felul de mărci circumstantiale, adverbe: „Loc”, „Poate”, „Dincolo”, „Cum”, „Nu”, „Ani”, „Sus” etc. Se foloseste constant registrul parodizării fie a unei specii lirice (elegia), fie a alteia epice (balada). Într-un fragment de Miorită în răspăr, mai exact în poemul „Sus”, se amplifică durerea „mioarelor mele” în sufletul calfei (eului liric), care-si pierduse baciul (iar odată cu el si orice paradigmă de înscriere în destinul istoric întrerupt brusc): „Mioarele mele,/ pierdute prin stele,/ nu vă e frig/ în cosmica noapte ?/ vă strig si vă strig/ răsfătatele mele…/ Lung dinspre Sirius/ bate-o furtună./ Cine v-adună/ cine vă mai adună/ din fluier de os/ la loc călduros/ pierdutele mele ?...”.
   „Asteptarea” întoarcerii din surghiun a ciobanului mioritic apare redată într-un fel de anti-pastel si-n poemul „Nu”. Se ironizează cîntecele muncitoresti, sloganele. Sunetele stridente sînt de fapt dătătoare de dizarmonii sociale, fiind trogloditice, dovedind instinctul de supravietuire prin teroare: „Nu, n-a fost ciocărlie – / s-ar fi auzit un cîntec prin vie./ N-a fost nici taur, nici armăsar.// Cineva încerca în cremene, rar…// N-a fost nimic în zare/ decît asteptare.” Focul prometeic nu mai apare din „cremene”, pentru că tipul ideal al omului nou i se pare autorului un fiasco total. Se sugerează, foarte probabil, crima lui Cain, extinsă pe plan social, din cauza îndoctrinării fratricide, a deselor depozitii făcute de martorii falsi pentru condamnarea fără vină a marilor personalităti de dinainte.
Ideologia atee suflă rece, devastator în altă poezie, „Dincolo”; nu i se mai poate tine piept „vîntului” alogen, ecoului spart de „cazacioc”. Spiritul treaz, veghea auctorială se simt înghetate, iar corpul textual pare degerat, mutilat de constatarea laconică: „Un gong ca o dogmă/ se-aude abia…// De vîntul acelui imperiu/ usor, mi-s umerii suierători.”.
Vacuumarea, încremenirea într-un contur discursiv betonat a „stelei” mesianismului comunist este clamată în poemul „Vuiet”. Edificiul ateu n-are baze solide. Stereotipia lozincilor luptei de clasă obseda urechile, iar emblema stelară rămînea un scluptură kitsch, de fier, carton sau beton, ce se înclina să cadă în viitor de pe impozante clădiri: „Vuiet… O vagă trompetă…/ Tremură steaua de sub meninge – / si parcă e-aproape, parcă departe/ marea despresurare care mă ninge.”.
În poemul „Poate” se continuă la infinit asteptarea voinicilor din basmele cu mere de aur, a „paznicilor/  care trebuiau să adoarmă-n suliti”, a hesperidelor din uitata grădină, a Atlasilor dispăruti. Eul liric îsi asumă rolul luării osîndei lui Atlas, întrebîndu-se retoric cine-o să mai păzească hic et nunc glia. Răspunsul dă sperantă: „Poate la noapte, poate mîine…”.
Criticii n-au observat deloc, iar cenzura a omis veninul pamfletar din intertextele acestor laconice poeme, referirile la literatura orală. Si aici, în „Poate”, Mihail Crama fixează destinul patriei în „decorul penitent” din volumul debutului literar (1947). Absentează atmosfera idilică din basmul Prîslea cel voinic si merele de aur. Dealtfel si trasarea prin probabilitate („poate la noapte, poate mîine…”) a drumului zigzagat al tîlharului zmeu ne fac să medităm la faptul că nimeni nu stia cînd si cum va veni prilejul săgetării antagonistei puteri a partidului unic. Zmeul nu-i pomenit, însă-i presupus actionînd metodic. Precum curentul ideologizant din întreg veacul XX si teroarea (criza) din basm este transpusă cu ajutorul decorului alegoric.
Obiceiul nuptial al dovedirii în fata rudelor că mireasa a fost virgină apare încriptat adînc în poemul „Ani”. Patria ar fi mireasa. Dar îsi plînge de fapt nu anii fecioriei sale, ci pe mortii căzuti în bătaia mortierelor sovietice ori germane, pentru că-i ipostaziată si ca potentială văduvă, iar „timbalele” cheamă o litanie: „Rămîi; e miezul vîrstei tale – / amurg de zei si cîntec de timbale…// Ci vin acele palide fecioare/ care-au nuntit la sîngele dintîi…”. Subtextul protestatar reiese din amintirea unei sintagme consacrate în filosofie: „amurg de zei”. Subiacent, în afară că invocă titlul cărtii lui Friedrich Nietzsche, poetul albatrosist Mihail Crama se referă mai degrabă la o altă carte, din perioada interbelică, Amurgul filosofilor de Giovanni Papini. Se ronizează acaparatoarea doctrină materialist-dialectică, deoarece ea sufoca aparitia sau continuarea altor sisteme de gîndire, sincronizarea noastră cu gîndirea occidentală. Orientarea stiintelor limbii si a filosofiei doar spre Răsărit transpare în delirantul „cîntec de timbale”.
Două poezii sînt intitulate „Baladă” si prezintă o mare simetrie între ele: „Ce ciobănel, ce subtirel !/ La vălul lunii funigeii…// Spre rai auze-se mergînd/ să-si ducă-n slava stinsă mieii.”; „Un ciobănel, ce subtirel !/ Făceti-i loc din transhumante/ la raza lunii, frumusel.// La timp uitat, la cale mieii…/ Făceti-i loc – subtire foc – / să-si ducă-n slava stinsă zeii.”. Apoteoza ciobanului ucis, ca sotheris, porneste de jos si duce la cer într-o constelatie populară: fie ca înger mesager al păstrării legii, fie ca semizeu mort în Siberia, fie ca Hermes psihopomp, călăuzind pe mortii din război neîntorsi pe catafalc, sau pe martirii de la Canal, Sighet, Gherla, Aiud etc.
Volumul Trecerea (1981) este elaborat de către Mihail Crama pornind de la motivul fiului rătăcitor, dar în limbajul grav, acuzator vinovătia este extinsă asupra contemporanilor. Într-o primă strofă a poemului „Întîlnirea” îmbrătisarea paternă se suspendă temporal „pînă va veni si dimineata/ venirii fiului risipitor”. Se instalează „noaptea”, adormirea fiilor neamului, pentru că li se refuză făgăduintele biblice: „numai că o să-ti lipsească vitelul/ si cutitul de bucătărie/ pentru sacrificare…”. Doar în ultima strofă este recîstigată nădejdea. Microscenariul biblic se întrevede sublim: „Si-o să stăm fată-n fată/ ca-ntr-o liniste mare./ Ce bine ! – / Tu vei zîmbi de venirea fiului risipitor,/ eu de cunostinta cu Tine”. Alt poem, „Vorbire”, propune, spre derutarea din start a cenzorilor literari, un tip nou discursiv; rostirea-i fadă, usor arhaizată prin formele inverse ale verbelor sau prin construirea superlativului absolut al multimii „bucatelor”: „Aduse-s: pîinea, sarea, untul/ si laptele si cîte mai bucate”. Dar celui poftit i se pretinde ceva grav: asezat pe-un scaun, lacom, nu participă decît pătîndu-si onoarea. Se sugerează pactizarea intelectualilor cu servitorii regimului nedemocratic – „si mă poftesti în fata mesei late” – , adjectivul făcînd aluzie la nepăsarea fată de soarta celor neinvitati, a celor persecutati politic. Versurile din urmă dovedesc priceperea autorului de a-si păcăli adversarii, care-l momeau cu tentatii materiale spre a face si el nedreptăti ca atîtia altii: „în timp ce-mi pregătesti în curte crucea/ si fiecare cui de-amănuntul …”.
Moartea tatălui este descrisă în „Recviem” ca suirea unei „ocrotitoare umbre”. Constiinta poetului dă mărturie asupra miracolului supravietuirii sufletului acestuia, în ciuda teoriei atee a disparitiei fiintei decedatului: „mă plec adînc la valea sumbră,/ tu te petreci îmbobocind pămîntul/ cu flori, visînd la umedul tău rai”. Penitenta devine clarviziune discursivă, un „grai” simili-filocalic, pentru că oriunde îl va întrezări veghindu-l de dincolo: „O, nu dureri: tăceri acestui gînd bălai,/ plutind usor: înmiresmatul grai.// Aici ca la un capăt: betleemuri/ să-mi sune lung pe fluierul de oase,/ tu cel dintîi si cel din urmă semn/ al învierii vechii noastre case,/ tu, tatăl meu, pierdutul meu îndemn,/ apropierii noastre-i sună ceasul…”. Finalul pare unul epistolar, prin metafora „risipei” poetul vrînd să se autoportretizeze: „Rămîn aici să mai lucesc o clipă,/ eu fiul tău: splendida ta risipă.”. Conjuctia „si”, repetată de trei ori în cele două versuri unde-i o elipsă a predicatelor („Si patul tău de nedreptate cald,/ si tîmpla ta si coastele durute”), perturbă derularea viziunii onirice, reliefînd protestul poetului fată de „nedreptatea” făcută de comunisti celui decedat. Dezideratul estetic este si cel al comuniunii în iubire, al virtualei treceri dincolo prin arta care mîngîie orfic si auzul mortilor: „si-as vrea să-ntind o mînă să te salt, si nu ajung, e tărmul de smarald…”.